TV retransmission late-payment penalties dispute; cassation appeal declared null and annulled for failure to formulate valid grounds of illegality.

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 martie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună anularea facturii nr. x/01.03.2021, reprezentând penalităţi de întârziere presupus datorate de către A. pentru neachitarea la termenul scadent a facturilor emise de către B. pentru taxele de licenţiere aferente perioadei 01.02.2018 - 31.07.2020 în baza contractului privind retransmisia serviciilor de programe de televiziune nr. 294/30.01.2018, câtă vreme:

I. în principal, clauza prin care sunt stabilite penalităţi de întârziere în cuantum de 0,15% pe zi, prevăzută la art. 5.3.7. din anexa nr. 2 la contract - oferta generală a B. pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune nu produce efecte în raporturile juridice dintre părţi, deoarece:

A. este o clauză contractuală neuzuală, care nu este aptă a fi aplicată raporturilor contractuale, aceasta nefiind negociată, acceptată sau însuşită de A. S.A.;

B. în ipoteza în care se va reţine că această clauză a fost acceptată, consimţământul A. la încheierea contractului nr. x/30.01.2018, inclusiv la încheierea anexei nr. 2 - oferta generală a B., a fost afectat de viciul violenţei pentru a determina A. să semneze acordul privind retransmiterea serviciilor de programe de televiziune în forma impusă de B.;

II. în subsidiar, între părţile contractului nr. x/30.01.2018 a fost negociată, agreată verbal şi cristalizată o uzanţă profesională ca plata taxelor de licenţiere este acceptată să fie efectuată cu întârziere fără aplicarea de penalităţi, care prevalează clauzei standard instituită prin art. 5.3.7. din anexa 2 la contract;

III. obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta-reclamanta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. la plata sumei de 1.250.305,24 RON conform facturii nr. x/01.03.2021, reprezentând penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termenele scadente a facturilor emise de către B. pentru taxele de licenţiere aferente perioadei 01.02.2018-31.07.2020, datorate conform contractului nr. x/30.01.2018 şi anexelor la contract.

Prin sentinţa civilă nr. 2554 din 20 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii principale, astfel cum a fost precizată şi modificată, ca neîntemeiată. A respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată. A respins cererea principală formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată. A admis cererea reconvenţională. A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 1.250.305,24 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente contractului x/30.01.2018 şi anexelor acestuia, cuprinse în factura nr. x/1.03.2021. A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de aplicare a unei amenzi judiciare pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 1194/A din 7 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. şi apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2554 din 20 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o primă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.203 şi art. 1.556 C. civ., privitor la clauza neuzuală prin care sunt stabilite penalităţile de întârziere, prevăzută de art. 5.3.7. din Anexa nr. 2 la contract - oferta generală a B., clauză care nu produce efecte în raporturile contractuale dintre părţi, nefiind negociată, acceptată sau însuşită de A. S.A.

În acest sens, recurenta-reclamantă precizează că a arătat, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, că prevederile art. 5.3.6., 5.3.7. şi 5.3.8. din condiţiile financiare din Anexa nr. 2 la contract, intitulată - oferta generală a B. pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune trebuie interpretate şi aplicate unitar, având aceeaşi cauză, fac parte din condiţiile generale ale contractului impuse de către furnizorul canalelor de televiziune, iar aceste clauze nu au făcut obiectul niciunei negocieri.

Potrivit recurentei-reclamante, atât timp cât canalele B. sunt o componentă de bază în grila programelor oricărui utilizator final, niciun operator de televiziune, cum este cazul A., nu îşi permite să nu accepte condiţiile contractuale impuse şi să nu includă în propria grilă de programe canalele liderul de audienţă - B., întrucât ar însemna pierderea abonaţilor.

Precizează recurenta-reclamantă că voinţa celui slab în contract este limitată la opţiunea de a semna sau nu (de a adera sau nu la) contractul pre-formulat şi este alterată de imperativul psihologic sau economic de a semna contractul.

În concret, astfel cum arată recurenta-reclamantă, clauza de la art. 5.3.7 din anexa 2 la contract este neuzuală, întrucât este o clauză standard, aspect intrat în putere de lucru judecat, şi prevede dreptul intimatei-pârâte de a suspenda executarea propriilor obligaţii şi limitarea răspunderii B., astfel cum se prevede în clauzele art. 5.3.6. şi 5.3.8. din anexa nr. 2 la contract.

Recurenta-reclamantă arată că motivarea instanţei de apel în sensul că enumerarea clauzelor neuzuale în art. 1.203 C. civ. este exhaustivă, textul nefăcând referire şi la alte clauze care ar crea un dezechilibru contractual în defavoarea uneia dintre părţi, este greşită.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea de apel nu s-a argumentat calificarea clauzei 5.3.7 din anexa 2 la contract prin încadrarea în alte categorii decât în cele prevăzute în textul de lege.

Potrivit recurentei-reclamante, calificarea clauzei ca neuzuală se fundamentează pe stabilirea în mod unilateral de către B. S.R.L. a unei serii de consecinţe cu aplicare simultană care afectează drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv prevăd în folosul celui care le propune - B. - o serie de drepturi dintre cele stabilite prin enumerarea exhaustivă de la art. 1.203 C. civ., iar în detrimentul A. restrângerea unor drepturi şi agravarea răspunderii, fără ca acestea să fi fost acceptate expres de co-contractant.

În această privinţă, astfel cum arată recurenta-reclamantă, Curtea a considerat că B. are dreptul de a suspenda executarea propriilor obligaţii în cazul în care operatorul nu plăteşte la scadenţă sumele datorate B., iar aceasta reprezintă o expresie a excepţiei de neexecutare, iar nu o expresie a unei clauze neuzuale.

Recurenta-reclamantă apreciază că această argumentaţie nu corespunde nici clauzelor stabilite prin contractul de adeziune şi nici construcţiei juridice deduse judecăţii, a interdependenţei clauzelor stabilite de B., ceea ce a determinat aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1.203 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1.556 C. civ. referitoare la excepţia de neexecutare.

Recurenta-reclamantă apreciază că prevederile art. 5.3.6., 5.3.7. şi 5.3.8. din condiţiile financiare din anexa nr. 2 la contract pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune, trebuie interpretate şi aplicate unitar, având aceeaşi cauză şi făcând parte din condiţiile generale ale contractului impuse de către furnizorul canalelor de televiziune, iar aceste prevederi nu au făcut obiectul niciunei negocieri.

Recurenta-reclamantă arată că această posibilitate de suspendare a propriilor obligaţii nu este una proprie instituţiei excepţiei de neexecutare a contractului, fiind independentă de îndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 1.556 C. civ., ci este una prevăzută în condiţiile financiare stabilite de B., respectiv aceste drepturi ale intimatei-pârâte pot fi accesate, în cazul în care operatorul nu plăteşte la termen oricare dintre sumele datorate.

Recurenta-reclamantă precizează care sunt condiţiile pentru a putea fi reţinută excepţia de neexecutare, în raport de art. 1.556 C. civ. şi susţine că, prin clauzele contractuale anterior citate, B. S.R.L. şi-a stabilit acest drept indiferent de îndeplinirea oricăror condiţii şi pentru neachitarea la termen a oricăror dintre sumele datorate, fără a exista o distincţie în funcţie de natura obligaţiilor.

Aşadar, recurenta-reclamantă apreciază că în mod eronat instanţa de apel a asimilat dreptul pe care B. şi l-a stabilit prin contractul de adeziune, de a suspenda executarea propriilor obligaţii, cu expresia excepţiei de ncexecutare a contractului.

Din contră, recurenta-reclamantă consideră că, analizând literal textul clauzei 5.3.8. din anexa 2 la contract, se observă că B. şi-a stabilit dreptul de a nu-şi executa prestaţiile principale în ipoteza în care nu sunt achitate penalităţile de întârziere stabilite prin clauza 5.3.7., deşi debitul principal este achitat.

Aceste prerogative stabilite suplimentar de către şi în favoarea B. S.R.L. excedează, în opinia recurentei-reclamante, condiţiilor excepţiei de neexecutare şi formează expresia suspendării obligaţiilor principale fără a exista o justificare legitimă, având în vedere că debitul principal - contravaloarea serviciului este achitat şi doar daunele moratorii nu ar fi achitate la termen.

Prin urmare, clauza 5.3.7. din anexa 2 la contract este, astfel cum arată recurenta-reclamantă, o clauză neuzuală, câtă vreme neachitarea penalităţilor de întârziere stabilite în mod discreţionar de B. S.R.L. conferă prerogativa suspendării executării principale asumate de intimată, dar nu ca o expresie a excepţiei de neexecutare, ci fără o justificare legitimă, iar aceasta clauză nu a fost acceptată în mod expres de A. S.A.

Recurenta-reclamantă arată că, în mod similar, dreptul de a rezilia unilateral contractul stabilit prin clauza 5.3.8 are în vedere oricare dintre sumele datorate de operator către prestator, aşadar şi sumele datorate în temeiul clauze 5.3.7. cu titlu de penalităţi de întârziere.

Recurenta-reclamantă critică şi motivarea potrivit căreia faptul că în contract nu sunt prevăzute penalităţi şi pentru neexecutarea obligaţiilor de către B. nu face ca art. 5.3.7 să fie o clauză neuzuală.

Potrivit recurentei-reclamante, motivul pentru care a susţinut caracterul neuzual al clauzei este acela că, intrinsec legat de aplicarea sancţiunii pecuniare prevăzute la art. 5.3.7., depăşirea termenului de plată dă dreptul pârâtei B. la: suspendarea drepturilor acordate operatorului în baza contractului şi furnizarea semnalelor canalelor în cazul în care întârzierea depăşeşte 15 zile; rezilierea unilaterală a contractului în baza unei notificări adresate operatorului, fără intervenţia instanţei de judecată şi fără vreo altă formalitate, în cazul în care întârzierea depăşeşte 30 de zile şi plata nu este efectuată în 15 zile de la solicitarea B.; solicitarea plăţii în avans a taxei de licenţiere sau scrisoare de garanţie bancară, fără a exista dispoziţii similare în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de intimata-pârâtă.

Aşadar, recurenta-reclamantă apreciază că în mod eronat instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.203 C. civ. şi a stabilit că nu suntem în prezenţa unei clauze neuzuale, câtă vreme sancţiunea care intervine potrivit ofertei generale a B. are o dublă valenţă, care nu poate fi disociată, având aceeaşi cauză, motiv pentru care natura de clauză neuzuală trebuie analizată în ansamblul agravării răspunderii sale, corelativ cu dreptul B. la suspendarea executării propriilor obligaţii.

Recurenta-reclamantă arată că depăşirea termenului de plată este sancţionată cu o penalitate de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea sumei datorate, potrivit clauzei 5.3.7 şi dă dreptul intimatei-pârâtei la suspendarea drepturilor acordate operatorului în baza contractului şi furnizarea semnalelor canalelor în cazul în care întârzierea depăşeşte 15 zile.

Acest fapt, astfel cum arată recurenta-reclamantă, determină o agravare a răspunderii sale prin instituirea unei sancţiuni pecuniare, corelativ cu dreptul B. la suspendarea executării propriilor obligaţii, cele două remedii având izvor comun şi aplicare concomitentă.

Recurenta-reclamantă apreciază că natura de clauză neuzuală trebuie analizată în ansamblul agravării răspunderii sale, care nu trebuie privită ut singuli, ci corelativ cu celălalt drept dobândit în aceleaşi circumstanţe de către intimata-pârâtă, respectiv dreptul de a suspenda executarea propriei obligaţii.

Or, în opinia recurentei-reclamante, caracterul de clauză neuzuală rezultă din acest corolar de sancţiuni pe care prestatorul l-a instituit prin contractul de adeziune.

Finalitatea practică este aceea că se instituie un mijloc contractual complex prin care cel care propune contractul, nepermiţând negocierea clauzelor, urmăreşte crearea premiselor pentru agravarea răspunderii co-contractantului, corelativ cu acordarea unor prerogative pentru sine, motiv pentru care, în realitate, datorită efectelor pe care le produc în lanţul cauzal acestea au o existenţă şi o natură unitară pentru care se impune a fi tratate în ansamblu.

Prin urmare, întrucât clauza de la art. 5.3.7. din contract este, în opinia recurentei-reclamante, neuzuală, reiese că răspunderea pentru plata penalităţilor de întârziere pentru plata taxei de licenţiere cu depăşirea termenului stabilit, de asemenea printr-o clauză standard de la art. 5.3.6. şi care generează dreptul creditorului de a suspenda executarea propriei obligaţii nu poate produce efecte şi trebuie înlăturată de la aplicare.

Clauza de la art. 5.3.7. din anexa 2 la contract este, potrivit recurentei-reclamante, o clauză neuzuală, întrucât stabileşte agravarea răspunderii sale, fără ca o atare situaţie să existe în mod simetric, în cazul întârzierilor în executarea obligaţiilor de către furnizorul B..

În atare situaţie, recurenta-reclamantă apreciază că natura clauzei 5.3.7. din anexa 2 la contract se circumscrie enumerării limitative de la art. 1.203 C. civ., câtă vreme răspunderea sa în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată la termenul stabilit de prestator în contractul de adeziune este agravată prin aplicarea unei sancţiuni pecuniare, stabilită, de asemenea, în mod unilateral de partea căreia îi profită şi căreia nu îi corespunde nicio contraprestaţie sau obligaţie similară.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere toate aceste efecte ale clauzelor 5.3.7 şi 5.3.8. din anexa 2 la contract.

Astfel cum a argumentat şi anterior, recurenta-reclamantă susţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile 1.556 C. civ., fiind cert că această clauză standard determină o serie de consecinţe care afectează drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv prevăd în folosul celui care le propune - B. - o serie de drepturi, iar în detrimentul A. restrângerea unor drepturi şi agravarea răspunderii, ceea ce întruneşte întocmai condiţiile pentru a fi calificată drept clauză neuzuală, potrivit art. 1.203 C. civ.

Pentru toate aceste motive, consideră că art. 5.3.7. şi 5.3.8. din anexa 2 contract nu trebuie privite independent, deoarece sunt clauze care sunt intrinsec legate şi se aplică în mod unitar.

Mai mult, recurenta-reclamantă arată că o clauză standard care are caracter neuzual trebuie acceptată, în mod expres, în scris, de partea care nu a propus-o, conform art. 1.203 C. civ., motivat de faptul că partea care foloseşte clauze standard ar putea obţine prin aceasta un avantaj injust în detrimentul co-contractantului.

Recurenta-reclamantă susţine că ar fi fost îndeplinită condiţia acceptării exprese şi în scris a clauzelor neuzuale dacă ar fi semnat în dreptul clauzei, fie ar exista la finalul contractului o clauză care ar prevede faptul că dispoziţiile neuzuale din contract, individualizate în mod corespunzător, sunt acceptate de operator. Din parcurgerea contractului reiese cu puterea evidenţei că nu se regăseşte nici una din cele două ipoteze expuse mai sus şi că nici nu s-au acceptat în vreun fel clauzele neuzuale, acceptarea care ar fi trebuit să fie făcută nu doar expres, dar şi în scris.

O altă critică vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.216 C. civ., recurenta-reclamantă invocând nulitatea relativă a clauzei prevăzute de art. 5.3.7., câtă vreme consimţământul său la încheierea contractului nr. x/30.01.2018, inclusiv la încheierea anexei nr. 2, a fost afectat de viciul violenţei pentru a o determina să semneze acordul privind retransmiterea serviciilor de programe de televiziune în forma a impusă de B..

Recurenta-reclamantă arată că, în susţinerea pretenţiilor care fac obiectul prezentei cauze, a argumentat în sensul că voinţa sa în contract este limitată la opţiunea de a semna sau nu (de a adera sau nu la) contractul pre-formulat şi este alterată de imperativul psihologic sau economic de a semna contractul.

În raport de dispoziţiile art. 1.216 alin. (2) C. civ., susţine că violenţa economică constă în constrângeri contractuale care îşi au originea într-o situaţie de dependenţă economică, într-o asemenea situaţie, partenerul contractual dominant, abuzând de poziţia sa de superioritate economică, constrânge cealaltă parte la acceptarea unor condiţii contractuale care în alte circumstanţe nu ar fi fost acceptate. O asemenea situaţie este asimilată de către doctrină violenţei viciu de consimţământ.

Această relaţie de subordonare nu presupune, în opinia recurentei-reclamante, a profita de problemele co-contractantului, cum în mod eronat s-a reţinut în hotărârea atacată, ci a profita de poziţia economică superioară, în speţă de necesitatea operatorului de a include canalele de televiziune pe care le furnizează în lista de programe, din motive financiare evidente.

În realitate, astfel cum arată recurenta-reclamantă, într-o asemenea situaţie, violenţa, ca viciu de consimţământ, este rezultatul unei acţiuni comune între situaţia exterioară în care se află persoana al cărei consimţământ este viciat şi acţiunea directă a co-contractantului care, abuzând de această situaţie, smulge un consimţământ în realitate viciat prin violenţă.

Or, recurenta-reclamantă susţine că o asemenea situaţie se regăseşte în cauză, întrucât pârâta, profitând de faptul că reclamanta, în calitatea de operator de reţele de televiziune, ar pierde foarte mulţi abonaţi dacă nu ar include în grila proprie canalele B., a înţeles să stabilească condiţiile financiare în termeni proprii, impuşi de aceasta prin anexa la contractul nr. x/30.01.2018, care stabilesc modul de desfăşurare al relaţiilor contractuale şi urmăresc să protejeze B. în executarea contractului, act care, în condiţii normale, nu ar fi fost acceptat de către reclamantă sau de oricare alt operator în forma propusă.

Recurenta-reclamantă expune date din care reiese audienţa comparativă în perioada 2019-2020 şi precizează că anterior, între părţi, s-a derulat contractul nr. x/01.10.2013, având, de asemenea, ca obiect retransmiterea serviciilor de programe de televiziune, în care penalităţile de întârziere erau stabilite într-un procent cu 50% mai mic decât cel din clauza din anexa 2 la contractul nr. x/30.01.2018.

Recurenta-reclamantă precizează că, anterior încheierii contractului nr. x/01.10.2013, a încercat fără succes negocierea mai multor clauze contractuale şi, confruntată fiind cu ameninţarea pierderii canalelor de televiziune ale liderului de audienţă din România din grila de programe, care ar fi determinat pierderea abonaţilor şi ar fi pus în pericol funcţionarea societăţii prin paralizarea activităţii, cu consecinţe economice, financiare şi juridice extrem de grave şi ireversibile, a fost nevoită să încheie contractele de retransmisie a programelor de televiziune în condiţiile impuse de pârâtă.

Se poate observa, în opinia recurentei-reclamante, că intimata-pârâtă, abuzând de ascendentul asupra sa, nefiind o opţiune din punct de vedere al afacerii renunţarea la posturile de televiziune B., liderul de audienţă în România, a impus prin Anexa 2 la contract clauze care profită în mod vădit celui care le-a propus.

Mai arată recurenta-reclamantă că, potrivit condiţiilor financiare stabilite în mod unilateral de B., prin art. 5.3.4. din anexa nr. 2 la contract, obligaţia de plată devine scadentă la data emiterii facturii de către B. S.R.L., sancţiunea depăşirii termenului de plată constând într-o penalitate de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea sumei datorate.

Astfel cum precizează recurenta-reclamantă, la debutul relaţiilor contractuale între părţi, penalităţile de întârziere erau stabilite de B. la 0,10% pe zi de întârziere potrivit art. 4.7. din contractul nr. x/01.10.2013, pentru ca ulterior în anul 2018, clauza de la art. 5.3.7. din anexa 2 la contractul nr. x/30.01.2018 să se stabilească penalităţi în cuantum cu 50% mai mare.

În executarea contractului nr. x/30.01.2018, astfel cum arată recurenta-reclamantă, până la data de 10 august 2019 exista un debit principal scadent în cuantum de 1.021.324,25, care acumulase penalităţi în valoare de 91.905,56 RON, dar potrivit acordului de plată din 27.08.2019, creditorul a înţeles să solicite şi să fie achitat doar debitul principal.

Recurenta-reclamantă susţine şi că valoarea penalităţilor pretinse este exorbitantă, este păgubitoare şi tinde la îmbogăţirea prestatorului.

Contrar considerentelor instanţei de apel, recurenta-reclamantă arată că ceea ce a reclamant nu a fost o ameninţare cu un rău per se, ci faptul că temerea insuflată era generată de situaţia economică potenţial a fi creată în cazul în care nu sunt ar fi acceptat condiţiile impuse de B., element obiectiv care a i-a alterat consimţământul.

Aşadar, violenţa derivă din circumstanţele de care a profitat B. pentru a impune anumite clauze deosebit de oneroase şi deosebit de avantajoase pentru aceasta, în dauna operatorului de cablul.

Pentru a rezuma, recurenta-reclamantă susţine că violenţa economică, în speţă, ar consta în aceea că B. S.R.L. nu a exercitat o acţiune directă sau prin interpuşi împotriva sa, ci, cunoscând poziţia de lider de audienţă pe piaţa din România, şi-a arogat dreptul de a stabili condiţii contractuale vădit dezavantajoase pentru partenerul de afaceri, cunoscând necesitatea economică a operatorului de a include cele mai urmărite posturi de televiziune în grila de programe.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel reţinând, cu privire la elementul obiectiv al violenţei economice, că trebuie să existe o constrângere exercitată de co-contractant, a aplicat eronat dispoziţiile art. 1.216 C. civ., având în vedere că starea de pericol a fost determinată de constrângerea din punct de vedere economic la care a fost supusă, ameninţare care i-a alterat consimţământul, pentru a o determina să accepte anumiţi termeni contractuali.

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante, condiţiile violenţei viciu de consimţământ sunt întrunite, respectiv este întrunit elementul obiectiv constând în aceea că, faţă de circumstanţele şi împrejurările exterioare în care se afla, intimata-pârâtă a abuzat prin impunerea unor clauze care în condiţii normale nu ar fi fost acceptate, fiind întrunit şi elementul subiectiv, constând în temerea ce i-a fost insuflată că, în cazul care nu ar fi acceptat încheierea contractului, ar fi pierdut mulţi utilizatori, acest fapt conducând la ruina afacerii.

Recurenta-reclamantă invocă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (6) C. civ., susţinând că nu datorează suma de 1.250.305,24 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, câtă vreme între părţi este agreată verbal şi născută o uzanţă profesională în sensul că plata taxelor de licenţiere este acceptat să fie efectuată cu întârziere fără aplicarea de penalităţi, uzanţă care prevalează clauzei standard.

Recurenta-reclamantă reia aspecte ce reflectă modul de derulare a raporturilor contractuale, susţinând că, iniţial, a încheiat cu intimata-pârâtă contractul nr. x/01.10.2013, penalităţile de întârziere fiind stabilite la un cuantum de 0,10 % pe zi de întârziere potrivit art. 4.7. Arată că, în baza acestui contract, a acumulat penalităţi de întârziere în cuantum de 656.002,65 RON, aferente facturilor emise de B. pentru perioada octombrie 2013 - ianuarie 2018, aceste penalităţi nefiind solicitate ferm la plată de către furnizor, în considerarea înţelegerilor verbale dintre părţi.

Ulterior, a fost încheiat contractul nr. x/30.01.2018, iar pe parcursul derulării acestuia, intimata-pârâtă a transmis la data de 13 august 2019 notificarea de plată nr. x, prin care i s-a învederat debitul principal datorat şi penalităţile de întârziere acumulate, însă furnizorul B. a solicitat numai suma datorată cu titlu de debit principal, respectiv 1.021.324,25 RON. Recurenta-reclamantă precizează că, pentru rezolvarea acestei situaţii şi stingerea datoriilor izvorâte din contract, a fost încheiat acordul de plată din 27.08.2019, recunoscând debitul principal, nu şi penalităţile de întârziere, convenindu-se eşalonarea plăţii acestuia.

Arată, de asemenea, recurenta-reclamantă că intimata-pârâtă B. nu a uzat nici de celelalte remedii pe care le stabilise prin contractul de adeziune, pentru ipoteza în care ar exista întârzieri la plata taxei de licenţiere, potrivit clauzei 5.3.8. din anexa 2 la contractul de retransmisie.

În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (6) C. civ., având în vedere că nu s-a reclamat cu nicio ocazie modificarea contractului, ci că prioritar clauzei 5.3.7. din contractul de adeziune, prevedere care nu a fost negociată şi care era aplicabilă tuturor operatorilor care accesează serviciile puse la dispoziţie de B. S.R.L., între părţi s-a cristalizat o uzanţă profesională.

Recurenta-reclamantă susţine că scopul acestei uzanţe dezvoltate între părţi a fost nu doar pentru o bună desfăşurare în continuare a raporturilor contractuale, ci şi pentru a nu crea o situaţie financiară care să determine incapacitatea de plată, având în vedere valoarea mare a fiecărei facturi lunare, sume deloc de neglijat chiar pentru liderul de audienţă din România - B. şi cuantumul substanţial al penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că B. a avut şi interesul de a nu suspenda sau rezilia contractul de retransmisie, scopul fiind acela al distribuţiei naţionale a posturilor PRO pentru a-şi respecta propriile contracte de publicitate aflate în curs.

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante, uzanţa profesională dezvoltată între părţi are o natură duală, de care au beneficiat reciproc.

Recurenta-reclamantă arată că uzanţele sunt fie obiceiuri, fie uzuri profesionale, iar potrivit art. 1 alin. (6) din C. civ., contractul se completează cu: practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea şi echitatea.

Având în vedere faptul că intimata-pârâtă nu a solicitat niciodată aceste penalităţi în cei 7 ani de relaţii contractuale, recurenta-reclamantă apreciază că s-a statornicit o uzanţă profesională cu privire la acest aspect, nefiind în prezenţa unei simple prezumţii.

Recurenta-reclamantă precizează că, începând cu 1 august 2020, abonaţii săi au fost preluaţi spre operare de către un alt operator de pe piaţa de telecomunicaţii din România, că a fost nevoită să schimbe modelul de afaceri pentru a evita falimentul şi că a rămas cu un număr considerabil mai mic de abonaţi, pentru acest motiv intimata-pârâtă înţelegând să formuleze, cu rea credinţă, împotriva sa mai multe acţiuni judiciare.

Deşi întârzierile la plata taxei de licenţiere au existat de la începutul raporturilor contractuale şi au fost constante, astfel de măsuri nu au fost niciodată nici măcar puse în discuţie de către intimata-pârâtă. Recurenta-reclamantă apreciază că, urmare a notificării pe care a transmis-o la 28.07.2020, determinată de transferarea unei părţi considerabile a abonaţilor către un alt operator, transfer pe care B. îl consideră nelegal şi prejudiciabil, intimata-pârâtă a înţeles să nesocotească orice convenţie şi uzanţă profesională care a existat şi să calculeze penalităţile retroactiv.

Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă apreciază că se impune anularea facturii nr. x/01.03.2020, câtă vreme între părţile contractului nr. x/30.01.2018 a fost negociată, agreată verbal şi cristalizată o uzanţă profesională în sensul că plata taxelor de licenţiere este acceptată să fie efectuată cu întârziere, fără aplicarea de penalităţi, uzanţă care prevalează clauzei standard instituită prin art. 5.3.7. din anexa 2 la contract.

Pe fondul cererii reconvenţionale, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a dispoziţidor art. 1.350, art. 1.535 şi art. 1.548 C. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă reia argumentele expuse anterior în memoriul de recurs, în sensul că art. 5.3.7. din anexa nr. 2 la contract - oferta generală a B. pentru retransmiterea serviciilor de programe de televiziune nu produce efecte în raporturile juridice dintre părţi, deoarece este o clauză contractuală neuzuală; în ipoteza în care se va reţine că această clauză a fost acceptată, consimţământul său la încheierea contractului nr. x/30.01.2018, inclusiv la încheierea anexei nr. 2, a fost afectat de viciul violenţei; între părţi a fost negociată, agreată verbal şi cristalizată o uzanţă profesională în sensul că plata taxelor de licenţiere este acceptată să fie efectuată cu întârziere fără aplicarea de penalităţi.

Recurenta-reclamantă susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 1.350 C. civ., în raport de uzanţa stabilită între părţi.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.535 C. civ., reţinând că, în cauză, este suficient ca suma să nu fi fost plătită la scadenţă, debitorul datorând daune moratorii până la momentul plăţii, fără a fi nevoie să fie făcută dovada vreunui prejudiciu.

Recurenta-reclamantă reia, în susţinerea acestei critici, argumentele expuse cu privire la clauza contractuală neuzuală şi la violenţă - viciu de consimţământ.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că, în derularea contractului de retransmisie nr. x/30.01.2018, a achitat serviciile de retransmisie prestate de către intimata-pârâtă în totalitate, prin cererea reconvenţională formulată de aceasta nefiind făcută dovada existenţei niciunui prejudiciu care să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, autoarea căii de atac a invocat în mod expres motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Însă, în susţinerea recursului declarat, recurenta-reclamantă expune argumente exhaustive referitoare la lipsa negocierii clauzelor contractuale, la caracterul neuzual al clauzei 5.3.7. din anexa nr. 2 la contractul nr. x/30.01.2018, la vicierea consimţământului său la încheierea contractului.

Înalta Curte reţine şi faptul că recurenta-reclamantă face ample trimitieri la modul de derulare a relaţiilor în baza contractului nr. x/01.10.2013, respectiv nr. 294/30.01.20178 şi la situaţia de fapt.

Totodată, o mare parte a criticilor invocate vizează greşita interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor contractuale, respectiv a art. 5.3.6, 5.3.7., 5.3.8, precum şi a efectelor juridice ale notificărilor transmise reciproc şi a acordului de plată din 27.08.2019.

În raport de criticile dezvolate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.203, art. 1.556, art. 1.216, art. 1 alin. (6), art. 1.350, art. 1.535, art. 1.548 C. civ., nu au fost expuse agumente concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, ci critici care reflectă, în realitate, nemulţumirea acesteia faţă de interpretarea probelor administrate şi de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, urmărind o nouă verificare a apărărilor sale.

Or, motivele de casare invocate implică raportarea criticilor formulate la conţinutul deciziei care formează obiect al căii extraordinare de atac, iar nu repunerea în discuţie a fondului cauzei.

Înalta Curte precizează, de asemenea, că argumentele ce vizează greşita interpretare a dispoziţiilor contractuale nu pot fi apreciate ca şi critici de nelegalitate, în condiţiile în care interpretarea contractului nu poate fi realizată decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, aşadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispoziţiilor contractuale, la efectele juridice ale notificărilor pe care părţile şi le-au comunicat reciproc şi ale acordului de plată încheiat cu intimata-pârâtă, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, critici de netemeinicie sunt şi cele care vizează o pretinsă uzanţă profesională, câtă vreme aceasta trebuie probată în faţa instanţelor de fond.

Înalta Curte reţine şi că, prin apelul declarat, reclamanta a invocat criticile pe care le-a dezvoltat şi în memoriul de recurs, referitoare la caracterul neuzual al clauzei conţinută în art. 5.3.7 din anexa nr. 2 la contract, la nulitatea relativă a aceleiaşi clauze pentru vicierea consimţământului său prin violenţă, la uzanţa profesională, la faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.

Susţinerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Aşa fiind, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, întrucât sancţiunea nulităţii căii de atac intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, iar o astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va admite excepţia nulităţii şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va anula recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1194/A din 7 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.