Mandate vs. employment: non-applicability of Labor Code to public enterprise directors' unused vacation compensation under O.U.G. 109/2011

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul secţiei I Civilă a Tribunalului Constanţa, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME CONSTANŢA, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea zilelor de concediu neefectuate, aferente perioadei 2016-2019, precum şi a dobânzii legale aferente.

Prin sentinţa nr. 1844 din 18 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă a aceleiaşi instanţe.

Prin notele scrise depuse la data de 21.10.2019, reclamantul A. a formulat precizări ale cererii de chemare în judecată, prin care a estimat valoarea obiectului cererii la minim 30.000 RON, urmând a formula alte precizări sub acest aspect după efectuarea, în cauză, a raportului de expertiză contabilă judiciară solicitat.

Ulterior depunerii raportului de expertiză, reclamantul şi-a precizat valoarea obiectului cererii la suma de 65.476,44 RON (dosar tribunal).

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 7 februarie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME CONSTANŢA la plata către reclamant a sumei de 65.476,44 RON. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.694,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Prin decizia civilă nr. 313 din 28 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 136 din 7 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2019; a fost obligată apelanta în favoarea intimatului la plata sumei de 6.790,43 RON, cheltuieli de judecată (onorariu avocat) aferente apelului; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că în cuprinsul contractelor de mandat nu există alte referiri la numărul de zile de concediu de odihnă sau contravaloarea drepturilor aferente cuvenite mandatarului, iar, pe de altă parte, că, în lipsa oricăror alte prevederi exprese, devin aplicabile dispoziţiile Codului muncii privitor la drepturile cuvenite reclamantului, ca urmare a neefectuării zilelor de concediu aferente perioadei în care şi-au produs efectele contractele de mandat.

În opinia recurentei-pârâte, considerentele mai sus indicate sunt total contractorii, nefondate şi nelegale, deoarece, pe de o parte induc ipoteza greşită că pe perioada contractelor de mandat sunt aplicabile dispoziţiile unui contract individual de muncă şi dispoziţiile codului muncii, iar pe de altă parte, induc ipoteza greşită că nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale de strictă interpretare din contractele de mandat, ci devin aplicabile dispoziţiile unui contract individual de muncă, contrar drepturilor şi obligaţiilor convenite de părţi în contractul de mandat, în cazul în care, în acest contract, nu este prevăzut dreptul de a beneficia de compensarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de judecata nu poate să adauge drepturi şi obligaţii suplimentare în contractul de mandat, atât timp cât părţile, prin acordul de voinţă exprimat, nu au dorit acest lucru şi nu au dorit compensarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate şi plata acestora, la încetarea contractului de mandat.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 72, art. 137 indice 1 alin. (3) şi art. 284 din Legea nr. 31/1930, precum şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi (5) şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011.

În raport de dispoziţiile indicate mai sus, imperative şi speciale, recurenta-pârâtă susţine că administratorii nu au contract de muncă, legea interzicând în mod expres acest lucru.

Ipoteza greşită de la care au plecat instanţele de judecată care au analizat cauza, a fost, potrivit recurentei-pârâte, aceea că în speţă sunt aplicabile prevederile Codului muncii, nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă solicită a fi avut în vedere faptul că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011, nefiind aplicabile dispoziţiile din Codul muncii.

Mai mult, recurenta-pârâtă arată că, pe durata contractelor de mandat, reclamantul nu a avut calitatea de salariat, potrivit dispoziţiilor legale nefiind posibil ca persoana care deţine calitatea de administrator să deţină un contract individual de muncă, iar în situaţia în care există un contract individual de muncă, acesta este suspendat pe perioada mandatului.

Recurenta-pârâtă arată că, în speţă, nu suntem în prezenţa unui conflict de muncă, ci în situaţia unui litigiu privind drepturile şi obligaţiile izvorâte dintr-un contact de mandat, situaţie reglementată prin legi speciale, astfel cum au reţinut în considerente Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019.

Mai mult, recurenta-pârâtă susţine că în perioada în care reclamantul a avut un contract de administrare încheiat în baza O.U.G. nr. 109/2011, contractul de muncă al acestuia a fost suspendat. Chiar dacă prin contractul de mandat sunt prevăzute drepturi şi beneficii care pot fi asimilate salariului, obligaţiile care decurg din relaţia între administrator şi societate nu pot fi asimilate unul raport de muncă, sens în care în lipsa unui raport de muncă nu suntem în situaţia unor drepturi şi obligaţii ce pot exista după încetarea contractului de mandat.

Dimpotrivă, în opinia recurentei-pârâte, tocmai aceste dispoziţii legale speciale, care prevăd aplicarea unui regim similar salariului, întăresc concluzia inexistenţei unui raport de muncă, nefiind necesară o dispoziţie legală care să dispună aplicarea aceluiaşi regim juridic în cazul salariului şi/sau altor drepturi şi obligaţii.

Pe cale de consecinţă, contractul de mandat nu poate fi asimilat unui contract de muncă, iar drepturile şi obligaţiile, chiar şi fiind aferente contractului de mandat, nu se pot extinde după încetarea acestui raport societar.

O altă critică în susţinerea acestui motiv de casare vizează faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii.

Potrivit recurentei-pârâte, în cazul existenţei unui contract de mandat, compensarea în bani a concediului de odihnă nu este posibilă.

Astfel cum dispune art. 146 alin. (3) din Codul muncii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, însă în speţa dedusă judecăţii suntem în prezenţa unui contract de mandat, care a fost anulat definitiv de instanţele de judecată.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că în mod greşit a interpretat şi a apreciat instanţa de apel că în privinţa unor drepturi accesorii contractului de mandat sunt aplicabile atât O.U.G. nr. 109/2011, Legea nr. 31/1990, cât şi dispoziţiile generale stabilite în Codul muncii la art. 145 şi art. 146.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că această apreciere este contrară dispoziţiilor legale aplicabile şi, în acelaşi timp, în contradicţie cu ce a reţinut tot instanţa cu privire la natura cauzei.

Odată cu stabilirea competenţei, instanţa de fond a statuat că nu suntem într-un litigiu de muncă, obiectul cauzei fiind reglementat prin legi speciale, care exclud existenţa unui raport de muncă, considerente ce au fost reţinute de către Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 1844 din 18 iulie 2019, în dosarul nr. x/2019.

Din altă perspectivă, recurenta-pârâtă susţine că, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile - O.U.G. nr. 109/2011, (art. 38 şi art. 21), remuneraţia stabilită potrivit legii, în al cărei cuantum sunt prevăzute toate drepturile directorilor/administratorilor, este unica formă de remuneraţie, aspect reţinut în considerente şi de către Curtea de Apel Constanţa. Şi sub acest aspect, recurenta-pârâtă apreciază că nu pot fi avute în vedere alte sume viitoare de bani ce pot fi acordate reclamantului, la încetarea contractului de mandat.

Recurenta-pârâtă susţine că ambele instanţe au reţinut în mod greşit că, deşi anulate de către instanţele de judecată prin hotărâre definitivă, contractele de mandat generează drepturi şi obligaţii viitoare.

În opinia recurentei-pârâte, este important şi faptul că, urmare a hotărârii nr. 103 din 28 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017, contractul de mandat nr. x/11.10.2017, a fost desfiinţat. Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că toate clauzele prevăzute în contractul de mandat, înscris pe care reclamantul îşi întemeiază cererea de chemare în judecată, sunt considerate neexistente şi nescrise.

Având în vedere soluţia definitivă a instanţelor judecătoreşti, de desfiinţare a contractului de mandat, recurenta-pârâtă apreciază că nu pot fi avute în vedere drepturi sau obligaţi aferente unui contract de mandat desfiinţat de instanţele judecătoreşti în mod definitiv. Astfel, în măsura în care eventuale drepturi nu au fost valorificate până la pronunţarea hotărârii definitive privind desfiinţarea contractului de mandat, părţile nu pot fi ţinute sau obligate pentru viitor la respectarea unor clauze ce se consideră că nu au fost niciodată scrise sau încheiate.

Chiar şi în măsura în care desfiinţarea contractului de mandat este similară ca efecte cu încetarea contractului, recurenta-pârâtă consideră că reclamantul nu poate deţine un drept aferent contractului desfiinţat, respectiv dreptul de a solicita contravaloarea zilelor de concediu, cu atât mai mult cu cât, dispoziţiile legale exclud în mod imperativ acest lucru.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi faptul că reclamantul are dreptul de a încasa contravaloarea zilelor de concediu neefectuate în cadrul unul raport de mandat, deoarece nu s-a reţinut culpa reclamantului în desfiinţarea acestui contract.

În opinia recurentei-pârâte, aprecierile instanţei sunt nelegale, deoarece chiar efectele desfiinţării sunt acelea de a înlătura pentru viitor orice dispoziţie sau obligaţie prevăzută în actul anulat.

Recurenta-pârâtă mai arată şi că părţile nu au convenit aplicabilitatea legii generale sub aspectul modalităţii de reglementare a dreptului la concediu de odihnă după încetarea contractului de mandat, astfel cum în mod eronat au apreciat ambele instanţe, câtă vreme o astfel de prevedere contractuală ar fi contravenit legii.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că nu sunt drepturi suplimentare contractului de mandat.

Chiar dacă potrivit dispoziţiilor contractului de mandat, reclamantul avea dreptul să beneficieze de zile de concediu de odihnă, în măsura în care reclamantul nu a uzat de acest drept pe perioada în care contractul de mandat a fost în fiinţă, nu a fost împiedicat să efectueze zilele de concediu, acestea nu pot fi compensate în bani.

În măsura în care nu există reglementare în contractul de mandat ca zilele de concediu de odihnă neefectuate să fie plătite la încetarea acestui raport societar, aspect reţinut de altfel de ambele instanţe, plata unor astfel de sume apare ca fiind suplimentară drepturilor şi obligaţiilor stabilite de părţi prin contractul de mandat.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, remuneraţia directorilor este stabilită de consiliul de administraţie şi nu poate depăşi nivelul remuneraţiei stabilit pentru membrii executivi ai consiliului de administraţie, aceasta fiind unica formă de remuneraţie pentru directorii care deţin şi calitatea de administratori.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi reţinut.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta a arătat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.

Înalta Curte reţine, însă, că interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul contractelor de mandat devin aplicabile dispoziţiile din Codul muncii în ceea ce priveşte drepturile cuvenite reclamantului ca urmare a neefectuării zilelor de concediu aferente perioadei în care şi-au produs efectele aceste contracte, nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat, din perspectiva unor considerente contradictorii.

Instanţa de apel a reţinut inexistenţa unor dispoziţii în contractele de mandat cu privire la numărul de zile de concediu de odihnă, precum şi în ceea ce priveşte contravaloarea drepturilor aferente cuvenite mandatarului, însă, a expus, în continuare, considerente cu privire la incidenţa dispoziţiilor din Codul muncii.

Argumentele instanţei de apel care susţin soluţia pronunţată în cauză nu sunt contradictorii.

Înalta Curte reţine motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Exclusiv pentru a uşura analiza nelegalităţii hotărârii recurate, Înalta Curte expune situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în sensul că, la data de 16.06.2016, reclamantul a încheiat cu pârâta contractul de muncă nr. x/16.06.2016. La 29.09.2016, între aceleaşi părţi a fost încheiat contractul de mandat nr. x, conform căruia, reclamantului - în calitate de mandatar sau director general al societăţii, i-a fost delegată conducerea, organizarea, reprezentarea şi gestionarea activităţii pârâtei. Acest contract s-a derulat între părţi în intervalul 01.09.2016-10.10.2017, iar ulterior, la 11.10.2017, între aceleaşi părţi a fost încheiat contractul de mandat nr. x, pentru perioada 11.10.2017- 28.01.2019.

Prin urmare, sunt incidente în cauză, prevederile O.U.G. nr. 109/2011, cu titlu de lege specială, iar dreptul comun în materie (legea generală) este reprezentat de Legea societăţilor nr. 31/1990. În acest sens, dispune expres art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011, conform căruia:

"Organizarea şi funcţionarea întreprinderilor publice - societăţi, prevăzute la art. 2 pct. 2 lit. b) şi c), sunt reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă şi, unde aceasta nu dispune, de dispoziţiile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Înalta Curte arată că, potrivit art. 10 din Codul muncii "Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu."

Pe de altă parte, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 "Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege", iar art. 137 indice 1 alin. (3) din acelaşi act normativ statuează că "(3) Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului."

Trebuie precizat, de asemenea, că potrivit art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011 forma în vigoare la data încheierii contractelor, " contract de mandat - contractul de mandat, astfel cum este definit şi reglementat de C. civ., iar în cazul societăţilor prevăzute la art. 2 pct. 2 lit. b) şi c), de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de C. civ.. Contractul de mandat, încheiat la data numirii administratorilor sau directorilor, va fi completat, prin act adiţional, cu clauze privind determinarea şi plata componentei variabile şi cu indicatorii de performanţă financiari şi nefinanciari aprobaţi, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Înalta Curte arată că, deşi dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul muncii stabilesc că " (2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", în cauză este incidentă norma specială reprezentată de O.U.G. nr. 109/2011.

Faţă de dispoziţiile legale enunţate mai sus, în cazul în care raporturile dintre părţi se desfăşoară în baza unui contract de mandat, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar în măsura în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă va fi suspendat pe perioada mandatului.

Prin urmare, în speţă, calitatea de director general/administrator a exclus existenţa unor raporturi juridice de muncă între părţi, iar menţionarea în contractul de mandat a dreptului la acordarea concediului de odihnă nu atrage incidenţa dispoziţiilor de dreptul muncii.

În raport de aceste considerente, reiese că instanţa de apel în mod greşit a completat dispoziţiile normei speciale - O.U.G. nr. 109/2011, cu cele ale normei generale, reprezentată de Codul muncii, realizând o aplicare prin analogie ale acesteia din urmă.

Reţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte arată că nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de către recurenta-pârâtă în susţinerea recursului declarat.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admitere cursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. CONSTANŢA împotriva deciziei civile nr. 313 din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Casează decizia civilă nr. 313 din 28 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.