Whether ASF Norm 18/2017 dispenses with the requirement of a written arbitration agreement for compulsory arbitration in insurance disputes

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 25 din 14 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Târgovişte, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.265,58 RON, reprezentând diferenţa de sumă neachitată; s-a admis renunţarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal şi la plata sumei de 2.050 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2022, B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 25 din 14 ianuarie 2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Târgovişte în dosarul nr. x/2021 şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 57 din 23 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 25 din 14 ianuarie 2022 şi a cererii de suspendare a executării acestei hotărâri, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă la data de 4 aprilie 2022.

Prin sentinţa nr. 113 din 22 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta B. S.A.; a fost anulată hotărârea arbitrală nr. 25 din 14 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021; a fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Sector 1 Bucureşti; a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa reţinând greşit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile derogatorii, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017 - art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Normă.

Recurenta-pârâtă susţine că, în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma A.S.F. nr. 18/2017, care a abilitat instanţa arbitrală să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (poliţa RCA).

În consecinţă, în opinia recurentei-pârâte, în baza dispoziţiei legale exprese instituite prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, instanţa arbitrală este competentă să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate in temeiul contractului de asigurare, competenţa nefiind condiţionată de existenţa unei convenţii arbitrale.

Mai arată recurenta-pârâtă că Norma A.S.F. nr. 18/2017 (în vigoare de la 1 august 2017) a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 555 din 13 iulie 2007, ulterior publicării textului deciziei Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 532 din 7 iulie 2007.

Norma nr. 18/2017 emisă de A.S.F., deşi act normativ cu forţă juridică inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, nefiind declarată nelegală sau neconstituţională.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, în cauză, cadrul special este reglementat de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 emisă de A.S.F., care reprezintă o completare a dispoziţiei inserate în art. 7 alin. (3) din aceeaşi Normă.

Totodată, recurenta-pârâtă evocă dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.S.F., art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) în susţinerea argumentului că Norma A.S.F. nr. 18/2017 deţine caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziţii au prioritate faţă de legea generală.

Recurenta-pârâtă arată că, în considerarea dispoziţiilor legale enunţate mai sus, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 18/2017, ce reprezintă materializarea în legislaţia românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE.

Recurenta-pârâtă apreciază că, din coroborarea celor două texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi Normă, rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj institutionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale fiind reprezentată de formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este în cauză.

În raport de argumentele expuse, recurenta-pârâtă apreciază că lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziţiile Normei A.S.F. nr. 18/2017, respectiv de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceasta Normă.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, se completează dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi dispoziţiile Normei A.S.F. nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoană juridică).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

În ceea ce priveşte criticile invocate din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte arată că, potrivit art. 548 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, convenţia arbitrală se încheie în scris, condiţia formei scrise considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.

Potrivit art. 549 C. proc. civ., convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral.

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. defineşte clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenţia părţilor, înţelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele, în situaţia în care această convenţie nu există sau e nulă ori inoperantă, arbitrajul neputându-se organiza şi desfăşura valabil.

În ceea ce priveşte Norma nr. 18/2017 din 6 iulie 2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte învederează că, astfel cum reiese din art. 1 din Normă, aceasta reglementează "(...) modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare autorizate în baza Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015, şi brokerilor de asigurare autorizaţi în baza Legii nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 32/2000. (2) Prevederile prezentei norme sunt aplicabile societăţilor definite conform Legii nr. 237/2015, denumite în continuare societăţi, brokerilor de asigurare, denumiţi în continuare brokeri, şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F."

Noţiunea de "petiţie" este definită la art. 2 pct. 2 din Normă ca fiind "cererea, reclamaţia, sesizarea, formulată în scris ori prin poştă electronică, prin intermediul căreia un petent îşi exprimă nemulţumirea cu privire la activitatea societăţilor şi brokerilor".

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existenţa unei convenţii a părţilor, Înalta Curte reţinând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

Reiese, aşadar, că părţile au posibilitatea să se adreseze nu doar instanţelor de judecată pentru soluţionarea diferendului dintre ele, ci şi unei instanţe arbitrale, cu respectarea, însă, a dispoziţiilor art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei în sensul că Norma A.S.F. nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la dispoziţiile art. 548 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reţinut, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă că se poate soluţiona litigiul la instanţa arbitrală, chiar dacă părţile nu au o clauză compromisorie şi nu există nici un compromis.

Înalta Curte arată, sub un ultim aspect, că argumentele recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât hotărârea recurată nu s-a fundamentat pe aceste dispoziţii legale.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 113 din 22 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 113 din 22 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.