Limitation period for recovery of state payment: audit findings do not restart prescription of material right to sue

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 10 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/15.09.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea domnilor B. şi C., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 89 din 22 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune; a fost respinsă cererea formulată de reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca fiind prescrisă; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 558/A din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 26 octombrie 2022, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 89 din 22 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel în mod greşit a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data emiterii titlului de plată nr. x/15.09.2009.

Arată recurenta-reclamantă că înţelege să revină asupra aspectelor prezentate deja, în sensul că prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control, că nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Astfel cum arată recurenta-reclamantă, pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului A.N.R.P. o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului.

A mai arătat recurenta-reclamantă că termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse a fost iniţial 30.04.2013, iar ulterior a fost modificat, din cauza dificultăţilor întâmpinate, în mai multe etape. Astfel, termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi republicată, "Nerecuperarea preiudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".

În condiţiile date, recurenta-reclamantă precizează că este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie şi autoritatea deciziilor Curţii.

Având în vedere aspectele prezentate rezultă, în opinia recurentei-reclamate, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când aceasta a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor legale referitoare la începutul curgerii termenului de prescripţie, recurenta reclamantă arată că, în aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, în ipoteza reparării pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, legea prevede două momente alternative, unul de natură subiectivă şi altul de natură obiectivă.

Potrivit recurentei-reclamante, momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, iar momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, moment care se va stabili de către instanţă de la caz la caz, în funcţie de împrejurări.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, astfel cum arată recurenta-reclamantă, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut în mod efectiv actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Or, în cauza de faţă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă momentul de începere a cursului termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune nu poate fi situat la momentul emiterii deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013, întrucât, prin această decizie s-a constatat de o manieră generală că există nereguli în activitatea de evaluare şi de plata despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, dispunându-se verificări suplimentare în dosarele în care cuantumul despăgubirilor depăşea un anumit nivel.

Ca atare, recurenta-reclamantă arată că a luat cunoştinţă de prejudiciul suferit la momentul la care s-a stabilit de către evaluatorul desemnat neconformitatea raportului de expertiză cu Standardele Internaţionale de Evaluare, respectiv la data de 15 decembrie 2020.

În raport de această dată, recurenta-reclamantă susţine că cererea de chemare în judecată la 10 iunie 2021 a fost făcută în interiorul termenului de 3 ani de prescripţie a dreptului material la acţiune.

O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a reţinut aplicarea prevederilor legale cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv a art. 451 şi a art. 453 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, în raport de art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată, însă, art. 451 alin. (2) statuează în sensul că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Recurenta-reclamantă apreciază că această prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară, cu cât acest onorariu urmează să îi fie opozabil părţii adverse.

Potrivit recurentei-reclamante, deşi cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar şi în prezenţa unor înscrisuri probante, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat în sensul că onorariile avocaţiale urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În raport de anexa la hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 272 din 26 august 2017, recurenta-reclamanta arată că onorariul pentru redactarea de acte juridice este de 120 RON/o oră.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă solicită, în cazul în care instanţa de recurs va aprecia că se impune respingerea acestui capăt de cerere, diminuarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, faţă de momentul naşterii raportului juridic dintre părţi, prescripţia este guvernată de dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958 şi ale vechiul C. civ.

În aceste condiţii, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă se determină prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, precum şi la dispoziţiile art. 13 şi art. 16 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte reţine că prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a invocat că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că termenul de prescripţie a început să curgă la data emiterii titlului de plată nr. x/15.09.2009.

Recurenta-reclamantă şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, respectiv 15.12.2020. A mai arătat că măsura dispusă prin decizia Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 a avut termen iniţial de îndeplinire la data de 30.04.2013, iar ulterior termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Instanţa supremă constată că prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).

În cauză, acţiunea pentru recuperarea titlului de plată nr. x/15.09.2009 a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curţii de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acţioneze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale, de la partenerul contractual.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări de drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii, deşi recurenta-reclamantă era obligată să se conformeze deciziilor Curţii de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripţie.

Aşadar, nu prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013, nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 28.06.2019, dar nici momentul la care s-a stabilit de către evaluatorul desemnat neconformitatea raportului de expertiză cu Standardele Internaţionale de Evaluare, respectiv la data de 15 decembrie 2020.

Sub aspect teoretic, Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, legiuitorul a statuat în sensul că prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, instituind două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat între părţi.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Înalta Curte reţine, însă, că determinarea începutului termenului de prescripţie extinctivă este o chestiune de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, şi pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă.

Ca atare, criticile au fost invocate în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, în vederea determinării unui alt moment la care recurenta a luat cunoştinţă de prejudiciu, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Înalta Curte mai arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, câtă vreme analiza instanţei de apel a vizat exclusiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că această critică, ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată - onorariul avocaţial - reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Neputând fi încadrată nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu poate fi analizată pe calea recursului.

Totodată, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva deciziei civile nr. 558/A din 3 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 500 RON către intimata-pârâtă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.