Abusiveness of loan origination commission clause based on transparency and service duplication in foreign-currency mortgage contract

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08 mai 2017, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta D. S.A. solicitând să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit şi de garanţie nr. x din 11 octombrie 2007: art. 4.3 referitor la revizuirea dobânzii variabile, urmând a fi înlocuită cu o formulă de calcul prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 (indice LIBOR + marja Băncii); art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare de 2.760 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului; art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar, de 0,10%, respectiv 115 CHF lunar; art. 9.1 referitor la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat - CHF. Au solicitat, de asemenea, restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la cursul valabil la momentul semnării contractului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti în soluţionarea cauzei, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează moneda de restituire a creditului.

Prin sentinţa civilă nr. 8737 din 27 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 13 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4879 din 19 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată solicitarea pârâtei de constatare a caracterului tardiv al modificării cererii, motivat de faptul că solicitările de restituire a sumelor ce au făcut obiectul clauzelor denunţate ca fiind abuzive se regăsesc în cuprinsul cererii introductive.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.3 din redactarea iniţială a contractului de credit şi garanţie x, încheiat la 11.10.2007, redactarea anterioară actului adiţional semnat de părţi nr. 1/03.08.2011, în privinţa lipsei criteriilor în raport de care se poate modifica cuantumul dobânzii curente.

A respins ca neîntemeiată solicitarea de stabilire a unei formule de calcul şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor.

A respins ca neîntemeiate restul capetelor de cerere formulate de reclamanţi.

A luat act de faptul că, în cuvântul pe fond, reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanţii, în solidar, la plata sumei de 1000 RON cu titlu de onorariu avocaţial redus, în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii A., B. şi C., cât şi pârâta D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4879/9.12.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contractul încheiat la 11.10.2007 (referitor la comisionul de administrare lunar) aplicat la valoarea creditului şi nu la sold.

A dispus restituirea sumelor achitate cu acest titlu, de la data perceperii şi până la data încheierii actului adiţional nr. x/03.08.2011, inclusiv plata dobânzii legale aferente.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanţii A., B. şi C., cât şi pârâta D. S.A.

Prin decizia nr. 184 din 02 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva aceleiaşi decizii.

A casat, în parte, decizia civilă nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a trimis cauza spre judecare aceleiaşi instanţe numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor.

Cauza a fost reînregistrată la 02.06.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1412 din 15 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 4879/19.12.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. şi, în limitele rejudecării apelului conform deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a decis următoarele:

- a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare credit în cuantum de 2.760 CHF;

- a obligat intimata la restituirea către apelanţi a sumei de 2.760 CHF în echivalent RON la data plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data plăţii şi până la restituirea efectivă;

- a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate;

- a respins cererea intimatei de obligare a apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, cu consecinţa casării deciziei şi reţinerii cauzei spre rejudecarea cererii de apel formulată de intimaţi, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs a susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (1), (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a considerentelor deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17.

Detaliind, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării existenţei unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de acordare cauzat de lipsa exprimării clare şi inteligibile a clauzei.

Astfel, cu privire la clauza prevăzută la art. 5.1. lit. b) din contract, ce reglementează comisionul de acordare, a învederat că această clauză nu este abuzivă întrucât indică în mod expres raţiunea perceperii acestui tip de comision, întinderea acestuia fiind exprimată într-o sumă procentuală determinată raportat la valoarea creditului.

A punctat autoarea căii de atac că această clauză nu este una complexă, redactată cu termeni tehnici pentru înţelegerea cărora ar fi fost necesare cunoştinţe de specialitate, iar oferta de creditare a fost integrată în contract, astfel că intimaţii au putut cunoaşte, anterior şi concomitent momentului încheierii contractului de credit, cuantumul exact al sumei percepute cu titlu de comision de acordare.

Sub un al doilea aspect, cu privire la cele reţinute de instanţa de apel, respectiv faptul că această clauză ar avea caracter abuziv întrucât nu au fost indicate/enumerate în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează în schimbul acestor sume de bani, iar sintagma "comision de acordare" nu poate acoperi o explicitare concretă a destinaţiei şi scopului achitării sale, a precizat recurenta-pârâtă că nu exista nicio prevedere legală din care să rezulte obligaţia de a prezenta/enumera/detalia serviciile pe care le prestează în schimbul perceperii comisioanelor, din însăşi denumirea comisionului rezultând, în mod clar, natura serviciilor prestate, acestea fiind înţelese şi acceptate de către intimaţi prin încheierea contractului de credit.

În acest context, a evocat prevederile art. 93 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 33 din O.G. nr. 50/2010.

În continuare, după redarea considerentelor hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) pronunţate în cauza C-143/13, a susţinut autoarea recursului că instanţa de judecată putea analiza caracterul inteligibil al clauzelor şi în raport de explicaţiile oferite de părţi sau de probele administrate.

Totodată, a arătat că instanţa nu este chemată să verifice dacă sumele achitate cu titlu de comision corespund, în concret, sumelor cheltuite de bancă pentru serviciile prestate.

Sub un al treilea aspect, a învederat că, chiar şi în măsura în care clauza contestată nu s-ar încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, instanţa de apel era obligată să analizeze dacă respectivele clauze se referă la remuneraţii/obligaţii pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă preţul specific pentru serviciul oferit de către creditor.

A subliniat că prevederile contractuale referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare nu poate privi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. În opinia sa, dobânda anuală, comisioanele intră în sfera noţiunii de preţ al contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestaţii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

A arătat că, în temeiul art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 2008/48/CEE, comisionul constituie un element al preţului, iar prevederea contractuală a fost clară şi redactată fără echivoc, fiind însuşită de intimaţi prin semnarea contractului de credit.

Fiind un element al costului total al creditului, recurenta-pârâtă a susţinut că o modificare a convenţiei de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere atât principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate) cât şi dreptului său de proprietate, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, determinând, totodată, şi o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Sub un al patrulea aspect, în vederea stabilirii gradului de inteligibilitate al clauzelor contractuale contestate, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia de a se pune în locul consumatorului mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat, capabil să evalueze consecinţele economice şi preţul contractului, sens în care evocă jurisprudenţa CJUE din cauza C-540/08.

Sub un al cincilea aspect, a arătat că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi.

Raportat la obligaţiile sale, de a pune la dispoziţia intimaţilor sume semnificative şi la intervalul de timp îndelungat acordat pentru restituirea împrumutului, a considerat că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, dispoziţiile inserate în convenţia de credit nefiind de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, prin urmare, nu ar putea fi considerate abuzive.

Printr-o altă critică, a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a constatat caracterul abuziv al comisionului de acordare urmare a existenţei unei disproporţii între costul comisionului şi valoarea creditului, respectiv serviciile prestate.

Astfel, a susţinut că interpretarea instanţei de apel cu privire la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar fi prestat un serviciu, nu poate fi circumscrisă unor argumente fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislaţia privind protecţia consumatorilor exclude posibilitatea instanţelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumatori ar fi sau nu mult prea mari şi împovărătoare.

Întrucât banca trebuie să aibă ea însăşi la dispoziţie suma acordată consumatorului cu titlu de împrumut, a arătat că acest aspect atrage o serie de costuri care nu reprezintă o cheltuială standard, ci implică un cost direct proporţional cu valoarea sumei care face obiectul creditului. Prin urmare, cuantumul comisionului de acordare a fost perceput într-un cuantum proporţional cu valoarea creditului acordat, acest aspect nefiind însă suficient pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A subliniat că, de vreme ce clauza prevăzută la art. 5 lit. b) din contract este exprimată într-un limbaj clar, lipsit de echivoc, fiind determinat cuantumul acestui comision atât sub forma procentuală, cât şi sub forma explicită prin indicarea cu exactitate a sumei ce reprezintă contraprestaţia consumatorilor pentru serviciul oferit de aceasta, instanţa nu poate reţine caracterul abuziv al clauzei, nefiind de competenţa acesteia să analizeze în ce măsură acest preţ este justificat din punct de vedere economic, stabilirea preţului fiind exclusiv atributul părţilor la momentul manifestării consimţământului în sensul angajării în raportul juridic civil.

Printr-o ultimă critică adusă considerentelor deciziei recurate, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-621/17.

Astfel, contrar interpretării instanţei de apel, a arătat că, din însăşi denumirea comisionului de acordare se înţeleg serviciile prestate de către aceasta în schimbul perceperii comisionului de acordare, nefiind necesare cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea noţiunii; în acest context, a evocat considerentele din paragraful 54 a deciziei CJUE din cauza C-621/17.

A punctat că obligaţia de plată a comisionului de acordare nu se suprapune peste obligaţia de plată a comisionului de analiză, care este în cuantum fix de 10 RON, plătibil la data depunerii cererii de credit, conform art. 5.1. lit. a) din contractul de credit şi care reprezintă costul băncii pentru personalul unităţii şi pentru resursele consumate cu depunerea şi primirea cererii de creditare şi consultanţă acordată în vederea constituirii dosarului complet, în timp ce restul operaţiunilor ulterioare şi necesare încheierii contractului de credit sunt plătite cu suma percepută cu titlu de comision de acordare.

În încheiere, autoarea căii de atac a susţinut că nu constituie o dublă plată pentru aceleaşi servicii împrejurarea că banca a stipulat un comision de analiză şi un comision de acordare credit, diferenţa dintre acestea fiind uşor observabilă şi înţeleasă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenţei acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 25 octombrie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea pronunţată de completul de filtru la 07 martie 2023, a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 09 mai 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte constatarea existenţei unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de acordare credit cauzat de lipsa exprimării clare şi inteligibile, a art. 4 alin. (5) şi alin. (6) din acelaşi act normativ, prin reţinerea unei disproporţii între costul comisionului şi valoarea creditului, precum şi interpretarea greşită a considerentelor deciziei CJUE C-621/17.

Instanţa supremă reţine că, prin decizia nr. 184 din 02 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, admiţând, totodată, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, pentru a se relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecăţii, referitoare la comisionul de acordare credit.

Prin decizia de casare, instanţa de recurs a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice dacă consumatorii au fost informaţi cu privire la motivele care justifică plata costului de acordare a creditului, să efectueze o analiză a serviciilor percepute de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit respectiv comision analiză dosar, pentru a se stabili dacă există sau nu o suprapunere între diferitele costuri sau servicii percepute de aceasta şi pe care consumatorii au fost obligaţi să le remunereze, urmând a fi avute în vedere şi dezlegările date de CJUE în interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva CEE 93/13, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, CY împotriva Caixa Bank în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, instanţa de apel, în rejudecare, efectuând analiza cererii de apel din perspectiva aspectelor tranşate prin decizia de casare, în limitele şi în funcţie de reperele stabilite de instanţa de recurs.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel a reiterat aspectele concrete care trebuiau examinate, raportat la cele statuate prin decizia de casare, concluzionând că obiectul de analiză în rejudecarea apelului îl reprezintă soluţia pronunţată de prima instanţă referitoare la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit şi de garanţie nr. x2/11.10.2007 ce reglementează comisionul de acordare credit în cuantum de 2.760 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului.

Cât priveşte obligaţia recurentei-pârâte, profesionist, de a informa intimaţii-reclamanţi consumatori, cu privire la motivele care justificau plata comisionului de acordare credit, instanţa de apel a reţinut pasivitatea pârâtei, cu prilejul rejudecării căii de atac, în a demonstra faptul că plata comisionului de acordare credit corespunde unor servicii furnizate de aceasta, dar şi unor cheltuieli prilejuite de prestarea respectivelor servicii.

Astfel, s-a arătat că aceasta nu a demonstrat, pe de o parte, că a informat consumatorii cu privire la serviciile care justificau plata costului de acordare a creditului, ci doar s-a limitat la a susţine că le-a prezentat oferta de creditare în care era menţionat şi comisionul de acordare a creditului, fără a produce nicio dovadă care să confirme aceste alegaţii, iar, pe de altă parte, nu a depus dovezi din care să rezulte, în concret, diferenţele referitoare la activităţile prestate pentru perceperea comisionului de acordare credit, respectiv a celui de analiză dosar.

De asemenea, se reţine că s-a analizat caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare credit şi din perspectiva interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Gyula Kiss, şi s-a constatat că există o suprapunere între costul aferent personalului şi pentru resursele consumate cu depunerea şi primirea cererii de creditare şi consultanţă în vederea constituirii dosarului complet şi costul cu întocmirea şi semnarea documentaţiei contractuale, implementarea în sistem a facilităţilor de credit, urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor care atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziţionate cu sumele acordate în temeiul facilităţii de credit.

De vreme ce recurenta-pârâtă nu a demonstrat că a pus la dispoziţia intimaţilor-reclamanţi elemente suficiente pentru a se putea constata şi reţine că aceştia au luat cunoştinţă de conţinutul şi de funcţionarea clauzelor în discuţie, precum şi de rolul acestora în contractul de credit, într-o manieră care să le permită să înţeleagă motivele care justifică plata celor două comisioane, Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorilor de a înţelege tipul serviciilor furnizate de profesionist în schimbul comisionului de acordare credit, a considerat că, din explicaţiile expuse nu rezultă cu claritate care ar fi diferenţele referitoare la activităţile prestate pentru comisionul de acordare credit, respectiv pentru cel de analiză dosar.

În consecinţă, corect s-a apreciat că, atât timp cât comisionul de analiză a fost perceput pentru acoperirea costurilor cu personalul şi resursele materiale cu depunerea şi primirea cererii de creditare şi consultanţă în vederea constituirii dosarului complet, se poate deduce că în cadrul aceleiaşi activităţi personalul intimatei-pârâte a efectuat verificări inclusiv cu urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor care atestă dreptul de proprietate asupra imobilelor achiziţionate cu sumele acordate în temeiul facilităţii de credit, cu întocmirea şi semnarea documentaţiei contractuale şi implementarea în sistem a facilităţii de credit.

Totodată, prin aplicarea în cauză a considerentelor obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, se observă că în mod corect s-a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată clauzei de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privinţa contraprestaţiei băncii, clauza neîndeplinind cerinţa caracterului clar şi inteligibil.

În egală măsură, instanţa supremă constată că examinarea făcută de instanţa devolutivă de control judiciar este în acord cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înţeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniştii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului şi faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente.

Obligaţia de transparenţă prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.

Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor celeilalte părţi.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa de apel a constatat că prevederea contractuală de la art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare credit nu are un caracter clar şi inteligibil, nu cuprinde o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisioanele sau între serviciile prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului, situaţie ce conduce la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, contrar cerinţei bunei-credinţe.

Precizările recurentei-pârâte cu privire la costul serviciilor prestate pentru acest comision nu sunt de natură să valideze prevederea criticată, fiind ulterioare momentului încheierii contractului de credit or, obiectul convenţiei trebuie să fie clar determinat şi înţeles de părţi chiar la momentul în care se încheie acordul de voinţă, acesta fiind momentul în care părţile trebuie să îşi exprime consimţământul, cunoscând pe deplin obligaţiile pe care şi le asumă. Orice circumstanţieri ulterioare apar ca fiind îndepărtate atât de obiectul contractului, cât şi de voinţa părţilor, astfel cum a fost exprimată în convenţie.

Se mai reţine că dispoziţiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea cererii de recurs, nu sunt aplicabile în speţă, faţă de data semnării contractului - 11.10.2007, art. 93 din O.G. nr. 21/1992 fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, iar O.U.G. nr. 50/2010 privind privind contractele de credit pentru consumatori a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, art. 33 alin. (2) al acesteia fiind introdus prin Legea nr. 288/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 888 din 30 decembrie 2010.

De asemenea, criticile potrivit cărora instanţa de apel era obligată, chiar şi în măsura în care clauza contestată nu se încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, să analizeze dacă se referea la remuneraţiile/obligaţiile pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, precum şi cea referitoare la interpretarea dată cuantumului mult prea mare comisionului în schimbul căruia nu s-ar fi prestat un serviciu, nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, sunt străine considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de rejudecare, iar, pe de altă parte, nu privesc limitele rejudecării cauzei, astfel cum acestea au fost stabilite de instanţa de recurs.

Din considerentele deciziei de casare nu rezultă că instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să aprecieze dacă prevederea contractuală de la art. 5.1 lit. b) se referea la noţiunea de obiect principal al contractului şi nici să se pronunţe cu privire la valoarea cuantumului comisionului de acordare credit.

Mai reţine Înalta Curte faptul că, în recurs, criticile legate existenţa contraprestaţiei pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. În acest sens, deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, instanţa supremă reţine că instanţa învestită cu soluţionarea apelului, în rejudecare, urmând indicaţiile oferite prin decizia de casare, în mod corect a dispus admiterea apelului formulat de apelanţii-reclamanţi, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei civile apelate şi constatării caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare credit, considerând, totodată, întemeiată şi solicitarea accesorie de restituire a sumei achitate în baza clauzei constatate a fi abuzivă, actualizată cu dobânda legală.

Constatând, aşadar, că nu este incident motivul de casare invocat, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1412 din 15 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceştia a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă D. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimata-reclamantă A., astfel cum rezultă din ordinele de plată nr. x din 28.01.2022, nr. x din 25.02.2022, nr. x din 28.03.2022, nr. x din 26.04.2022, nr. x din 28.01.2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1412 din 15 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.