Admissibility of constitutional challenge to civil procedure transfer provisions lacking causal link to pending inadmissible motion

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 01 noiembrie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, petentul A. a solicitat strămutarea judecării dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, precum şi suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cererii de strămutare.

În cadrul aceleiaşi cereri, petentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 1, art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, respectiv ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La 13 decembrie 2022, petentul a transmis, prin poşta electronică, note scrise prin care a invocat: (i) excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de strămutare, raportat la art. 39 şi art. 37 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, (ii) excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 coroborat cu art. 39 C. proc. civ. din 1865; (iii) reiterând, totodată, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865.

Cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cererii de strămutare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 02 noiembrie 2022, sub nr. x/2022/a1, fiind soluţionată prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, în sensul respingerii ca inadmisibilă.

Prin încheierea nr. 2716 din 14 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de petent.

A respins ca inadmisibilă cererea formulată de petentul A. privind strămutarea judecării dosarului nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37, art. 39 şi art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 14 decembrie 2022, sub nr. x/2022/a2.

Prin încheierea pronunţată la 08 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a respins cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37, art. 39 şi art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865.

Împotriva acestei încheieri, la 10 martie 2023, A. a formulat recurs declarativ, arătând, totodată, că motivele de recurs vor fi depuse după primirea încheierii motivate.

Cererea de recurs astfel formulată a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022/a2*, prin rezoluţie fixându-se termen de judecată la 09 mai 2023.

Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul recursului îl reprezintă soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37, art. 39 şi art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865, pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În legătură cu obiectul prezentei căi extraordinare de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 09 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională, la paragrafele 21 şi 22, a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluţionarea căii de atac pendinte nu presupune încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. din 1865, ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv: excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, are loc verificarea cerinţelor sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauză, se constată că litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia are ca obiect cererea formulată de petentul A. privind strămutarea judecării dosarului nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate o invocă petentul sunt prevăzute în C. proc. civ. la art. 37 - care prevede cazurile în care se poate solicita strămutarea, la art. 39 - prin care este reglementată instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare, respectiv la art. 40 alin. (4) - care statuează faptul că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin încheierea recurată, procedând la analiza textelor de lege contestate prin raportare la obiectul cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi la motivele invocate în susţinerea acestora, s-a reţinut că nu reiese legătura dintre textele de lege a căror neconstituţionalitate o invocă petentul şi soluţionarea cererii de strămutare cu care a fost învestită instanţa supremă şi în cadrul căreia a fost formulată cererea de sesizare, incidentul procedural fiind respins ca inadmisibil.

În condiţiile în care, în cauză, petentul nu a invocat aspecte care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 37, art. 39 şi art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865, se constată că în mod corect s-a statuat de către instanţa supremă, cu privire la prevederile art. 37 şi art. 39, că acestea nu relevau nicio contradicţie între normele legale contestate şi prevederile constituţionale invocate. În realitate, demersul procesual al petentului era axat pe nemulţumirea privind lipsa reglementării juridice a cazului în care motivele de strămutare nu vizează judecătorii instanţei supreme, neputând forma, aşadar, obiect al cererii de sesizare un text de lege inexistent, iar, cu privire la dispoziţiile art. 40 alin. (4), faptul că acestea nu mai pot constitui premisa sesizării contenciosului constituţional, cât timp cererea de strămutare a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel că o eventuală decizie de constatare a neconstituţionalităţii nu mai putea produce un efect util şi direct asupra cauzei, nici asupra situaţiei juridice a petentului.

În acest context argumentativ, Înalta Curte reţine că în mod judicios s-a apreciat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care, pe de o parte, se invocă neconstituţionalitatea unei norme de drept procesual civil inexistente, vidul legislativ neputând forma obiect de sesizare şi analiză pentru instanţa de contencios constituţional, iar, pe de altă parte, cererea de strămutare în cadrul căreia a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă ca inadmisibilă, interesul procesual nemaifiind justificat în cauză.

Nu există, astfel, o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se pot constitui în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile în care prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Drept urmare, nefiind întrunită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, pentru sesizarea Curţii Constituţionale, constând în existenţa unei legături cu soluţionarea cauzei a dispoziţiilor legale pretins neconstituţionale, Înalta Curte reţine legalitatea încheierii atacate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37, art. 39 şi art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 08 martie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimaţii B. S.R.L. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 8 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.