State guarantee under O.U.G. 88/1997: Inapplicability to successors in title of privatized companies

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2020, la data de 6 iulie 2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI la plata sumei de 170.323,96 RON, actualizată la data plăţii, reprezentând debit în dosarul execuţional nr. x/2010 al B.E.J.A. B., C. şi D., neachitat până în prezent de pârâtul nr. 2, reprezentând valoarea actualizată a părţii din preţul plătit pentru pachetul de acţiuni corespunzătoare morii din localitatea Covăsânţ.

Prin încheierea din 18 decembrie 2020, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii, dosarul fiind trimis spre competentă soluţionare către secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la data de 07.04.2021, sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 1918 din 6 iulie 2021, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 1511/A din 11 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1918 din 6 iulie 2021, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant arată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 32 indice 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Recurentul-reclamant evocă dispoziţiile art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, care dispun în sensul că: "Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol".

Altfel, în opinia recurentului-reclamant, legiuitorul a stabilit că Statul Român garantează îndeplinirea obligaţiilor de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare a societăţilor, scopul normei fiind acela de a preîntâmpina imposibilitatea reparării acestor prejudicii, aceasta fiind situaţia care se regăseşte în speţa dedusă judecăţii.

Recurentul-reclamant precizează că, într-adevăr, este titularul unui titlu executoriu faţă de intimata-pârâtă A.A.A.S. şi că, deşi acesta a fost emis în cursul anului 2006, iar dosarul execuţional a fost înregistrat în cursul anului 2010, nu a reuşit recuperarea niciunei sume de bani şi nici nu se preconizează recuperarea debitului la o dată viitoare certă - împrejurare confirmată expres de intimata-pârâtă care a arătat că se confruntă cu probleme financiare semnificative.

În acest sens, recurentul-reclamant subliniază că, exceptând norma pe care şi-a întemeiat demersul judiciar, legiuitorul nu a legiferat niciun alt mecanism care ar putea garanta obligaţia de plată a instituţiei publice implicate în privatizare (în speţă, A.A.A.S.) şi nu a creat premisele îndestulării creditorilor prin vreun alt mijloc.

În consecinţă, recurentul-reclamant opinează că singura modalitate de a recupera sumele de bani pe care i le datorează intimata-pârâtă A.A.A.S. este prin atragerea răspunderii Statului Român, în temeiul art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, invocând în acest sens decizia nr. 817/2017 şi decizia nr. 1226/2016, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul-reclamant concluzionează în sensul că, tocmai calitatea conferită statului, de garant al îndeplinirii obligaţiilor de plată născute din procesul de privatizare, constituie temeiul dreptului său de a se îndrepta împotriva acestuia.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant arată că viziunea instanţei de apel, potrivit căreia acest mecanism de garantare şi de plată nu funcţionează decât între stat şi societatea titulară a despăgubirilor, fiind exclus orice eventual succesor cu titlu particular al acesteia este nelegală, art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 neprevăzând o astfel de distincţie.

Mai mult decât atât, de principiu, succesorul cu titlu particular, respectiv cel care dobândeşte un bun ut singuli, se subrogă în drepturile şi obligaţiile autorului său, născute anterior şi aflate în legătură cu bunul pe care l-a dobândit.

Or, în speţă, astfel cum susţine recurentul-reclamant, toate aceste condiţii sunt îndeplinite: reclamantul este titularul drepturilor E., iar intimata-pârâtă A.A.A.S. a fost obligată la plata de despăgubiri printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în anul 2006.

Mai precizează recurentul-reclamant că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca norma în discuţie să nu producă efecte în privinţa succesorilor cu titlu particular, o astfel de excludere ar fi fost legiferată expres.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant arată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în cursul judecăţii în primă instanţă, intimatul-pârât Statul Român a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, considerând că dreptul său de a cere despăgubiri s-a născut la data de 09.11.2006 - data pronunţării deciziei civile nr. 1431 din 29 iunie 2006.

Recurentul-reclamant precizează că, în cauză, astfel cum a arătat în cuprinsul acţiunii, instituţia publică implicată în privatizare a fost deja obligată să plătească societăţii comerciale o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către foştii proprietari a imobilelor în discuţie.

Astfel, conform hotărârilor anexate cererii de chemare în judecată, instanţele de judecată au dispus anularea parţială a actelor de privatizare - contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni şi au admis cererea E. de chemare în garanţie a A.V.A.S. (actualmente pârâta A.A.A.S.), obligând-o pe aceasta la restituirea din preţul plătit pentru pachetul de acţiuni achiziţionate a valorii actualizate la data plăţii a părţii corespunzătoare morii din Covăsânţ, sume care ulterior i-au fost repartizate integral.

Deci acţiunea privind obligarea instituţiei publice să plătească o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari a fost deja soluţionată într-un alt dosar.

Recurentul-reclamant arată că acţiunea care face obiectul prezentei cauze are ca obiect doar plata de către pârâtul Statul Român a sumelor stabilite în litigiul anterior în sarcina A.A.A.S. şi se întemeiază pe obligaţia de garanţie reglementată de art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin urmare, prevederile invocate de intimatul-pârât nu sunt incidente în cauză.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant arată că, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, anterior formulării cererii care face obiectul prezentei cauze, a demarat executarea silită împotriva instituţiei obligate la plată (A.A.A.S.), sens în care a formulat cererea de executare silită care face obiectul dosarului execuţional nr. x/2010 al B.E.J.A. B., C. si D..

Mai precizează recurentul-reclamant că, astfel cum rezultă din adresa din 12.02.2020 emisă de B.E.J.A. B., C. şi D., după încuviinţarea executării silite şi împlinirea termenului prevăzut în somaţia emisă şi comunicată pârâtei intimate A.A.A.S., s-a procedat la emiterea adreselor de poprire către toate instituţiile bancare.

Recurentul-reclamant invocă prevederile art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 şi precizează că, în cauză, s-au efectuat constant acte de executare silită, popririle înfiinţate fiind şi în prezent instituite asupra conturilor intimatei-pârâte A.A.A.S., motiv pentru care, termenul de prescripţie privind dreptul material la acţiunea privind obligarea Statului Român la plata sumelor stabilite în litigiul anterior în sarcina A.A.A.S. nici nu a început să curgă.

În susţinerea temeiniciei demersului său judiciar, recuretul-reclamant arată că, în cazul în care entităţile menţionate la alin. (2) al art. 32 indice 4 din O.U.G. nr. 88/1997 nu îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite în sarcina lor printr-o hotărâre judecătorească, intimatul-pârât Statul Român răspunde faţă de persoanele fizice şi juridice îndreptăţite la plata de despăgubiri.

Or, întrucât intimata-pârâtă A.A.A.S. nu şi-a plătit datoria nici după 10 ani de la formularea cererii de executare silită, respectiv 14 ani de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti care constituie titlul executoriu, recurentul-reclamant apreciază că este îndreptăţit să solicite obligaţiei de garantare a despăgubirilor reglementată de art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că analiza instanţei de recurs nu poate fi efectuată decât din perspectiva legalităţii soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţie care a fost admisă de prima instanţă, iar soluţia a fost menţinută de instanţa de apel, prin respingerea căii de atac declarate de reclamant.

Ca atare, nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac argumentele expuse de recurentul-reclamant cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, câtă vreme această excepţie nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, care a menţinut soluţia inadmisibilităţii acţiunii.

În analiza motivului de casare invocat, Înalta Curte porneşte de la analiza prevederilor art. 32 indice 4 din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilesc în alinatul 1 că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, explicitând, prin dispoziţiile alin. (2) această prevedere, în sensul că instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În privinţa modului de stabilire a despăgubirii, relevante sunt prevederile alin. (3), care arată că despăgubirea anterior menţionată se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

Textul alin. (4) reglementează o situaţie de excepţie, în sensul că exclude de la retrocedarea în natură imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării. În ipoteza în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

În alin. (6), de care înţelege să se prevaleze recurentul-reclamant, se afirmă principiul garantării de către stat a îndeplinirii obligaţiilor ce revin instituţiilor publice, în temeiul acestui articol.

În raport de dispoziţiile legale enunţate mai sus, instanţa de apel a apreciat în mod legal că reclamantul nu este titularul despăgubirii prevăzute de 32 indice 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, câtă vreme este succesorul cu titlu particular al E., calitate în care are dreptul să pună în executare titlul obţinut de E., demers pe care l-a şi realizat.

Ca atare, recurentul-reclamant nu poate pretinde, în temeiul art. 32 indice 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, obligarea statului să-i plătească despăgubirea pe care a fost obligată să o plătească A.V.A.S., în lipsa unui raport juridic între reclamant şi Statul Român.

Înalta Curtea arată că, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar statul va garanta îndeplinirea obligaţiilor ce revin instituţiilor publice, în temeiul acestui articol, a admite argumentele expuse de recurentul-reclamant ar însemna o adăugare la lege, lucru nepermis.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că practica judiciară nu poate reprezenta un argument în susţinerea nelegalităţii a hotărârii recurate şi că, având în vedere că hotărârile judecătoreşti au fost invocate de reclamant în apel, instanţa de prim control judiciar i-a răspuns acestuia, în sensul că vizează alte situaţii decât cea dedusă judecăţii.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1511/A din 11 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1511/A din 11 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.