Construction contract dispute: Nullity of cassation appeal due to failure to formulate specific illegality grounds regarding proof and contractual interpretation

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 19 august 2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri, prin care să se dispună următoarele: să se constate existenta privilegiului legal al reclamantei, în calitate de antreprenor, asupra construcţiei "Hala Parter Înalt si Depozitare Confecţii Metalice, Birouri, Parter + 1 Etaj", edificată asupra terenului înscris în CF a Loc. Cernica nr. x, având nr. cadastral x, până la concurenţa diferenţei de preţ în sumă totală de 590.509,66 RON (din care 90.635,41 RON, reprezintă debit principal neachitat, iar 499.874,25 RON reprezintă penalităţi contractuale de întârziere), datorat în baza contractului de antrepriză nr. x/18.06.2019, potrivit dispoziţiilor art. 2.386 pct. 6 C. civ. obligarea pârâtei la plata sumei de 90.635,41 RON, reprezentând 70% din garanţia de bună execuţie reţinută, pentru lucrările executate de reclamantă în baza contractului de antrepriză nr. x/18.06.2019 şi a actelor sale adiţionale; obligarea pârâtei la plata sumei de 499.874,25 RON, cu titlu de daune-interese moratorii, datorate pentru achitarea cu întârziere a preţului lucrărilor executate de reclamantă în baza contractului de antrepriză nr. x/18.06.2019 şi a actelor sale adiţionale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1451 din 5 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., şi, în consecinţă, a fost obligată societatea pârâtă să achite societăţii reclamante suma de 90.635,41 RON, reprezentând 70% din garanţia de bună execuţie şi suma de 474.734,62 RON, cu titlul de penalităţi de întârziere. S-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată. S-a respins cererea reconvenţională astfel cum a fost formulată şi precizată de pârâta-reclamantă reconvenţional B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional A. S.R.L. A fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 11.270,06 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din taxa judiciară de timbru. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. să achite pârâtei B. S.R.L., suma de 500 RON, cheltuieli de judecată reprezentând o parte din onorariul avocaţial.

Prin decizia civilă nr. 373 din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de către societatea pârâtă-reclamantă reconvenţional B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1451 din 5 iulie 2021 şi a încheierilor de şedinţă din data de 10.02.2021, 24.03.2021 şi 21.04.2021, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul x/2020

A fost admis apelul incident declarat de către societatea reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte în sensul că: a fost obligată societatea pârâtă B. S.R.L. şi la plata penalităţilor contractuale de întârziere aferente tranşei b) din preţ, în cuantum de 804,03 euro, precum şi a penalităţilor contractuale de întârziere aferente tranşei d) din preţ, în cuantum de 2.412,1 euro.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A fost obligată pârâta-reclamantă reconvenţional la plata sumei de 14.362,23 RON către reclamanta A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu titlul de taxă de timbru şi onorariu avocaţial.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta-reclamantă reconvenţional B. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 476, art. 479 şi art. 13, art. 22 alin. (2), art. 264 şi art. 330, art. 355 alin. (1) şi (2), art. 478 C. proc. civ. - motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie problemelor de drept ridicate de prezenta cauză, din care părţile să fie convinse că s-a făcut dreptate şi că s-au examinat toate probele administrate, instanţa de apel încălcând obligaţiile statuate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportat la art. 6 CEDO.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel s-a mulţumit să preia tale quale argumentele primei instanţe, deşi starea de fapt nu fost clarificată.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că, prin respingerea cererilor sale privind încuviinţarea probei cu expertiza tehnică în construcţii şi a probei testimoniale, a fost încălcat atât rolul activ al instanţei în aflarea adevărului, cât şi dreptul părţii la apărare, norme procedurale a căror încălcare conduce la nulitatea hotărârii pronunţate şi intră în sfera nelegalităţii.

Recurenta-pârâtă arată că nu i s-a permis nici măcar în faţa instanţei de apel să facă dovada susţinerilor şi/sau a pretenţiilor afirmate, instanţa respingând proba cu expertiză tehnică judiciară în specializarea construcţii, ca fiind neutilă cauzei. În schimb, decizia a fost bazată pe simplele declaraţii ale părţii potrivnice şi pe unele dintre lămuririle aduse de martorii audiaţi în cauză în primă instanţă, cu ignorarea completă a înscrisurilor depuse de pârâtă în probaţiune - la care instanţa nu a făcut nicio referire în cuprinsul motivării.

Consideră recurenta-pârâtă că administrarea probei cu expertiza era indispensabilă, nu numai pentru soluţionarea cererii reconvenţionale, ci şi pentru o analiză corectă şi temeinică a pretenţiilor reclamantei, în ceea ce priveşte solicitarea sa de restituire a 70% din garanţia de bună execuţie şi pentru soluţionarea legală a apelului său.

Recurenta-pârâtă precizează că, pornind de la înscrisurile depuse în probaţiune, existau indicii concrete în sensul că reclamata nu şi-a îndeplinit la timp şi în mod conform obligaţiile contractuale pe care instanţa avea obligaţia să le analizeze.

Recurenta-pârâtă precizează că modalitatea defectuoasă de executare a lucrărilor, precum şi efectuarea lor cu întârziere, a fost semnalată în repetate rânduri de reprezentanţii săi şi de dirigintele de şantier pe tot parcursul executării contractului de antrepriză, în dovedirea acestor susţineri, depunând la dosarul cauzei corespondenţa electronică iniţiată de dirigintele de şantier, doamna ing. C., prin care aceasta semnala problemele constatate în şantier şi solicita remedierea urgentă a acestora, respectiv e-mail-urile din: 22.10.2019, 31.10.2019, 10.02.2020, 10.03.2020, 07.04.2020, 03.05.2020, 22.05.2020, 08.06.2020.

Recurenta-pârâtă redă conţinutul acestei corespondenţe electronice, susţinând că lucrările antreprenorului erau neconforme şi efectuate cu depăşirea termenelor contractuale, în acord cu observaţiile specialistului atestat, angajat în proiect - dirigintele de şantier.

Recurenta-pârâtă precizează, în acelaşi context, că reprezentantul său (domnul D.) i-a transmis antreprenorului la data de 27.02.2020 o primă notificare prin care i-a adus la cunoştinţă că nerespectarea proiectului tehnic sau a contractului, precum şi a termenului de execuţie, conduc la aplicarea penalizărilor contractuale de 0,1% din valoarea contractului pe zi de întârziere şi că, până la acea dată, conform graficului de execuţie agreat de părţi, antreprenorul înregistra deja 45 de zile de întârziere, împrejurare absolut inadmisibilă, faţă de termenele agreate.

Mai precizează recurenta-pârâtă că i s-a solicitat în mod expres antreprenorului să transmită de urgenţă noul grafic de execuţie, precum şi clarificări cu privire la nerespectarea proiectului tehnic (lipsa celor 20 cm de pământ compactat) şi a descrierii tehnice a contractului (lipsa stratului de piatră spartă).

Prin urmare, antreprenorului i-au fost aduse la cunoştinţă în mod constant deficienţele constatate în şantier şi i s-a solicitat, de fiecare dată, să propună/implementeze măsuri de remediere în cel mai scurt timp posibil, acesta neputând pretinde că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile conform înţelegerii iniţiale a părţilor.

În acelaşi sens, recurenta-pârâtă menţionează că prin actul adiţional nr. x/15.04.2020 la contractul de antrepriză, părţile au constatat deficienţe de ordin estetic la recepţia lucrărilor de execuţie a plăcii pe sol şi au agreat că acestea devalorizează placa pe sol cu suma de 1.500 euro +T.V.A., iar antreprenorul a agreat să storneze suma de 5.152 euro + T.V.A. din valoarea facturii nr. x/19.12.2019 (finalizare execuţie platforma betonată) şi facturarea unui discount comercial de 1.500 euro + T.V.A., ca urmare a deficienţelor estetice ale plăcii pe sol, ceea ce dovedeşte în mod suplimentar că acesta a conştientizat şi acceptat primele greşeli de execuţie în lucrările prestate.

Recurenta-pârâtă susţine, de asemenea, că viciile vizibile la acel moment ale lucrărilor antreprenorului au fost constatate şi de către un executor judecătoresc la data de 26.08.2020 şi subzistă şi în prezent, fiind uşor de constatat prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare, refuzate de către ambele instanţe.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că argumentele principale pe care le-a invocat pentru a ne opune restituirii sumei constituite cu titlu de garanţie au fost: executarea cu întârziere a lucrărilor de către antreprenor, împrejurare care o îndreptăţeşte să perceapă la rândul său penalităţi de întârziere conform contractului, şi care ar determina intervenirea compensării între sumele datorate reciproc de către părţi; existenţa în sarcina intimatei-reclamante a obligaţiei de a restitui sumele percepute în avans pentru lucrări pe care nu le-a mai finalizat din culpa sa exclusivă şi care au fost remediate/continuate de un alt antreprenor, ipoteză care ar determina de asemenea intervenirea compensării; existenţa a numeroase vicii ale lucrărilor efectuate de A., a căror remediere o va solicita pe calea unor demersuri separate.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că întocmirea unei expertize tehnice judiciare era imperios necesară în prezenta cauză rezultă în mod suplimentar şi din faptul că ambele instanţe s-au raportat la definiţii din dicţionarul explicativ al limbii române pentru a stabili dacă hidroizolaţia la acoperiş era una dintre lucrările prevăzute de contract în sarcina antreprenorului, instanţa de apel validând în mod nelegal această abordare a primei instanţe.

Recurenta-pârâtă mai arată că, deşi martorul pe care l-a propus, profesionist în domeniul construcţiilor, a arătat că antreprenorul avea obligaţia să execute hidroizolaţia la acoperiş conform înţelegerii părţilor, s-a înlăturat această declaraţie în baza definiţiei noţiunii "pane de acoperiş" regăsite în dicţionarul explicativ al limbii române, instanţa reţinând că această lucrare nu ar putea fi încadrată la pct. 3 din anexa nr. 1 la contractul de antrepriză.

Recurenta-pârâtă apreciază că pentru stabilirea şi a acestei chestiuni de fapt nu erau suficiente declaraţiile martorilor şi/sau recurgerea la definiţiile uzuale din dicţionar, fiind obligatorie desemnarea unui expert sau a unei comisii de experţi în vederea efectuării unei expertize tehnice judiciare clarificatoare, acesta fiind motivul pentru care apelul s-a îndreptat şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 21.04.2021, prin care instanţa a respins proba cu expertiza în specializarea construcţii pe care a solicitat-o, precum şi cererea ca această probă să fie administrată în etapa apelului.

Recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea parţială a încheierii de şedinţă din data de 21.04.2021 a primei instanţe, în ceea ce priveşte respingerea probei cu expertiză.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că, prin această încheiere de şedinţă, instanţa a respins proba testimonială şi proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcţii, ca nefiind utile, raportat la probatoriul deja administrat în cauză şi la pretenţiile deduse judecăţii.

Însă, în opinia recurentei-pârâte, administrarea probei cu expertiza era nu numai utilă, ci chiar indispensabilă pentru justa soluţionare a cauzei, câtă vreme prin intermediul acesteia s-ar fi dovedit, atât modalitatea neconformă de executare a lucrărilor de către antreprenor, cât şi întârzierile înregistrate de acesta în efectuarea lucrărilor, dovedind astfel tocmai pretenţiile deduse judecăţii prin cererea reconvenţională, cât şi netemeinicia solicitării de restituire a garanţiei de bună execuţie.

Recurenta-pârâtă arată că cererea sa reconvenţională a fost respinsă de către prima instanţă cu motivarea că nu ar fi dovedit pretenţiile invocate, instanţa ignorând împrejurarea că a fost în imposibilitatea de a face proba cerută din cauza soluţiilor de respingere a solicitărilor în probaţiune ce erau utile, pertinente şi concludente, iar instanţa de apel în mod nelegal a validat această abordare, încălcându-se dreptul său la apărare.

Având în vedere că în cauză s-a discutat modalitatea conformă/neconformă de îndeplinire către un antreprenor a obligaţiilor ce îi reveneau în temeiul contractului de antrepriză, recurenta-pârâtă precizează că situaţia de fapt nu putea fi lămurită decât prin consultarea unor specialişti, în conformitate cu art. 330 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum a arătat pe parcursul cererii de apel.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că, în absenţa efectuării expertizei, la fel ca şi prima instanţă, instanţa de apel s-a raportat la declaraţiile martorilor (deşi existau neconcordanţe între depoziţiile acestora) şi inclusiv la definiţiile din dicţionarul explicativ al limbii române a unor noţiuni specifice domeniului construcţiilor, ignorând însă probatoriul propus de parte, cu precădere înscrisurile depuse din care rezultă că lucrările executate de A. sunt neconforme şi că aceasta a înregistrat numeroase întârzieri în executarea lor.

În considerarea acestor aspecte, recurenta-pârâtă susţine că a solicitat şi în faţa instanţei de apel să fie administrate probele respinse în faţa primei instanţe, în special proba cu expertiza, însă instanţa de apel a reţinut inutilitatea probei, raportat la petitele cu care a fost învestită şi la întregul probatoriu, încălcându-se în mod grav său dreptul la apărare.

Recurenta-pârâtă arată, totodată că, în ceea ce priveşte proba testimonială, Curtea de Apel Cluj a respins, atât această probă propusă prin apel, cât şi criticile sale aduse încheierilor de şedinţă din prima instanţă.

De asemenea, recurenta-pârâtă precizează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., prin apel s-a îndreptat şi împotriva următoarelor încheieri premergătoare din faţa primei instanţe, în ceea ce priveşte unele dintre soluţiile date de aceasta solicitărilor formulate de părţi în probaţiune:

1) încheierea de şedinţă din data de 10.02.2021, în ceea ce priveşte soluţia de încuviinţare a probei cu interogatoriul pârâtei şi modalitatea de administrare a acesteia;

2) încheierea de şedinţă din data de 24.03.2021, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a solicitării de audiere a martorului D.;

3) încheierea de şedinţă din data de 21.04.2021, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a probei testimoniale şi a probei cu efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcţii civile, industriale şi agricole.

Recurenta-pârâtă susţine nelegalitatea parţială a încheierii de şedinţă din data de 10.02.2021 a primei instanţe, arătând că prin această încheiere de şedinţă, instanţa a încuviinţat, la solicitarea reclamantei, proba cu interogatoriul pârâtei, stabilind că acesta se va administra în maniera prevăzută la alin. (2) al art. 355 C. proc. civ.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, soluţia comportă multiple aspecte de nelegalitate.

În primul rând, prima instanţa a încuviinţat proba, deşi reclamanta- intimată renunţase în mod expres la aceasta, iar această neregularitate nu a fost sancţionată de către instanţa de apel. Este adevărat că proba cu interogatoriul său a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, însă, având în vedere că nu a fost depusă şi lista de întrebări aşa cum impun exigenţele art. 355 alin. (1) şi art. 194 lit. e) C. proc. civ., a invocat prin întâmpinare decăderea intimatei-reclamante din dreptul de a mai administra această probă.

Recurenta-pârâtă precizează că, în cadrul dezbaterilor orale de la termenul de judecată din data de 10.02.2021, reprezentantul convenţional al intimatei-reclamantei a arătat că nu mai susţine interogatoriul pârâtei, raportat la poziţia procesuală a acesteia, iar reprezentantul său convenţional a arătat că nu mai susţine decăderea din administrarea probei cu interogatoriul pârâtei, raportat la renunţarea reclamantei.

Prin urmare, dacă partea a renunţat la această probă, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa nu o mai putea încuviinţa, cu atât mai mult cu cât în încheiere se menţionează că proba a fost încuviinţată la solicitarea reclamantei, nicidecum din oficiu, iar instanţa de apel a validat această abordare, încălcând normele de procedură la care a făcut trimitere.

Mai invocă recurenta-pârâtă că prima instanţă a stabilit în mod nelegal că proba se va administra prin prezentarea reprezentantului legal al societăţii pârâte personal în vederea administrării interogatoriului.

Potrivit dispoziţiilor art. 355 alin. (1) C. proc. civ., persoanele juridice de drept privat răspund în scris la interogatoriul ce li se comunică în prealabil, în condiţiile prevăzute la art. 194 alin. (2) lit. e) C. proc. civ., reglementând situaţia de excepţie, aplicabilă exclusiv în ipoteza societăţilor de persoane, ai căror asociaţi cu drept de reprezentare vor fi citaţi personal la interogatoriu.

Or, recurenta-pârâtă arată că nu este o societate de persoane, ci este o societate cu răspundere limitată, astfel încât ar fi trebuit să răspundă la interogatoriu în scris, aşa fiind, încuviinţarea probei cu interogatoriul său făcându-se cu nerespectarea normelor de procedură indicate anterior, sancţiunea fiind nulitatea actului de procedură astfel întocmit.

Recurenta-pârâtă invocă şi nelegalitatea parţială a încheierii de şedinţă din data de 24.03.2021 a primei instanţe, prin care se consemnează modalitatea de administrare a probei cu interogatoriul în forma prevăzută de art. 355 alin. (2) C. proc. civ., care nu este însă aplicabilă în speţă, aşa cum a arătat anterior.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că prin această încheiere instanţa a respins în mod netemeinic şi nelegal solicitarea sa de audiere a martorului D., faţă de calitatea acestuia de director general al pârâtei.

În condiţiile în care pentru intimata-reclamantă s-a încuviinţat solicitarea de audiere a martorului E., care deţine calitatea de administrator al A., recurenta-pârâtă apreciază că soluţia de respingere a solicitării sale pentru motivul menţionat este nu numai neîntemeiată, ci chiar este de natură să îi încalce dreptul la apărare şi încalcă principiul egalităţii de arme în procesul civil.

În opinia recurente-pârâte, pentru egalitate de tratament, s-ar fi impus fie: audierea şi a martorului propus în acelaşi condiţii, urmând ca instanţa să aprecieze la momentul deliberării pe fond asupra forţei probante a acestor mărturii conform art. 324 C. proc. civ., fie respingerea ca inadmisibilă şi a solicitării intimatei-reclamante de audiere a domnului E..

Mai mult decât atât, având în vedere poziţiile vădit divergente exprimate de părţi pe parcursul litigiului cu privire la aceleaşi aspecte de fapt, recurenta-pârâtă apreciază că ar fi fost oportună, nu numai audierea ambilor martori, ci chiar şi eventuala confruntare a acestora în condiţiile prevăzute de art. 322 C. proc. civ., pentru deplina lămurire a situaţiei de fapt.

Dincolo de acest aspect, recurenta-pârâtă consideră că respingerea ca inadmisibilă a solicitării sale a constituit o limitare serioasă şi extrem de gravă a posibilităţii de a-şi dovedi susţinerile în apărare şi pretenţiile din cererea reconvenţională, în condiţiile în care domnul D. este singurul care cunoştea întreaga evoluţie a raporturilor contractuale dintre părţi şi modalitatea defectuoasă în care s-au executat lucrările de către antreprenor, iar această neregularitate nu a fost corectată de către instanţa de apel, încălcând la rândul său aceleaşi norme de procedură indicate.

Potrivit recurentei-pârâte, martorul încuviinţat, domnul F., este reprezentantul societăţii terţe care a continuat lucrările neefectuate de A., astfel încât nu avea cunoştinţă în detaliu despre modul în care A. şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale pe fiecare etapă de execuţie până la acea dată şi nici despre întârzierile pe care le-a înregistrat aceasta în îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi care justificau astfel perceperea penalităţilor de întârziere solicitate prin cererea reconvenţională.

În opinia recurentei-pârâte, respingerea solicitării de audiere a martorului D. a generat imposibilitatea sa de a dovedi, cel puţin în parte, pretenţiile din cererea reconvenţională, în condiţiile în care în mod paradoxal, în motivarea hotărârii primei instanţe, validată de către curtea de apel, se reţine că nu a făcut proba celor afirmate, aşa cum impune art. 249 C. proc. civ.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 21 din H.G. nr. 273/1994, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.270 alin. (1), art. 1.516, art. 1.523 alin. (4), art. 1.528, art. 1.556, art. 1.851 alin. (1), art. 1.874 C. civ., ale Legii nr. 72/2013 şi a dispoziţiilor fiscale în materia emiterii facturilor, motiv pentru care se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că intimata-reclamantă nu este îndreptăţită la plata/restituirea sumei reprezentând 70% din garanţia de bună execuţie, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1.266 C. civ. şi ale art. 21 din H.G. nr. 273/1994.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, în conformitate cu dispoziţiile art. 12.2 din contractul de antrepriză, antreprenorului i s-a reţinut o garanţie de bună execuţie în procent de 6% din valoarea totală a contractului, iar 70% din valoarea reţinută urma să fie eliberată în termen de 30 de zile de la data semnării procesului-verbal de recepţie fără obiecţiuni şi emiterea facturii.

Conform art. 13 din contract, recepţia lucrărilor urma să se facă la final, încheindu-se procesul-verbal la terminarea lucrărilor.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, aplicând greşit dispoziţiile art. 21 din H.G. nr. 273/1994, nu a luat în considerare deficienţele pe care le-a menţionat în procesul-verbal parţial din data de 22.07.2022, document necesar pentru intabularea construcţiei şi rezolvarea documentaţiilor administrative, în contextul unei potenţiale vânzări a imobilului către un terţ interesat de la acel moment.

Recurenta-pârâtă arată că, pe parcursul judecăţii, a demonstrat că procesul-verbal din data de 22.07.2020 constituie doar un proces-verbal parţial (lucrările nefiind finalizate la acel moment), a cărui semnare nu generează obligaţia restituirii garanţiei, în cuprinsul său fiind menţionate expres lucrările nefinalizate (punctele 6.1.1 - 6.1.3) şi termenul de finalizare a acestora (60 de zile).

Recurenta-pârâtă precizează că, având în vedere că inclusiv la acea dată existau multiple lucrări nefinalizate de A. (aspect recunoscut expres de aceasta şi confirmat şi prin declaraţiile martorilor), lucrările au continuat cu un alt antreprenor, fiind încheiat un nou proces-verbal de recepţie la data de 01.10.2020.

Deşi procesul-verbal de recepţie din data de 01.10.2020 este întocmit cu un alt antreprenor şi vizează recepţia lucrărilor întocmite de acel antreprenor, instanţa de apel i-a acordat acestuia valenţa de proces-verbal de recepţie finală în accepţiunea art. 13 din contractul încheiat cu intimata-reclamantă, care să genereze astfel obligaţia restituirii garanţiei potrivit art. 12.2, aplicând astfel greşit atât dispoziţiile art. 1.266 C. civ. privind interpretarea clauzelor contractuale, cât şi dispoziţiile art. 21 din H.G. nr. 273/1994.

Recurenta-pârâtă mai arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că la data de 22.07.2020 existau lucrări nefinalizate care se aflau în sarcina intimatei-reclamante şi că o parte din lucrările ce îi reveneau acesteia potrivit contractului de antrepriză au fost finalizate în cele din urmă de o societate terţă, raportându-se la procesul-verbal de recepţie din 01.10.2020, a stabilit că ar exista obligaţia restituirii sumei reprezentând 70% din garanţia de bună execuţie pe baza susţinerilor antreprenorului şi fără a ţine cont de lucrările contractuale rămase neexecutate sau de deficienţele constatate.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod nelegal nu a sancţionat depăşirea limitelor învestirii de către prima instanţă care a stabilind că nu ar fî respectat prevederile contractuale pentru desemnarea unui nou antreprenor.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel, ignorând înscrisurile depuse în probaţiune şi aplicând greşit dispoziţiile art. 1.266 C. civ., a concluzionat în mod eronat că ar fi pus în imposibilitate antreprenorul să finalizeze lucrările asumate contractual şi că în această ipoteză nu s-ar putea prevala de faptul executării lucrărilor de către o altă societate. Recurenta-pârâtă face trimitere la înscrisurile care, în opinia sa, dovedesc aspectele susţinute şi concluzionează în sensul că, prin raportare la întreaga corespondenţă dintre părţi, existentă la dosarul cauzei, reiese că a respectat prevederile art. 18 din contractul de antrepriză în sensul că i-a notificat antreprenorului în scris, în repetate rânduri, care sunt lipsurile şi deficienţele constatate şi i-a acordat un termen pentru identificarea soluţiilor care s-ar impune şi pentru implementarea lor.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că în mod eronat a considerat prima instanţă şi nelegal a validat Curtea interpretarea că decizia sa de a continua lucrările cu un alt antreprenor nu ar fi acoperită de prevederile contractuale, când, în realitate, necesitatea contractării unei societăţi terţe a fost generată tocmai de caracterul repetat al abaterilor de la conformitatea şi calitatea lucrărilor şi de la graficul de execuţie iniţial agreat de părţi.

O altă critică vizează faptul că intimata-reclamantă nu este îndreptăţită să perceapă penalităţi de întârziere pentru perioada anterioară emiterii facturilor fiscale, recurenta-pârâtă invocând aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1.566 C. civ., ale Legii nr. 72/2013 şi ale dispoziţiilor fiscale în materia emiterii facturilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel, statuând în sensul că are obligaţia de a achita tranşele din preţ la data indicată la art. 8 din contractul de antrepriză, fără a avea relevanţă că antreprenorul nu emisese încă facturile aferente şi nici nu efectuase în concret lucrările pentru care era angajată plata contractuală, a încălcat normele şi principiile din dreptul fiscal, care se opun plăţii unei sume de bani în absenţa emiterii facturii fiscale, cu atât mai mult cu cât acestea sunt purtătoare de T.V.A.

Potrivit recurentei-pârâte, plata tranşelor de preţ era condiţionată de emiterea facturilor de către antreprenor, sens în care invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.270 alin. (1), raportat la art. 1.266 şi art. 1.276 C. civ. şi la art. 5 pct. 7 din contract.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că pentru orice plată care nu urma să fie datorată la semnarea contractului, părţile au agreat o procedură distinctă, ce consta în emiterea de către antreprenor a unei notificări prealabile scrise şi în acordarea unui termen de 5 zile înăuntrul căruia beneficiarul putea/trebuia să facă plata, conform art. 5 pct. 7 din contractul de antrepriză.

Aşa fiind, pentru tranşele de preţ aferente lit. e), g), i), întrucât plata nu se făcea la semnarea contractului, ci la un moment ulterior, recurenta-pârâtă apreciază că sunt aplicabile prevederile contractuale menţionate, în sensul că avea la dispoziţie un termen de 5 zile de la data notificării scrise în vederea efectuării plăţilor.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluţia pronunţată este absurdă şi din perspectivă practică, având în vedere dinamica raporturilor dintre profesionişti, astfel că nu i se poate pretinde unuia dintre aceştia să urmărească numărul de săptămâni care s-au scurs de la data încheierii unui contract (dintre multele aflate în derulare cu diverşi furnizori/parteneri comerciali) pentru a opera plăţi pentru care nu s-au emis facturi fiscale şi nu au fost solicitate la plată.

Ca argument valabil pentru toate tranşele de preţ în discuţie, aşa cum rezultă din dovezile administrate în prima instanţă, recurenta-pârâtă susţine că a achitat de îndată toate facturile emise de antreprenor, uneori chiar în ziua emiterii acestora sau cel târziu într-un interval de câteva zile de la momentul primirii lor, dovedind astfel deplină bună-credinţă în îndeplinirea la timp a obligaţiilor de plată asumate contractual.

De altfel, trebuie observat că antreprenorul nu a obiectat plăţii facturilor pentru a reclama eventuale întârzieri, confirmând implicit înţelegerea comună a clauzelor contractuale asumate, decât din momentul în care, cu deplină bună-credinţă, beneficiarul a notificat el însuşi întârzierea în execuţia lucrărilor, ce devenise deja evidentă şi de neacceptat.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că împrejurarea achitării imediate şi integrale a facturilor nu poate rămâne fără relevanţă juridică, astfel cum în mod nelegal s-a reţinut.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă invocă şi dispoziţiile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

Totodată, arată că imposibilitatea perceperii penalităţilor de întârziere atunci când prestatorul serviciilor nu a emis factura fiscală a fost reţinută în mod judicios şi în practica instanţelor de judecată.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu este lipsit de culpă antreprenorul, care avea la rândul său obligaţia de a respecta prevederile contractuale de care se prevalează, în sensul de a emite factura fiscală la momentul împlinirii scadenţei contractuale a fiecărei tranşe de preţ, acesta nefiind îndreptăţit să perceapă penalităţi de întârziere şi pentru motivul că la data prevăzută în contract pentru efectuarea plăţilor încă nu efectuase în concret lucrările aferente tranşei de preţ solicitate la plată, fiind în întârziere aşa cum acesta însuşi recunoaşte, invocând motive ce ţin de condiţiile meteorologice.

De altfel, modalitatea de stabilire a preţului pe respectivele tranşe s-a făcut strict în considerarea graficului de execuţie lucrări ce constituie anexa nr. 2 la contractul de antrepriză, data de plată a tranşei de preţ fiind stabilită în raport de săptămâna în care lucrarea respectivă ar fi trebuit efectuată, or potrivit recurentei-pârâte, este un fapt necontestat că la termenele-limită prevăzute prin contract şi graficul de execuţie, antreprenorul nu finalizase sau chiar nu începuse lucrările aferente tranşei de preţ, astfel încât nu exista nici obligaţia corelativă de plată în sarcina sa, termenele stabilite iniţial fiind prorogate implicit în raport de evoluţia lucrărilor (exceptio non adimplenti contractus), însă dispoziţiile art. 1.566 C. civ., privind excepţia de neexecutare a contractului, au fost greşit aplicate de instanţa de apel, nereţinându-se incidenţa acestora.

Sun un alt aspect, recurenta-pârâtă susţine că penalităţile, chiar dacă ipotetic ar fi datorate, nu puteau fi calculate începând cu data de 18.06.2019, ci cel mai devreme începând cu data la care executarea obligaţiilor reciproce devenea efectiv posibilă, respectiv 14.10.2019 - data începerii lucrărilor.

Recurenta-pârâtă susţine şi faptul că plata sumelor anterior emiterii facturilor fiscale ar fi generat impedimente de natură fiscală pentru societate, în acest sens invocând aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 297 alin. (4) lit. a) şi art. 299 alin. (1) din Codul fiscal şi art. 178 lit. a) din Directiva Consiliului nr. 112/2006/CE.

În conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal, recurenta-pârâtă arată că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, susţinând că, în materie de probaţiune a deducerii T.V.A., sunt incidente prevederile art. 299 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit cărora: pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează sa îi fie prestate în beneficiul său de către o persoana impozabilă; să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 319 (...).

Prevederile din dreptul naţional sunt armonizate cu prevederile art. 178 lit. a) din Directiva Consiliului nr. 112/2006/CE, dreptul la deducerea T.V.A. fiind un drept fundamental recunoscut la nivel comunitar pentru orice persoană impozabilă care efectuează achiziţii destinate unor operaţiuni taxabile şi care deţine o factură.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că, în absenţa unei facturi emise în conformitate cu dispoziţiile art. 319 din Codul fiscal, ar fi fost în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de deducere a T.V.A., ceea ce dovedeşte o dată în plus că emiterea facturii de către antreprenor era în mod clar o cerinţă prealabilă efectuării oricărei plăţi.

Recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei şi sub aspectul respingerii apelului în ceea ce priveşte soluţia dată la cererea reconvenţională pe care a formulat-o, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.851 alin. (1) şi art. 1.874, precum şi art. 1.516 şi art. 1.528 C. civ.

Recurenta-pârâtă precizează că, pentru a respinge capătul 1 din cererea reconvenţională pe care a formulat-o, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că se impunea indicarea penalităţilor de întârziere prin raportare la fiecare categorie de produse şi lucrări, cu indicarea perioadelor pentru care au fost calculate penalităţile şi valorile aferente, iar Curtea şi-a însuşit această interpretare.

Raţionamentul instanţelor de judecată, în opinia recurentei-pârâte, este greşit, întrucât, în raport de art. 1.851 alin. (1) C. civ., prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ, iar conform art. 1.874 C. civ., prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizaţiei de construire.

În temeiul contractului de antrepriză încheiat între părţile din prezenta cauză, antreprenorul urma să execute lucrarea pentru care s-a obţinut autorizaţia de construire, respectiv hala producţie parter înalt şi depozitare confecţii metalice, birouri parter + etaj, în schimbul preţului global de 402.017 euro + T.V.A., stabilit la art. 7 din contract. Prin urmare, obligaţia principală asumată de antreprenor a fost aceea de a executa lucrarea menţionată în intervalul de timp agreat, respectiv 18 săptămâni.

Potrivit recurentei-pârâte, finalizarea şi predarea întregii lucrări este de esenţa contractului de antrepriză în general, câtă vreme etapele individuale executate de antreprenor nu pot avea nicio utilitate practică şi nu pot fi folosite de beneficiar decât la momentul finalizării întregii lucrări.

Astfel, spre exemplu, nu are relevanţă dacă antreprenorul a efectuat lucrările de proiectare sau platforma betonată, dar nu a finalizat montarea panourilor sandwich, pentru că beneficiarul este oricum în imposibilitatea de a folosi lucrarea contractată, respectiv hala şi clădirea de birouri.

Tocmai de aceea, recurenta-pârâtă susţine că penalităţile de întârziere solicitate la plată s-au raportat la momentul la care lucrarea, în ansamblul său, trebuia finalizată şi predată beneficiarului (13.01.2020), şi nu la etapele individuale de execuţie stabilite potrivit art. 3 şi art. 4 din contract, întrucât finalizarea acestora din urmă nu aduce niciun folos practic beneficiarului, dacă nu poate utiliza construcţia finală în ansamblul său.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că, aplicând în mod greşit normele de drept material privitor la contractul de antrepriză, Curtea a validat teoria că ar fi avut obligaţia de a indica punctual, pentru fiecare categorie de lucrări, perioada de întârziere şi valoarea penalităţilor, fiind astfel nesocotit însuşi scopul încheierii contractului de antrepriză, care presupunea ca beneficiarul să poată utiliza toată construcţia la data agreată a finalizării lucrărilor, şi nu părţi componente ale acesteia.

De altfel, pe parcursul judecăţii chiar şi antreprenorul a recunoscut că au existat lucrări care erau în sarcina sa potrivit contractului şi pe care nu le-a mai executat, după cum nici nu a pretins că ar fi respectat termenele contractuale.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, prin cererea reconvenţională, a arătat clar care a fost modalitatea extrem de simplă prin care s-a ajuns la suma pretinsă şi că, având în vedere acest calcul matematic şi raţiunea care a stat în spatele său, nu se poate reţine că nu s-ar fi dovedit cuantumul penalităţilor, prin raportare la art. 249 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile antreprenorului în sensul că întârzierile s-ar fi datorat condiţiilor meteorologice, validate de instanţa de apel, în raport de art. 11 din contractul de antrepriză, recurenta-pârâtă arată că a fost prezentat un tabel, fără ca instanţa de apel să pretindă alte clarificări sau dovezi suplimentare din partea antreprenorului, care ar fi fost însă necesare pentru a se reţine incidenţa scutirii de la plata penalităţilor de întârziere.

Antreprenorului îi revenea sarcina, potrivit art. 249 C. proc. civ., de a dovedi că într-adevăr în zilele indicate în tabel a fost în imposibilitatea de a desfăşura oricare dintre lucrările prevăzute în contract şi că lucrările care ar fi trebuit executate în zilele respective conform graficului de execuţie ar fi fost într-adevăr împiedicate absolut de condiţiile meteorologice.

Chiar şi pornind de la tabelul prezentat de antreprenor, se poate constata că, dacă montajul în şantier ar fi început la data de 14.10.2019, lucrările ce necesitau munca în aer liber: montaj structura metalică şi montaj panouri sandwich s-ar fi finalizat până în luna decembrie, iar luna decembrie şi prima parte a lunii ianuarie ar fi fost alocate compartimentărilor interioare, ce nu ar fi fost influenţate de condiţiile meteo.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a dat valenţă probatorie absolută adresei nr. x/25.01.2021 emisă de către Administraţia Naţională de Meteorologie, deşi antreprenorul nu a făcut în niciun fel dovada că zilele cu condiţii meteo nefavorabile au împiedicat în concret execuţia lucrărilor.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că prin capătul 2 din cererea reconvenţională, a solicitat restituirea sumelor încasate pentru lucrările neexecutate: execuţie planşeu mixt birouri, montaj în şantier panouri sandwich de perete şi pentru acoperiş, montaj flashing-uri şi sistem pluvial, precizând că valoarea acestora este de 47.270,42 RON şi reprezintă contravaloarea lucrărilor neexecutate de A. şi finalizate de noul antreprenor, şi nu contravaloarea facturii nr. x/19.12.2019.

În plus, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, această sumă trebuie analizată în coroborare cu situaţia de lucrări emisă de G. S.R.L. şi cu precizarea expresă a sa din cuprinsul cererii de modificare în sensul că valoarea petitului 2 din cererea reconvenţională a fost apreciată la această sumă corespunzătoare situaţiei de lucrări.

Prin urmare, prima instanţa era obligată să dea calificarea juridică exactă a acestei cereri, în sensul că prin aceasta s-au modificat pretenţiile din cererea reconvenţională şi nu s-a mai solicitat la restituire suma achitată A. pentru factura nr. x/19.12.2019, ci s-a solicitat obligarea A. la plata cheltuielilor pe care recurenta le-a suportat cu noul antreprenor din cauza neexecutării obligaţiilor contractuale asumate de reclamantă.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal curtea de apel a respins această critică prin încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ. care se sancţionează cu nulitatea, invocând şi neanalizarea şi neaplicarea dispoziţiilor art. 1.516 şi art. 1.528 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, este incontestabil că aceste cheltuieli sunt în sarcina A., în condiţiile în care aceasta nu a executat/nu a finalizat lucrările care îi reveneau, iar pentru ca recurenta să poată utiliza lucrarea în ansamblul său şi să poată încheia procesul-verbal de recepţie final a fost necesară contractarea unui nou antreprenor, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1.516 şi art. 1.528 C. civ.

Prin urmare, raţionamentul dezvoltat de prima instanţă şi validat de Curte în sensul că ar fi fost necesară în prealabil rezoluţiunea parţială a contractului de antrepriză pentru a putea solicita în mod valabil restituirea prestaţiilor, nu are, în opinia recurentei-pârâte, legătură cu cauza şi cu pretenţiile formulate, fiind încălcate dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă arată că motivele de nelegalitate ale deciziei recurate cu privire la admiterea apelului incident constau în aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1.266, art. 1.523 alin. (1) lit. d), art. 1.523 alin. (4) C. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că apelul incident formulat de A. s-a referit exclusiv la soluţia dată de prima instanţă capătului 3 din cererea de chemare în judecată, mai exact cea de respingere a solicitării sale de obligare a pârâtei la plata unor penalităţi pretins datorate pentru achitarea cu întârziere a tranşelor de preţ stabilite la art. 8 lit. b) şi lit. d) din contractul de antrepriză.

Deşi cererea de chemare în judecată a fost respinsă şi pentru penalităţile aferente tranşei de preţ de la lit. f), A. nu a declarat apel şi împotriva acestei soluţii, recunoscând astfel că nu a finalizat montajul panourilor sandwich, împrejurare de fapt ce nu a fost niciodată contestată.

Pentru acurateţea expunerii, recurenta-pârâtă arată că obligaţia de plată a preţului ce îi revenea, în calitate de beneficiar, a fost eşalonată în mai multe tranşe prevăzute la art. 8 din contract, părţile stabilind de asemenea penalităţi de 0.1% pe fiecare zi de întârziere în cazul neîndeplinirii la termen a obligaţiilor contractuale.

A. a pretins şi prin apelul incident că pârâta ar datora penalităţi de întârziere pentru pretinsa plată cu nerespectarea scadenţei a următoarelor tranşelor aferente art. 8 lit. b) şi lit. s) din contract.

Prin cererea de apel incident, A. a propus o interpretare juridică nouă a stipulaţiilor contractuale, admisă de curtea de apel, în sensul că termenul de 5 zile prevăzut de art. 5 pct. 7 din contract ar reprezenta un termen distinct de executare a obligaţiei sale de punere în întârziere, şi nu scadenţa obligaţiei de plată ce îi revenea pârâtei.

Recurenta-pârâtă susţine, însă, că potrivit înţelegerii părţilor reflectată prin art. 5 pct. 7 din contractul de antrepriză, antreprenorul s-a obligat să notifice beneficiarului cu 5 zile înainte, în scris, prin e-mail, necesitatea efectuării plăţilor necesar a fi realizate ulterior semnării contractului.

Prin urmare, aceste stipulaţii contractuale şi beneficiul firesc al unui termen de plată (5 zile în cazul de faţă), sunt clar aplicabile în ipoteza plăţilor ce nu urmau să fie datorate o dată cu semnarea contractului, adică inclusiv pentru tranşele de preţ de la lit. b) şi d) de la art. 8 din contract.

Aşadar, într-o corectă interpretare a stipulaţiilor contractuale la care face referire şi A., precum şi a dispoziţiilor de drept material privind punerea debitorului unei obligaţii în întârziere, recurenta-pârâtă susţine că, pentru plăţile ulterioare momentului semnării contractului, părţile au agreat o procedură distinctă, ce consta în emiterea de către antreprenor a unei notificări prealabile scrise şi în acordarea unui termen de 5 zile înăuntrul căruia beneficiarul putea/trebuia să facă plata.

În opinia recurentei-pârâte, termenul de 5 zile recunoscut în favoarea sa prin prevederile art. 5 pct. 7 din contractul de antrepriză trebuia calculat de la primirea facturii asociate fiecărei plăţi în parte.

Un alt argument este, potrivit recurentei-pârâte, faptul că, până la momentul la care beneficiarul a notificat primul întârzierea în execuţia lucrărilor, A. nu a formulat obiecţii cu privire la data plaţii facturilor, confirmând aşadar înţelegerea comună a clauzelor contractuale în sensul descris mai sus.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, deşi intimata-reclamantă pretinde că ar fi fost de drept în întârziere şi că nu ar mai fost practic necesară transmiterea notificării pentru ca pârâta să fi fost obligată să efectueze plata, dispoziţiile art. 1.523 alin. (4) C. civ. impun în sarcina creditorului dovada cazurilor în care debitorul s-ar afla de drept în întârziere, însă A. nu a făcut o astfel de dovadă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs în ceea ce priveşte criticile aduse încheierilor din 10.02.2021, 24.03.2021 şi 21.04.2021 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, a solicitat pe cale de excepţie anularea cereri de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 373 din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-reclamantă, în raport de criticile ce vizează încheierile de şedinţă pronunţate de prima instanţă, reţinând că recursul a fost declarat împotriva hotărâri instanţei de apel şi că, pentru a fi admisibil recursul, este necesar ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exerciţiul căii de atac.

Or, în cauză, împotriva deciziei civile nr. 373 din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, poate fi exercitată calea de atac a recursului, iar criticile invocate de recurenta-pârâtă urmează a fi analizate unitar, în cadrul recursului declarat.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, autoarea căii de atac a invocat în mod expres motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Însă, în susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă expune argumente exhaustive referitoare la respingerea cererii de încuviinţare a probei cu expertiza tehnică în construcţii, a probei testimoniale, la valenţa dată de instanţa de apel pretenţiilor afirmate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, precum şi de pârâtă în cererea reconvenţională, la depoziţiile martorilor, la ignorarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Totodată, recurenta-pârâtă expune argumente referitoare la caracterul necesar, pertinent şi util al administrării probei cu expertiza tehnică judiciară în construcţii.

Înalta Curte reţine şi faptul că recurenta-pârâtă face ample trimiteri la modul de derulare a relaţiilor contractuale, la situaţia de fapt şi invocă modalitatea defectuoasă sau întârzierea executării lucrărilor de către intimata-reclamantă.

Totodată, o mare parte a criticilor invocate vizează greşita interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor contractuale, precum şi a efectelor juridice ale proceselor-verbale de finalizare a lucrărilor din 22.07.2020 şi respectiv 1.10.2020.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor procedurale, respectiv a normelor de drept material arătate în cererea de recurs, nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, ci critici care reflectă, în realitate, nemulţumirea acesteia faţă de probele încuviinţate, de interpretarea probelor administrate şi de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, urmărind o nouă verificare a apărărilor sale.

Or, motivele de casare invocate implică raportarea criticilor formulate la conţinutul deciziei care formează obiect al căii extraordinare de atac, iar nu repunerea în discuţie a fondului cauzei.

Înalta Curte precizează, de asemenea, că argumentele ce vizează greşita interpretare a dispoziţiilor contractuale şi a proceselor-verbale nu pot fi apreciate ca şi critici de nelegalitate, în condiţiile în care interpretarea contractului şi efectele juridice reţinute de către instanţa de apel nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, aşadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispoziţiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 10.02.2021, 24.03.2021, 21.04.2021, pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte arată că susţinerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Aşa fiind, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului şi, întrucât sancţiunea nulităţii căii de atac intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, iar o astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va anula recursul declarat în cauză. Faţă de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 41.023,58 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată parţiale, având în vedere că, în ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare solicitate, intimata nu a făcut dovada acestora, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., întrucât simpla plată a sumei de 950 RON, în lipsa dovezii efectuării cheltuielilor nu este suficientă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 373 din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 41.023,58 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.