Revindication of movable property held by precarious detentor and relative territorial jurisdiction

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03 decembrie 2019, pe rolul Judecătoriei Galaţi, secţia Civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să oblige pârâta la lăsarea în deplină proprietate şi paşnică posesie a două instalaţii tehnologice constând în staţii de reglare şi măsurare, fiecare având capacitatea de 10.000 Nm3/h, achiziţionate prin contractele de furnizare produse nr. x/18.05.2007 şi nr. x/27.07.2007.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi, învederând că, faţă de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; pe cale reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a spaţiului în care au fost depozitate cele două instalaţii tehnologice, cu dobânda legală aferentă.

Prin sentinţa civilă nr. 3444 din 01 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Galaţi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi, invocată prin întâmpinare. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, la 06 aprilie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 21 din 31 ianuarie 2022, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.A., ca neîntemeiată.

A obligat pârâta B. S.A. să lase reclamantei A. S.A. în deplină proprietate şi liniştită posesie instalaţiile tehnologice, constând în staţii de reglare şi măsurare, fiecare având capacitatea de 10.000 Nm3/h, ce au făcut obiectul contractelor de furnizare nr. x/18.05.2007 şi nr. y/27.07.2007.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 21 din 31 ianuarie 2022, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând, în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., anularea în parte a încheierii din 15 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe competente, Tribunalul Bihor, iar, în subsidiar, admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 278/2022 din 14 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din 15.06.2021 şi a sentinţei civile nr. 21 din 31.01.2022, pronunţate de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare primei instanţe competente, Tribunalul Bihor, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum şi cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., apreciind, pe de o parte, că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor de drept material, încălcând, totodată, regulile procedurale cu caracter imperativ referitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti.

Detaliind, subsumat motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a analizat, în mod efectiv, argumentele sale, nu a procedat la o înlăturare, motivată şi argumentată, a susţinerilor din întâmpinarea şi apelul formulate de aceasta şi nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa, ci s-a rezumat doar la a conchide că există un dubiu în stabilirea culpei exclusive a B. S.A. în eventuala neexecutare culpabilă a contractului de depozit.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material - art. 95 pct. 1, respectiv art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. - apreciind că, în cauză, fiind vorba despre un bun mobil, competenţa în soluţionarea cererii reale (în care se încadrează revendicarea mobiliară, întemeiată pe contractul de depozit voluntar) revine instanţei în circumscripţia căreia se află sediul pârâtului, în opinia acestuia, fiind vorba despre o competenţă teritorială cu caracter absolut.

Mai arată recurenta-pârâtă că, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, s-au raportat la contractele de vânzare-cumpărare, reţinând în mod greşit faptul că părţile au stipulat că litigiile izvorâte din aceste contracte sunt de competenţa instanţelor de la sediul cumpărătorului, deşi, totodată, reţin că aceasta deţine bunurile depozitate, prin prisma unui contract de depozit voluntar.

Cu privire la inexistenţa obligaţiei de a preda bunurile, recurenta susţine că, în cauză, contractul dintre părţi, izvor de drepturi şi obligaţii, îl reprezintă procesul-verbal de custodie ale celor două staţii, în cuprinsul acestuia nefiind specificată o dată la care custodele era obligat să le predea.

În continuare, după evocarea prevederilor art. 563 C. civ., recurenta-pârâtă susţine că legitimarea procesuală pasivă în cadrul unei acţiuni în revendicare aparţine posesorului sau persoanei care deţine bunul fără drept, astfel că nu se poate considera că deţine posesia asupra celor două staţii de reglare-măsurare a gazului.

Subliniază faptul că, din actele depuse la dosar de către reclamantă, bunurile apar ca fiind puse în funcţiune încă din 2012 de către cumpărătorul iniţial absorbit, C., iar instanţa de apel, deşi reţine că bunurile erau înregistrate în contabilitatea reclamantei din luna ianuarie 2018, nu face referire la faptul că staţiile apar ca puse în funcţiune de A. anterior datei de înregistrare în contabilitate şi nici care ar fi justificarea acestor inadvertenţe.

În acest context, susţine că nu poate fi obligată la predarea unor bunuri pe care chiar reclamanta le-a pus în funcţiune şi le exploatează încă din 2012.

Punctează recurenta-pârâtă că, în eventualitatea în care, în temeiul procesului-verbal de custodie, ar deţine bunurile, aceasta ar fi doar un detentor precar ce le-ar deţine în lipsa elementului intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul şi nu pentru sine.

Mai susţine recurenta-pârâtă că nu se poate considera că deţine bunurile fără drept, câtă vreme i-au fost lăsate în custodie în baza procesului-verbal de predare-primire în custodie încheiat la 29.09.2008, act valabil, în fiinţă, art. 918 alin. (1) lit. a) C. civ. stipulând că "Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar".

Consideră că în mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că reclamanta i-ar fi solicitat predarea bunurilor încă din anul 2018, în realitate, fiind solicitată contravaloarea bunurilor şi nicidecum staţiile, în materialitatea lor.

În continuare, recurenta-pârâtă redă considerente teoretice privind contractul de vânzare iar, în încheiere, reiterează aspecte ce ţin de aprecierea situaţiei de fapt.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluţia din 09 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la 09 mai 2023 pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul promovat de pârâta B. S.A. prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor din cererea de recurs se deduce că ipoteza avută în vedere de recurenta-pârâtă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În esenţă, se invocă lipsa analizei motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, precum şi faptul că nu au fost prezentate, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, concluzionându-se doar cu privire la existenţa unui dubiu în stabilirea culpei exclusive a apelantei-pârâte în eventuala neexecutare a contractului de depozit.

Instanţa supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din analiza hotărârii recurate, se constată că decizia instanţei de apel este motivată, prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat iar, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurenta-pârâtă, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive.

Astfel, instanţa de prim control judiciar, confirmând sentinţa primei instanţe, a reţinut ca argument în respingerea apelului pârâtei faptul că între părţi s-au încheiat contractele de furnizare de produse nr. x/18.05.2007, respectiv nr. x/27.07.2007, având ca obiect două staţii de reglare-măsurare de sector SRMS cu capacitatea de QN=10.000 Nmc fiecare, bunuri ce au fost preluate, ulterior, în custodie de către apelanta-pârâtă, potrivit procesului-verbal nr. x/29.09.2008. În acest context, raportat la prevederile art. 1604 C. civ. din 1864, a arătat că intimata-reclamantă avea deschisă o acţiune în restituirea bunurilor întemeiată pe contractul de depozit şi, în acelaşi timp, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, în calitate de proprietar al bunurilor, avea deschisă şi o acţiune în revendicare, aceasta din urmă acţiune nefiind exclusă de faptul încheierii între părţi a unui contract. De asemenea, instanţa de apel a motivat de ce a considerat nelegală reţinerea bunurilor depozitate de către apelanta-pârâtă, înlăturând susţinerile acesteia potrivit cărora temeiul dreptului de a reţine bunurile era reprezentat de contractul de depozit, arătând că, în lipsa unui termen contractual stipulat în favoarea sa, apelanta-pârâtă trebuia să le restituie la prima solicitare a intimatei-reclamante, probele administrate dovedind faptul că aceasta a refuzat restituirea. Ulterior, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care apelanta-pârâtă nu a făcut dovada că a predat bunurile intimatei-reclamante, a considerat că se prezumă faptul că aceasta încă le deţine.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor, respectiv a apărărilor formulate pe parcursul procesului şi a înlăturat, argumentat, apărările aduse de către pârâtă în susţinerea apelului său.

Prin urmare, teza lipsei motivării nu subzistă, motivarea instanţei de apel explicând de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluţiei pronunţate.

Reţine Înalta Curte că motivarea clară şi accesibilă a instanţei de apel răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Astfel, împrejurarea că instanţa de apel nu a răspuns fiecărei susţineri sau că le-a grupat şi structurat în funcţie de problemele de drept vizate, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, cu privire la criticile recurentei-pârâte privind lipsa motivării, se reţine faptul că acestea vizează exclusiv modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că hotărârea recurată este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, în speţă a art. 95 pct. 1, respectiv art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., motivat de faptul că, întrucât în cauză este vorba despre bunuri mobile, competenţa în soluţionarea cererii revenea instanţei în circumscripţia căreia se află sediul pârâtului, competenţa teritorială având caracter absolut.

Înalta Curte va proceda la analiza acestor critici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, fiind evident că nu este vorba de încălcarea unor norme de drept material, pentru a se reţine încadrarea criticilor în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se reţine că, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

În raport de aceste dispoziţii, instanţa supremă constată că excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Galaţi a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar prin sentinţa civilă nr. 3444 din 01 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, de Judecătoria Galaţi, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Ulterior, în faţa Tribunalului Galaţi, pârâta a reiterat excepţia necompetenţei teritoriale, considerând că este competent tribunalul de la locul unde se află bunurile revendicate, respectiv Tribunalul Bihor.

Excepţia necompetenţei teritoriale a fost respinsă de prima instanţă prin încheierea de la 15 iunie 2021, iar pârâta a criticat prin cererea de apel în mod expres această încheiere.

Motivul de recurs referitor la necompetenţa primei instanţe vizează însă numai competenţa teritorială, iar nu şi pe cea materială. Solicitând casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, recurenta-pârâta nu a contestat competenţa materială a tribunalului.

Ca urmare, prevederile art. 95 pct. 1 şi art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., invocate de recurentă, nu sunt relevante în analiza acestui motiv de recurs, întrucât sunt norme de competenţa materială.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, poate constitui motiv de recurs, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. numai încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

Aşadar, pentru a stabili dacă această critică se încadrează în motivul de casare anterior indicat, trebuie lămurit dacă, în cauză, competenţa teritorială este de ordine publică/exclusivă sau, dimpotrivă, este relativă.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică:

"în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura".

În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ. (conform precizărilor depuse la Judecătoria Galaţi - dosar), prin care a solicitat redobândirea în proprietate a două instalaţii tehnologice, denumite staţii de măsurare gaze, achiziţionate de la pârâtă şi lăsate ulterior în custodia acesteia, valoarea de contract a bunurilor fiind de 1.800.000 RON.

Pentru cererile privitoare la drepturi reale imobiliare (având ca obiect material bunuri imobile definite la art. 537 C. civ.), prin art. 117 C. proc. civ., s-au stabilit reguli de procedură speciale, ce determină o competenţă teritorială exclusivă, absolută, caz în care normele de competenţă sunt de ordine publică.

În schimb, cu privire la natura bunurilor revendicate, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt mobile corporale. Totodată, recurenta nu a formulat nicio critică cu privire la această calificare, ci dimpotrivă, a afirmat că este revendicat un bun mobil, pentru care competenţa revine instanţei de la sediul pârâtului.

Aşa fiind, în raport cu obiectul acţiunii deduse judecăţii, competenţa teritorială este relativă, reclamanta având posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa de la sediul pârâtei, conform regulii generale prevăzute la art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind invocată încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, ci necompetenţa teritorială de ordine privată, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Cu privire la criticile prin care se susţine inexistenţa obligaţiei de a preda bunurile, recurenta-pârâtă apreciind că adevăratul proprietar avea deschisă o acţiune personală izvorâtă din contract şi nu o acţiune reală, reţine Înalta Curte că acţiunea în revendicare mobiliară poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care deţine bunul revendicat, nu numai împotriva posesorului, ci şi a detentorului precar.

Astfel, intimata-reclamantă, în calitate de proprietar, avea la îndemână dualitatea de acţiuni, constând în posibilitatea de a opta între a introduce o acţiune personală, în restituire, întemeiată pe contractul de depozit, respectiv o acţiune reală fundamentată pe dreptul de proprietate.

În raport de circumstanţele cauzei, se constată că instanţele devolutive în mod corect au apreciat a fi îndeplinite condiţiile acţiunii în revendicare mobiliară, reţinând că atât timp cât intimata-reclamantă a invocat un titlu de proprietate valabil pentru bunurile a căror redobândire o solicită (contractele de furnizare de produse), titluri în temeiul cărora recurentei-pârâte îi revenea obligaţia de a le preda, cât şi faptul că, procesul-verbal de custodie încheiat la 29.09.2008 denotă că aceasta a preluat în depozit bunurile, fără a fi menţionat un termen contractual pentru depozitare, recurenta-pârâta era obligată să procedeze la restituirea acestora la prima solicitare a intimatei-reclamante, probele administrate dovedind că recurenta-pârâtă a refuzat o astfel de restituire, ceea ce imprimă un caracter nelegal reţinerii bunurilor.

De asemenea, se reţine că, prin readucerea în dezbatere a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel, recurenta-pârâta tinde, în realitate, la verificarea situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele, solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, deşi, în calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Faţă de cele anterior expuse, nefiind incident niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 278/2022 din 14 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 278/2022 din 14 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.