Conflict between contractual 30-day calendar terms and statutory exclusion of first/last days for calculating late payment penalties

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03 martie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. a solicitat obligarea pârâtei SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. la: (i) plata sumei de 1.123.485,14 RON reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective; (ii) plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 - 1535 şi art. 1547 - 1548 din C. civ. şi pe dispoziţiile Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1793/2021 din 25 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.123.485,14 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere datorate şi suma de 15.839,85 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins cererea expertului de majorare a onorariului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii pentru suma de 24.479,04 RON şi a respingerii cererii accesorii constând în actualizarea cu indicele de inflaţie a penalităţilor de întârziere, cu cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 1118 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR - CĂLĂTORI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1793/25.06.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A obligat pârâta la plata sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente plăţii facturilor TUI şi non TUI.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Prin încheierea de şedinţă din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea având ca obiect îndreptare eroare materială formulată de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR - CĂLĂTORI S.A., în sensul că:

A schimbat dispoziţia stabilită în dispozitivul deciziei civile nr. 1118/29.06.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, potrivit căreia "obligă pârâta SNTFC CFR-Călători S.A. la plata sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente plăţii facturilor TUI şi non-TUI.", cu dispoziţia "obligă apelanta-pârâtă SNTFC CFR-Călători S.A. la plata către intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi ferate "CFR" S.A. a sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente plăţii facturilor TUI şi non-TUI".

La 30 august 2022, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a cererii formulate şi obligării pârâtei şi la plata sumei de 24.479,04 RON, reprezentând diferenţă penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI, actualizarea sumei cu indicele de inflaţie până la plata efectivă şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, după evocarea unui considerent al deciziei instanţei de apel, prin care aceasta a reţinut că "penalităţile datorate de societatea apelantă pentru neachitarea la termen a facturilor emise de compania intimată se datorează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, plus o zi pentru că (...), în calculul acestui termen pe zile calendaristice nu se socoteşte ultima zi (nici prima) conform art. 2553 alin. (1)", recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit s-a reţinut faptul că penalităţile s-au calculat fără a se socoti "prima zi după expirarea termenului de plată, plus o zi".

În acest context, afirmă că argumentele prezentate de instanţa de apel în cuprinsul hotărârii recurate sunt cel puţin contradictorii, ceea ce demonstrează o cercetare sumară a pretenţiilor cu care a fost învestită, aceasta aprobând, fără o minimă verificare, calculul penalităţilor prezentat de intimata-pârâtă.

În continuare, arată că, din analiza comparativă a notelor de calcul ale penalităţilor întocmite de părţi, rezultă că acestea au exclus din perioada de scadenţă a facturilor prima şi ultima zi, astfel că, după împlinirea scadenţei, nu se mai poate accepta, încă o dată, eliminarea primei zile din perioada în care penalităţile încep să curgă, art. 5.6 din contract stipulând că "se vor plăti dobânzi şi penalităţi începând cu prima zi după expirarea termenului de plată.".

Prin urmare, recurenta-reclamantă solicită să se constate că a calculat corect penalităţile de întârziere, expertiza dispusă în cauză stabilind un cuantum al acestora în valoare de 1.123.485,14 RON şi, deşi instanţa de fond a omologat raportul de expertiză, instanţa de apel, fără o minimă verificare, a validat calculul pârâtei.

Sub un alt aspect, se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2553 şi art. 2554 C. civ., fără a analiza prevederile contractului încheiat între părţi, acestea stabilind, prin clauza de la art. 1 pct. 1.10, că termenul de «zi» trebuie interpretat ca zi calendaristică fiind excluse, aşadar, de la calculul termenelor de scadenţă şi al perioadei de curgere a penalităţilor, zilele lucrătoare.

În aceste condiţii, afirmă că validarea calculului pârâtei, care a prorogat termenul de scadenţă împlinit într-o zi nelucrătoare pentru prima zi lucrătoare, constituie atât o încălcare a voinţei părţilor exprimată liber şi neviciat prin contractul de acces încheiat şi care constituie legea părţilor, conform art. 1270 C. civ., cât mai ales, o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2553 şi art. 2554 C. civ.

Punctează că, potrivit clauzelor contractuale de la art. 5.2, art. 5.4 şi art. 5.6, părţile au convenit să deroge de la dreptul comun în materie şi să stabilească scadenţa debitelor pe zile calendaristice şi nu pe cele libere, prevăzute de C. civ., astfel că prevederile legale invocate nu sunt aplicabile în speţă.

Printr-o altă critică formulată, se susţine că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a încălcat dispoziţiile art. 1268, art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 C. civ., întrucât, prin clauza contractuală inserată la art. 5.6, părţile au stipulat o clauză penală, astfel cum este reglementată prin art. 1538 C. civ.

În argumentare, arată că, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlineşte în a 30-a zi şi nu în ziua următoare, sau în prima zi lucrătoare, voinţa părţilor, la momentul încheierii contractului, fiind una clară, aceea de stabilire a unor termene de scadenţă care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalată în situaţia în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.

Or, instanţa de apel, prin validarea calculului pârâtei, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere, care se stabileşte pe zile calendaristice şi nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât şi a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte şi nu în scopul anulării lor.

Se mai susţine că, astfel cum rezultă din facturile fiscale şi extrasele de cont aferente depuse la dosar, practica statornicită între părţi este aceea de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, împlinit în a 30-a zi şi nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua era nelucrătoare, interpretarea dată de instanţa de apel, atât dispoziţiilor art. 1272 C. civ. cât şi contractului nr. x/2018, fiind eronată.

Printr-o ultimă critică adusă deciziei recurate, se susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1535 C. civ., având în vedere că, în speţă, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, recurentei-reclamante i se cuvenea, distinct de creanţa propriu-zisă, actualizarea acesteia cu rata inflaţiei.

În justificare, arată că, întrucât natura juridică a penalităţilor - de sancţiune, daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei la termen - este diferită de cea a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei - valoarea reală a obligaţiei băneşti datorate la data efectuării plăţii, daune compensatorii - este admisibil cumulul acestora, neputându-se vorbi despre o dublă reparaţie, ci despre respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1534 C. civ.

În drept, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

La 02 septembrie 2022, pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii capătului de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie la data plăţii, stabilirea sumei reprezentând cheltuielile de judecată ce trebuiau suportate de aceasta, proporţional cu pretenţiile admise, precum şi cheltuieli de judecată.

După detalierea parcursului procesual, în motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine faptul că dispoziţia "Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.", din cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, denotă că instanţa de apel a menţinut obligaţia acesteia "la plata actualizării cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere datorate, (...)", dispusă prin sentinţa civilă nr. 1793/25.06.2021, în timp ce din considerente, rezultă că "va fi admis ca temeinic şi motivul de apel subsumat actualizării penalităţilor de întârziere acordate intimatei în cadrul prezentei proceduri judiciare cu rata inflaţiei".

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, prin sentinţa civilă nr. 1793/25.06.2021, a fost obligată şi la plata sumei de 15.839,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată (contravaloare taxa judiciară de timbru în cuantum de 14.839,85 RON şi onorariu expert în cuantum de 1000 RON), iar prin decizia recurată, deşi Curtea de Apel Bucureşti a schimbat în parte sentinţa civilă (dispunând plata către reclamanta a sumei de 1.099.006,10 RON), a menţinut celelalte dispoziţii, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.839,85 RON, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

În drept, recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A.:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor legale menţionate, pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel, în considerentele hotărârii, a reţinut greşit faptul că aceasta a calculat penalităţile de întârziere fără a socoti prima zi după expirarea termenului de plată, plus o zi, argumentele prezentate fiind cel puţin contradictorii, ceea ce demonstrează o cercetare sumară a pretenţiilor cu care instanţa a fost învestită, aceasta validând calculul penalităţilor prezentat de pârâtă, fără a efectua o minimă verificare.

Cu referire la aceste critici, instanţa supremă reţine că sunt vădit nefondate întrucât nu se referă la existenţa unor veritabile motive contradictorii în conţinutul hotărârii, ci mai degrabă recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia adoptată de instanţa de apel, mai precis de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în urma administrării probatoriului.

Caracterul dovedit sau nu al penalităţilor de întârziere ţine de aprecierea probelor de către instanţele devolutive, apreciere ce poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept. Din această perspectivă, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel că nu pot face obiectul recursului, cale de atac limitată la verificarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi dispoziţiile contractuale care au stat la baza adoptării soluţiei sale, oferind o motivare completă a respingerii argumentelor recurentei-reclamante, care conduce în mod logic către soluţia din dispozitiv şi poate fi verificată pe calea controlului judiciar.

Astfel, instanţa de apel a reţinut faptul că părţile, prin acordul lor expres de voinţe, nu au derogat de la prevederile clauzei inserate la art. 5.2 din contractul de acces nr. x/07.12.2018, potrivit căruia, pentru plata facturilor TUI termenul scadent este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor. De asemenea, a reţinut că prin acest acord de voinţe, părţile nu au înţeles să deroge de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., conform cărora, atunci când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului, în această modalitate neînţelegând să stabilească un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, pentru ca apoi să concluzioneze că acordul de voinţe privitor la calculul pe zile calendaristice a termenelor fixate pentru plata facturilor TUI şi non TUI se completează cu dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în special cu teza a II-a acestui articol, ce prevede neluarea în calcul a primei şi ultimei zile a termenului.

Menţinând acelaşi raţionament, instanţa de apel a constatat că părţile nu au derogat expres nici de la dispoziţiile art. 2554 C. civ. şi a reţinut că atunci când termenul de plată de 30 de zile calendaristice stabilit de părţi a căzut într-o zi de sâmbătă, duminică sau sărbătoare legală acesta s-a prorogat până la sfârşitul primei zile lucrătoare care a urmat.

Ulterior, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa a reţinut că modul corect de calcul al penalităţilor de întârziere de 0,03% aferente facturilor TUI şi non TUI menţionate în cererea de chemare în judecată, este cel consemnat în Anexa nr. 2 (pentru facturile TUI), respectiv Anexa nr. 3 (pentru facturile non TUI) a întâmpinării depuse de pârâtă, respectiv suma totală de 1.099.006,10 RON.

Prin urmare, raportat la soluţia din dispozitiv, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicţie între considerentele deciziei recurate, criticile aduse de recurenta-reclamantă nu sprijină motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere pe zile libere, în conformitate cu dispoziţiile art. 2553 şi art. 2554 C. civ., contrar voinţei părţilor care au derogat de la aceste prevederi legale şi au stabilit, prin art. 1 pct. 1.10 din contractul încheiat, că termenul de «zi» trebuie interpretat ca fiind zi calendaristică, cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1268, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ.

Analizând critica recurentei-reclamante din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., "Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu". Regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a a C. civ., se aplică pentru calculul oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau convenţionale.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Cartea a VI-a, Titlul III din C. civ. se aplică şi contractului nr. x/07.12.2018, în măsura în care părţile nu au convenit altfel.

În ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv "nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

În cauză, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut, în aplicarea principiului libertăţii de a contracta, faptul că părţile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementate de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Faptul că, în cuprinsul clauzei de la art. 5.2 din contract, s-a menţionat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părţile au înţeles să deroge de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 5.6 rezultă că penalităţile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Prin urmare, la calcului termenului nu se ia în considerare nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului "calendaristic" nu se poate desprinde concluzia că prima şi ultima zi trebuie să fie luate în calcul, faţă de semnificaţia acestui cuvânt.

Aşa fiind, se reţine că instanţa de apel în mod judicios a reţinut că termenul de plată fixat pentru plata facturilor TUI şi non TUI a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale şi convenţionale.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părţi este de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, care se împlineşte în a 30-a zi şi nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, nu poate fi primită întrucât, conform dispoziţiilor art. 1 din C. civ., uzanţa este izvor subsidiar de drept şi poate fi aplicată numai în condiţiile inexistenţei unor dispoziţii legale sau convenţionale, alin. (2) şi (3) al articolului indicat, stipulând faptul că:

"În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului", respectiv "În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea" or, în cauză, momentul de la care sunt datorate şi trebuie calculate penalităţile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanţe.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1531 alin. (1) şi (2) respectiv ale art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât natura juridică a penalităţilor este diferită de cea a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei astfel că, în speţă, era admisibil cumulul acestora, ca o respectare a principiului reparării integrale a prejudiciului, neputându-se vorbi despre o dublă reparaţie.

Critica nu poate fi primită pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Penalităţile ce formează obiectul cererii de chemare în judecată sunt întemeiate pe clauza penală convenită de părţi prin art. 5.6 din contract, potrivit căreia:

"În cazul în care părţile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţiile financiare asumate prin contract, se angajează a plăti dobânzi şi penalităţi în valoare de 0,03% pentru fiecare zi întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere. Totalul dobânzilor şi penalităţilor nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate", în condiţiile reglementate de art. 1538 C. civ.

Prin "clauză penală" se înţelege acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor revenind debitorului.

Cum clauza penală conţinută în dispoziţiile contractuale este obligatorie între părţi, instanţa nu este îndreptăţită a o lipsi de efectele juridice în vederea cărora a fost prevăzută şi nu poate solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului suferit, trebuind doar să dea eficienţă acestei convenţii prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a motivat şi argumentat amplu aspectul actualizării penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei, în mod corect reţinând că, atunci când părţile, pe temeiul acordului lor de voinţe, au evaluat în mod anticipat cuantumul prejudiciului suferit de una dintre părţi pentru neachitarea de către cealaltă parte a unei sume de bani la scadenţă, creditorul obligaţiei executate cu întârziere are dreptul la daune-interese moratorii în cuantumul convenit în mod anticipat, în speţă, la clauza penală prevăzută contractual pentru neachitarea obligaţiei de plată la scadenţă, clauză ce conţine, prin natura ei, atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

A admite punctul de vedere al recurentei-reclamante înseamnă a accepta posibilitatea suportării de către pârâta-debitoare, pe lângă valoarea prejudiciului prestabilit convenţional şi a majorării/actualizării acestuia, ceea ce ar conduce la o îndatorare excesivă a acestei părţi.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prin clauza contractuală de la art. 5.6 părţile au stabilit expres că "Totalul dobânzilor şi penalităţilor nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate".

Aşadar, se impune a se reţine că solicitarea privind actualizarea cu rata inflaţiei a sumei pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI este neîntemeiată în raport de cuprinsul şi natura juridică a clauzei penale menţionate la art. 5.6 a contractului de acces pe infrastructura rutieră nr. 148/07.12.2018, părţile determinând anticipat întinderea eventualelor prejudicii în cazul nerespectării prevederilor contractuale, astfel că acordarea unor daune-interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut prin convenţia părţilor nu este permisă.

Conchizând asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A., Înalta Curte apreciază că toate considerentele reţinute mai sus converg spre soluţia de respingere a acestuia ca nefondat, instanţa de apel în mod judicios reţinând, pe de o parte, cu privire la termenul de plată a facturilor TUI şi non TUI, faptul că acesta se calculează pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., în lipsa unei derogări exprese prin contractul încheiat între părţi, iar, pe de altă parte, faptul că prin clauza penală inserată în contract la art. 5.6, părţile au evaluat anticipat cuantumul prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei neexecutate, clauză ce cuprinde inclusiv actualizarea cu indicele de inflaţie a prejudiciului suferit prin faptul neîndeplinirii obligaţiei de plată la scadenţă.

2. Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că există o contradicţie între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, în sensul că, dispoziţia "Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate" denotă că instanţa de apel a menţinut obligaţia acesteia la plata actualizării cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere datorate, în timp ce din considerente rezultă că a fost admis motivul de apel subsumat actualizării penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei.

Critica este nefondată întrucât, prin decizia recurată, instanţa de apel, în urma admiterii apelului formulat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată, dispunând obligarea acesteia la plata sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente plăţii facturilor TUI şi non-TUI, motivând amplu în paginile 13-14 din considerente de ce, în cauză, nu se poate actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii prejudiciul suferit de creditor prin faptul neîndeplinirii obligaţiei de plată la scadenţă.

Prin sintagma "Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate" trebuie înţeles faptul că instanţa de apel a menţinut dispoziţiile primei instanţe de fond cu privire la cheltuielile de judecată şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii expertului de majorare a onorariului şi nu în sensul de menţinere în sarcina pârâtei a obligaţiei la plata penalităţilor de întârziere datorate, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, hotărârea primei instanţe fiind schimbată în sensul arătat.

În esenţă, interesul recurentei-pârâte în invocarea acestui motiv de recurs are la bază temerea că dispozitivul deciziei ar putea fi interpretat în sensul menţinerii şi dispoziţiei primei instanţe de actualizare a penalităţilor cu rata inflaţiei, însă această pretinsă neclaritate putea fi înlăturată, eventual, prin lămurirea dispozitivului potrivit procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ.. Or, potrivit art. 444 C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444.

Reţinând, aşadar, că nu există o contradicţie reală între dispozitiv şi considerentele deciziei recurate, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Prin cea de-a doua critică formulată, subsumat motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, deşi a schimbat în parte sentinţa instanţei de fond, a menţinut celelalte dispoziţii, printre care şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, contrar prevederilor legale.

Această critică se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Articolul 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", iar potrivit alin. (2) "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată".

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Aşadar, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii care a câştigat procesul.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul sau care, chiar dacă strict formal nu l-a pierdut, se află totuşi în culpă, întrucât conduita sa imputabilă a generat litigiul.

În cauză, în privinţa cheltuielilor de judecată menţinute în sarcina sa prin decizia recurată (taxa judiciară de timbru şi onorariu expert), recurenta-pârâtă pretinde că nu le-ar datora în totalitate şi ca atare, nu ar fi trebuit să fie obligată la plata acestora câtă vreme apelul său a fost admis.

Critica este nefondată, având în vedere că, raportat la soluţia de primă instanţă, pârâta este partea căzută în pretenţii în judecata apelului şi ca atare, trebuie să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea adversă. Altfel spus, deşi apelul declarat de pârâtă a fost admis, aceasta nu se află în ipoteza părţii care a câştigat procesul, câtă vreme cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a rămas, în mare parte, admisă.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată aferente taxei judiciare de timbru menţinute de instanţa de apel, criticile recurentei-pârâte nu pot fi primite din două perspective:

- nici prin cererea de apel şi nici în cursul judecăţii în apel sau cu ocazia dezbaterilor, pârâta nu a solicitat instanţei să micşoreze cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, corespunzător pretenţiilor admise în urma soluţionării apelului;

- în aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în cazul admiterii în parte a cererii, judecătorul are o marjă de apreciere în stabilirea cheltuielilor de judecată suportate de pârât, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie, iar nu de legalitate, care să poată fi cenzurat în recurs.

Conchizând asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A., în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte apreciază nefondat şi recursul acestei părţi.

Pentru aceste considerente, constatând că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă şi nici cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţi împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. şi recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.