Annulment of tort appeal upheld; cassation challenge fails as factual, claimant ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 7 iulie 2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat acţiune în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la publicarea hotărârii definitive de condamnare în limba română şi engleză într-un ziar de largă circulaţie din România şi Olanda, precum şi obligarea acestora, să informeze în scris reprezentanţii societăţii D.. cu privire la soluţia de condamnare şi să comunice acestora hotărârea definitivă de condamnare tradusă în limba engleză. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant, a puterii de a reprezenta.

Prin sentinţa civilă nr. 1323 din 26 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a dispus respingerea acţiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată; a fost obligat reclamantul la plata către pârâte a sumei de 7.500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 329 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1323 din 26 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, ca nefondat; a fost obligat apelantul la plata către intimata B. a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat) şi la plata către intimata C. S.R.L. a sumei de 4.107,1, RON reprezentând cheltuieli de judecată (din care 4.000 RON onorariu avocat redus şi 107,1 RON cheltuieli aferente traducere).

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

În susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a realizat o restrângere nejustificată a domeniului de aplicare a art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, recurentul-reclamant consideră că interpretarea instanţei de apel potrivit căreia existenţa autorizării administratorului judiciar ar fi necesară numai în cazul actelor de dispoziţie se fundamentează pe o restrângere nelegală a domeniului de aplicare al normei juridice, fiind astfel încălcate dispoziţiile din Legea insolvenţei.

Astfel, art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prevede necesitatea autorizării pentru "actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile menţionate la alin. (1) (...)", astfel încât autorizarea nu va fi necesară în măsura în care conduita relevantă juridic exteriorizată de debitoarea insolventă poate fi calificată ca reprezentând o exercitare a activităţii curente în condiţii obişnuite, fără să prezinte relevanţă dacă această exteriorizare a voinţei este un act de dispoziţie sau de conservare.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că determinarea domeniului de aplicare al normei inserate în art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 este nelegală, cu atât mai mult cu cât legiuitorul utilizează sintagma "actele, operaţiunile şi plăţile", fiind astfel evidentă intenţia acestuia de a realiza o reglementare a tuturor formelor pe care le poate îmbrăca conduita juridică a unui subiect de drept, fără a distinge între actele unilaterale sau bilaterale sau între actele de conservare/administrare sau dispoziţie.

În concluzie, recurentul-reclamant consideră că demersurile intimatei- pârâte, E. S.R.L. de a comunica societăţii D. informaţii defăimătoare referitoare la persoana sa şi de a solicita indisponibilizarea sumelor de bani datorate reprezintă un act unilateral făcut cu intenţia de a produce efecte juridice care nu se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente a societăţii E. S.R.L., motiv pentru care, în raport de prevederile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, era necesară autorizarea administratorului judiciar, raţionamentul instanţei de apel fiind nelegal.

În plus, potrivit recurentului-reclamant, faptul că administratorul judiciar a avut cunoştinţă despre demersul administratorului special nu poate conduce la concluzia existenţei autorizării în sensul art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, din moment ce cunoaşterea actului nu echivalează cu autorizare acestuia, iar, conform acestui din urmă text de lege, este necesar ca autorizarea să fie precedată de o cerere a administratorului special şi de o şedinţă a comitetului creditorilor care să-şi exprime votul, în acest sens legea insolvenţei stabilind că:

"Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile menţionate la alin. (1) vor putea fi autorizate în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia".

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a extins nelegal domeniul de aplicare al regulilor de drept rezultate din cauza Morice împotriva Franţei şi nu a aplicat principiile de drept rezultate din cauza Mazăre contra României.

Potrivit recurentului-reclamant, instanţa de apel a reţinut regulile de drept stabilite în cauza Morice împotriva Franţei, atunci când a arătat că gradul de toleranţă al susţinerilor formulate în cadrul unui proces este mai ridicat prin comparaţie cu afirmaţii asemănătoare formulate însă într-un context cu totul diferit, în afara sălii de judecată şi a concluzionat în sensul inexistenţei intenţiei ofensatoare în cazul demersului reclamantului reprezentat de un profesionist în domeniul judiciar care a fost orientat către demonstrarea temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Însă, cu toate că principiile de drept rezultate din cauza Morice împotriva Franţei se aplică în ipoteza în care afirmaţiile sunt realizate de un avocat în cadrul unei proceduri judiciare, (în acest sens fiind şi considerentul nr. 136 al hotărârii CEDO), instanţa de apel a reţinut cauza de exonerare de răspundere dedusă din cauza CEDO în legătură cu conduita intimatelor-pârâte.

Or, recurentul-reclamant arată că transmiterea afirmaţiilor ofensatoare către D. este realizată de intimatele-pârâte, fapt ce rezultă din coroborarea paragrafului nr. 1 şi nr. 2 de la pag. 12 din decizia recurată, iar acest act de conduită s-a realizat prin intermediul mesageriei electronice în data de 07.08.2020, aşa cum rezultă din analiza instanţei de apel.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că niciunul dintre criteriile de excludere a răspunderii reţinute în cauza Morice nu este incident, din moment ce persoana căreia îi aparţine conduita nu este avocat, iar afirmaţiile nu sunt realizate în faţa instanţei de judecată.

În raport de aceste argumente, recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel a reţinut nelegal că în prezenta cauză ar fi incidente principiile din cauza Morice contra Franţei, motiv pentru care nu a realizat o analiză cu privire natura afirmaţiilor scrise comunicate de pârâte către D., în sensul de a stabili dacă acestea sunt fapte sau judecăţi de valoare.

O altă critică invocată de recurentul-reclamant vizează faptul că instanţa de apel a încălcat principiile de drept rezultate din hotărârea pronunţată în cauza Elefteriadis împotriva României, precum şi prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ., aşa cum rezultă interpretarea acestora din hotărârea CEDO anterior arătată.

Recurentul-reclamant arată că, prin hotărârea pronunţată în cauza Elefteriadis împotriva României, în considerentul nr. 54 se arată:

"Pe de altă parte, chiar presupunând că, în general, persoana care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească (supra, pct. 29), Curtea nu consideră rezonabil, în circumstanţele cauzei să i se impună reclamantului obligaţia de a dovedi temeinicia pretenţiilor sale prin mijloace de probă de natură să ateste suferinţele cauzate de detenţie în condiţii contrare art. 3 din Convenţie. O abordare atât de formalistă este de natură să excludă acordarea de despăgubiri în multe cazuri, în care detenţia nu este însoţită de o deteriorare vizibilă în mod obiectiv a stării fizice sau psihice a unui deţinut (a se vedea, mutatis mutandis, Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, pct. 34, 2 septembrie 2010; şi Iovtchev împotriva Bulgariei, nr. 41211/98, pct. 146, 2 februarie 2006)".

Faţă de principiile reţinute în mod expres de instanţa de contencios european, recurentul-reclamant apreciază că rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că toate considerentele instanţei de apel prin care se reţine necesitatea dovedirii prejudiciului moral sunt nelegale.

Decizia nr. 329 din 03 octombrie 2022 încalcă, în opinia recurentului-reclamant şi prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ., aşa cum rezultă interpretarea acestora din hotărârea pronunţată în cauza Elefteriadis împotriva României.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că, după ce a reţinut că acţiunea pârâţilor excedează sferei prezumţiei de bună-credinţă, rezultând că instanţa de apel a calificat faptele intimatelor ca având caracter ilicit, fiind orientate, în condiţiile art. 15 noul C. civ., către vătămarea sau păgubirea reclamantului, instanţa de apel a reţinut necesitatea dovedirii caracterului cert al prejudiciului moral cauzat de acţiunea ilicită.

Recurentul-reclamant arată că în susţinerea necesităţii dovezii caracterului prejudiciului moral, instanţa a invocat prevederile art. 1.532 din noul C. civ., iar, în final a reţinut că, din moment ce din probele administrate în cauză nu s-a dovedit producerea unui grav prejudiciu moral apelantului, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1.357, art. 252, art. 72 alin. (2) din noul C. civ.

Recurentul-reclamant precizează că normele juridice indicate de instanţa de apel nu reglementează prejudiciul nepatrimonial, art. 253 alin. (4) din noul C. civ. fiind textul de lege care prevede ipoteza reparării prejudiciului nepatrimonial pentru situaţia încălcării drepturilor nepatrimoniale.

Conform art. 253 alin. (4) din noul C. civ.:

"De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive".

În opinia recurentului-reclamant, în primul rând, interpretarea acestui text de lege trebuie să se realizeze prin raportare la deciziile CEDO, şi anume hotărârea pronunţată în cauza Elefteriadis împotriva României, în care instanţa de contencios european reţine caracterul nerezonabil al unui procedeu probatoriu similar celui ce i-a fost impus în decizia recurată.

Prin urmare, în considerarea principiilor reţinute în cauzele CEDO anterior referite, recurentul-reclamant apreciază că este necesar ca prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ., să se interpreteze în sensul că producerea prejudiciului moral se deduce din simpla existenţă a faptei ilicite, astfel cum se reţine şi prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 153/27.01.2016, pe care a invocat-o în apelul declarat.

În al doilea rând, recurentul-reclamant apreciază că interpretarea art. 253 alin. (4) din noul C. civ., în sensul că existenţa prejudiciului moral rezultă din existenţa faptei ilicite, este impusă şi de modalitatea în CEDO înţelege să acorde despăgubiri morale, încălcarea normei juridice fiind suficientă pentru repararea prejudiciului moral, astfel cum rezultă din cauzele: A. şi H. împotriva României, Buzoianu împotriva României, Corneschi împotriva României, Dănoiu şi alţii împotriva României.

În al treilea rând, recurentul-reclamant susţine că, în interpretarea 253 alin. (4) din noul C. civ., doctrina de drept civil şi practica judiciară au determinat noţiunea de prejudiciu moral ca reprezentând "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima".

În considerarea faptului că din definiţia reţinută în practica judiciară şi doctrina civilă rezultă "caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, în decizia nr. 153/27.01.2016 se reţine că:

"proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită ...".

Recurentul-reclamant arată că aceste aprecieri sunt în acord atât cu doctrina, cât şi cu modalitatea de interpretare a prejudiciului nepatrimonial reţinută şi alte decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv: decizia nr. 926/2018, nr. 824/2016, nr. 1180/01.10.2020.

Având în vedere toate aceste aspecte, considerentele concluzive ale instanţei de apel conform cărora "din probele administrate în cauză nu s-a dovedit producerea unui grav prejudiciu moral apelantului reclamant A. ..." sunt, în opinia recurentului-reclamant, în contradicţie cu regulile de drept rezultate din hotărârea pronunţată în cauza Elefteriadis împotriva României, precum şi cu prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare şi, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 6.03.2023, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, autorul căii de atac a invocat în mod expres motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică invocată de recurentul-reclamant în susţinerea recursului declarat, vizează restrângerea nejustificată a domeniului de aplicare art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, acesta apreciind că interpretarea instanţei de apel în sensul că existenţa autorizării administratorului judiciar ar fi necesară numai în cazul actelor de dispoziţie, este nelegală.

Prin această critică, recurentul-reclamant tinde să dovedească faptul că demersurile întreprinse de administratorul special se încadrează în cele care necesită autorizarea din partea administratorului judiciar, depăşind activitatea curentă în condiţii obişnuite a societăţii E. S.R.L.

Înalta Curte precizează, însă, că această apreciere a fost realizată de către instanţa de apel în raport de situaţia de fapt reţinută şi de probele existente la dosar, motiv pentru care criticile expuse se încadrează în sfera criticilor de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Această concluzie este susţinută şi de argumentul expus de recurentul-reclamant în sensul că, deşi administratorul judiciar a avut cunoştinţă despre demersul administratorului special, nu se poate concluziona că există autorizarea impusă de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte reţine că şi criticile invocate de recurentul-reclamant în sensul extinderii nelegale a domeniului de aplicare a regulilor de drept care se desprind din cauza Morice împotriva Franţei precum şi faptul că instanţa de apel nu a aplicat principiile rezultate din cauza Mazăre împotriva României, reprezintă tot critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate. Recurentul-reclamant solicită instanţei de recurs să constate că transmiterea afirmaţiilor de către intimatele pârâte s-a realizat prin intermediul mesageriei electronice din 7 august 2020, astfel încât niciunul din criteriile de excludere a răspunderii reţinute în cauza Morice nu este incident, din moment ce persoana căreia îi aparţine conduita nu este avocat, iar afirmaţiile nu au fost realizate în faţa instanţei de judecată.

Ceea ce reproşează recurentul-reclamant este faptul că instanţa de apel nu a realizat o analiză cu privire la natura afirmaţiilor scrise comunicate de către intimatele pârâte către D., în sensul de a stabili dacă acestea sunt fapte sau judecăţi de valoare.

În raport de aceste critici, Înalta Curtea arată că, în calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, nu se poate realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, astfel cum urmăreşte recurentul-reclamant.

În susţinerea criticilor ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a principiilor de drept rezultate din cauza Elefteriadis împotriva României şi a prevederilor art. 253 alin. (4) din noul C. civ., cu privire la necesitatea dovedirii caracterului cert al prejudiciului moral cauzat de acţiunea ilicită, recurentul- reclamant arată că dispoziţiile art. 1.532, art. 1.357, art. 252, art. 72 alin. (2) din noul C. civ., reţinute de instanţă, nu reglementează prejudiciul nepatrimonial, art. 253 alin. (4) din noul C. civ. fiind textul de lege care prevede ipoteza reparării prejudiciului nepatrimonial pentru situaţia încălcării drepturilor nepatrimoniale.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu expune argumente referitoare la modul în care instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material invocate, ci apreciază că interpretarea art. 253 alin. (4) din noul C. civ. în sensul că existenţa prejudiciului moral rezultă din existenţa faptei ilicite este impusă de modalitatea în care CEDO înţelege să acorde despăgubiri, precum şi de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care o indică.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot constitui critici de nelegalitate ale hotărârii recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel nu a reţinut interpretarea normei de drept material în sensul arătat de recurentul-reclamant, în susţinerea căreia se fac trimtieri la hotărâri C.E.D.O. şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neputând fi asimilată unei încălcări sau aplicări greşite a acesteia.

Nemulţumirea recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel a reţinut că din probele administrate în cauză nu s-a dovedit că i s-a produs grav prejudiciu moral, reprezintă de asemenea o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate, reflectând, în realitate, nemulţumirea acestuia faţă de interpretarea probelor administrate şi de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, urmărind o nouă verificare a apărărilor sale.

Or, motivele de casare invocate implică raportarea criticilor formulate la conţinutul deciziei care formează obiect al căii extraordinare de atac, iar nu repunerea în discuţie a fondului cauzei.

Recurentul-reclamant tinde, prin expunerea criticilor expuse, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Aşa fiind, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, întrucât sancţiunea nulităţii căii de atac intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, iar o astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va admite excepţia nulităţii şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va anula recursul declarat în cauză.

Referitor la solicitarea recurentului-reclamant privind cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimatele-pârâte, Înalta Curte arată că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată, iar conform art. 451 alin. (2) teza I C. proc. civ. "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Este notoriu că, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli de judecată, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune şi în dreptul intern.

Realitatea şi necesitatea cheltuielilor ţin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obţine serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanţie a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

În raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările făcute de apărătorul intimatelor-reclamante, Înalta Curte apreciază ca rezonabilă plata onorariului în cuantumul solicitat, urmând a respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Faţă de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. la plata sumei de 3.000 RON, iar către intimata-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte C. S.R.L. şi B..

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 329 din 3 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi.

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. la plata sumei de 3.000 RON, iar către intimata-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.