Contractual survival of penalty clause despite rescission: appeal dismissed, upholding seller's defense against restitution

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2016 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 738.892 RON, achitată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 de B.N.P. C., ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară conform sentinţei civile nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente; obligarea pârâtei la plata sumei de 714.586 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea Eforie, jud. Constanţa, de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi până la data predării acestuia către societatea B. S.A., precum şi la plata dobânzii legale aferente. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul, având ca obiect imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009. S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât A. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului D. în perioada iulie 2013 - iulie 2016 şi compensaţia datoriilor reciproce ale părţilor, dat fiind că în baza sentinţei civile nr. 2585/03.10.2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2012, având ca obiect evacuarea reclamantului din imobilul D., acesta îi datorează suma de 16.403 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. S-a solicitat obligarea reclamantului-pârât şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11 octombrie 2016 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente S.C. B. S.A. la restituirea sumei de 738.892 RON, achitată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 de B.N.P. C., ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară conform sentinţei civile 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente invocată de pârâta reconvenientă.

Prin încheierea din 13 februarie 2017 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente S.C. B. S.A. la plata sumei de 714.586 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea Eforie, jud. Constanţa, precum şi la plata dobânzii legale invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 453 din 19 martie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul-pârât A., având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente B. S.A. la restituirea sumei de 738.892 RON, achitată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 de B.N.P. C.; a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul-pârât A., având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente B. S.A. la plata sumei de 714.586 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea Eforie, jud. Constanţa, precum şi la plata dobânzii legale.

Totodată, a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta reconvenientă B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., iar în baza dispoziţiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., a luat act de renunţarea la judecata capătului subsidiar de cerere formulat de reclamantul A., privind obligarea pârâtei reconveniente la încheierea unui nou contract de vânzare - cumpărare, având ca obiect imobilul situat în localitatea Eforie, jud. Constanţa.

Împotriva sentinţei civile nr. 453 din 19 martie 2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă au declarat apel, atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, s-au respins ambele apeluri, ca nefondate.

Apelantul-reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost admis cu majoritate prin decizia nr. 2616 din 07 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, dispunându-se casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului reclamantului. S-au menţinut în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a reţinut, cu majoritate, că " (...) în mod greşit instanţa de apel, prin decizia recurată, a confirmat raţionamentul logico-juridic al primei instanţe care a stabilit începerea cursului prescripţiei de la data de de 12.07.2010, respectiv chiar de la emiterea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a convenţiei de către vânzătoare (intimata-pârâtă).

Înalta Curte reţine că înscrierea în contract a unui pact comisoriu, chiar de ultim grad, ca cel în cauză, nu înlătura facultatea creditorului-vânzător de a cere executarea silită a contractului, pentru a nu se ajunge la rezoluţiune.

(...) Cererea ulterioară în restituire a reclamantului-recurent privind preţul are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale prescriptibile extinctiv. Restituirea, deşi subsecventă contractului rezolvit care, având efect retroactiv, face ca prestaţiile executate să devină lipsite de cauză, era supusă regulii speciale instituite prin dispoziţiile art. 2525 C. civ. privind începutul prescripţiei acţiunii în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic desfiinţat.

Prin urmare, termenul de prescripţie pentru restituirea sumei plătite de reclamantul-recurent în raport cu dispoziţiile art. 2525 C. civ., trebuia calculat de la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate în dosarul nr x/2012, astfel încât este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nemaifiind utilă analiza criticilor legate de întreruperea cursului prescripţiei".

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 277 din 24 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi, a fost admis apelul declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 453 din 19 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respins şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 738.892 RON, ca nefondat.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

A fost obligată intimata B. S.A. la plata către apelantul A. a sumei de 4.165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 738.892 RON, prin reformarea soluţiei dispuse de prima instanţă asupra acestei excepţii prin încheierea pronunţată în cauză la 11 octombrie 2016, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1), coroborat cu art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de recurs nu a casat încheierea din 11 octombrie 2016, pronunţată de tribunal, lucru de altfel nepermis în raport de dispoziţiile art. 497 teza I din C. proc. civ., şi nu a respins, expresis verbis, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acord cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere limitele stabilite nu numai expres, ci şi pe cele stabilite implicit prin criticile aduse hotărârii primei instanţe, instanţa de apel avea obligaţia de a rejudeca pricina cu privire la toate soluţiile dependente de partea din hotărârea atacată.

Revenea, aşadar, instanţei de apel sarcina ca, în acord cu dezlegările obligatorii ale instanţei de control judiciar, să se pronunţe asupra tuturor soluţiilor care au vizat, în prima instanţă, modalitatea de dezlegare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, inclusiv cea dispusă prin încheierea pronunţată în cauză de Tribunalul Constanţa la 11 octombrie 2016.

Recurentul-reclamant arată că, instanţa de apel, deşi s-a conformat celor statuate prin decizia de casare, reţinând că termenul de prescripţie nu era împlinit la data sesizării instanţei, a nesocotit prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât, prin soluţia dispusă în cauză a dispus schimbarea în parte exclusiv a sentinţei apelate, în sensul că a respins şi capătul de cerere privind pârâtei la plata sumei de 738.892 RON, ca nefondat.

Aşadar, instanţa de apel nu s-a pronunţat şi în sensul reformării soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dispusă de Tribunalul Constanţa prin încheierea din 11 octombrie 2016, nu a respins această excepţie, ca nefondată, astfel că, în prezent, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune subzistă, deşi, prin decizia recurată, s-a dispus respingerea capătului de cerere, ca nefondat.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1020, art. 1021, art. 1082, art. 1087, art. 977 din C. civ. de la 1864.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant invocă faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere principalul efect al rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009, respectiv desfiinţarea sa cu efect retroactiv.

Recurentul-reclamant apreciază că, în condiţiile în care, în analiza raporturilor juridice litigioase dintre părţi izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractului de vânzare mai sus arătat, printr-o hotărâre judecătorească definitivă (sentinţa civilă nr. 2585/03.10.2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2012), s-a reţinut că a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului mai sus arătat (în temeiul pactului comisoriu de gradul IV), nu s-ar mai putea susţine că ar fi intervenit numai rezoluţiunea parţială a acestui contract şi, prin urmare, că prevederea contractuală reţinută de instanţa de apel nu ar fi fost afectată de acest efect.

Aşadar, în opinia recurentului-reclamant, rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare, a avut drept efect desfiinţarea sa integrală, cu efect retroctiv, iar nu desfiinţarea parţială, pentru a se putea susţine că prevederea contractuală potrivit căreia rezoluţiunea de plin drept a prezentului contract se face cu plata de daune-interese ar continua a produce efecte şi ulterior intervenirii rezoluţiunii.

În egală măsură, recurentul-reclamant consideră că se impune a se observa că prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, intimata-pârâtă a susţinut că, prin această prevedere contractuală, s-a reglementat o obligaţie de plată a unor daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei de restituire a bunului în ipoteza intervenirii rezoluţiunii de drept a convenţiei.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că nu se poate susţine că, urmare a intervenirii rezoluţiunii de drept a contractului, acesta ar fi fost desfiinţat cu efect retroactiv cu privire la toate drepturile şi obligaţiile stabilite prin această convenţie, cu excepţia obligaţiei de plată mai sus arătate, care ar fi continuat a fiinţa, producând efecte şi ulterior intervenirii rezoluţiunii.

În sensul celor de mai sus, recurentul-reclamant susţine că nu exista în vechiul C. civ. o dispoziţie similară celei cuprinse în prezent în art. 1.554 alin. (4) din C. civ. 2009.

În opinia recurentului-reclamant, în raport de reglementarea cuprinsă în C. civ. anterior, clauza penală prin care părţile au evaluat convenţional cuantumul daunelor-interese cuvenite uneia dintre părţi în cazul rezoluţiunii convenţiei ar fi putut subzista efectului rezoluţiunii numai dacă această clauză ar fi fost înserată într-o convenţie separată, distinctă de contractul supus rezoluţiunii şi ulterioară acestuia, întrucât, în cazul inserării clauzei în contract, în absenţa unei prevederi legale similare celei din noul C. civ., efectul rezoluţiunii ar fi afectat şi această clauză.

Recurentul-reclamant susţine că, chiar şi în situaţia în care punctul de vedere expus anterior nu ar fi găsit întemeiat, reţinându-se că această clauză ar subzista ulterior rezoluţiunii de drept a contractului, urmează a se observa şi că, în cazul pactului comisoriu de gradul IV, ceea ce se produce de drept, fără somaţie, punere în întârziere şi fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, este rezoluţiunea, desfiinţarea retroactivă a contractului.

Obligaţia părţii în culpă, de a plăti daune-interese celeilalte părţi nu ia naştere de drept, nici nici chiar în cazul pactului comisoriu de gradul IV.

Recurentul-reclamant apreciază că, într-o asemenea situaţie, în caz de neînţelegere între părţi, instanţa este singura în măsură a statua asupra dreptului părţii care şi-a executat/s-a arătat gata a-şi executa obligaţia de a pretinde obligarea părţii în culpă la plata de daune-interese, sens în care urmează a se observa nu numai reglementarea cuprinsă în art. 1.021 din C. civ. de la 1864, dar şi cea cuprinsă în art. 1.082 din acelaşi Cod.

Pe de altă parte, potrivit recurentului-reclamant, este de subliniat că evaluarea convenţională a daunelor-interese este limitată la stabilirea cuantumului lor, pentru ipoteza în care ar fi datorate, chiar şi în ipoteza evaluării convenţionale a daunelor-interese, existenţa/inexistenţa obligaţiei de plată a acestora este stabilită tot de către instanţă, deoarece presupune verificarea condiţiilor de antrenare a răspunderii contractuale, în acest sens, urmează a se observa art. 1087 şi art. 1070 din vechiul C. civ.

Recurentul-reclamant mai arată şi faptul că, în cauză, intimata-pârâtă nu a solicitat vreodată, urmare a intervenirii rezoluţiunii de drept a contractului, să se dispună obligarea sa la plata de daune-interese.

În raport de aceste argumente, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare a art. 977 din C. civ. de la 1864.

Sub un ultim aspect, recurentul-reclamant arată că asumarea unei obligaţii contractuale de plată a unor daune-interese în ipoteza intervenirii rezoluţiunii contractului, nu echivalează nici cu o excepţie de la principiul restitutio in integrum, nici cu o renunţare la dreptul de a cere restituirea a ceea ce s-a plătit în temeiul contractului desfiinţat retroactiv.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Contrar susţinerilor-recurentului reclamant, astfel cum reiese din considerentele expuse la fila x din hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că un aspect relevant în rejudecarea cererii de apel îl reprezintă dezlegările date de instanţa de recurs problemei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului A. care, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru instanţa de apel.

Instanţa de apel a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantului a început să curgă de la data soluţionării definitive a litigiului din dosarul nr. x/2012, respectiv de la data de 02.04.2014 când s-a pronunţat în apel decizia civilă nr. 172/2014 a Curţii de Apel Constanţa, în raport de care termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit până la data promovării cererii de chemare în judecată (09.05.2016).

În raport de dezlegarea dată de instanţa de casare, curtea de apel a procedat la analiza pretenţiilor invocate prin primul capăt al cererii de chemare în judecată.

De altfel, în raport de art. 445 Cod procedură civilă, Înalta Curte arată că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1020, art. 1021, art. 1082, art. 1087, art. 977 din vechiul C. civ.

Înalta Curte arată că reglementarea de la art. 1020 C. civ. de la 1864, conform căreia condiţia rezolutorie este subînţeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice, fundamentează temeiul juridic al rezoluţiunii contractului prin existenţa unei condiţii rezolutorii subînţelese, asociată cu reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor contractuale.

Potrivit art. 1021 din vechiul C. civ., "Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiintarea, cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate".

Rezoluţiunea, în oricare dintre formele sale, judiciară, convenţională sau de plin drept, are acelaşi efect, desfiinţarea retroactivă a contractului, la care se adăugă măsura de sancţionare a debitorului pentru încetarea contractului, cu plata daunelor-interese.

Interpretarea susţinută de către recurentul-reclamant nu poate fi validată, întrucât, desfiinţarea prin rezoluţiune, în principiu totală, a efectelor şi consecinţelor contractului neexecutat, nu afectează celelalte clauze ale contractului, chiar dacă au tangenţă cu aceste obligaţii a căror sursă a fost desfiinţată. Din categoria excepţiilor justificate de la efectele retroactive ale rezoluţiunii sunt clauzele atributive de competenţă în soluţionarea diferendelor (precum clauza compromisorie) sau alte clauze cu caracter autonom cauzelor de rezoluţiune, precum clauza penală, clauza limitativă de răspundere contractuală, etc.

Efectul de ajustare a desfiinţării contractului prin rezoluţiune este redus la obligaţiile neexecutate, generatoare ale remediului şi nu operează în privinţa celorlalte clauze contractuale, chiar dacă acestea pot avea o oarecare tangenţă cu prestaţiile neexecutate. Fiecare dintre aceste clauze îşi are rostul său şi efectul specific, care le asigură supravieţuirea şi în ipoteza rezoluţiunii contractului ce le-a generat. Unele dintre aceste clauze, precum clauza penală, clauza compromisorie, se activează tocmai în legătură cu neexecutarea contractului.

Ineficacitatea clauzei referitoare la daunele-interese, prin efectul rezoluţiunii totale a contractului, astfel cum susţine recurentul-reclamant ar lipsi de orice logică stipularea acesteia în contract, concepută să se activeze şi să îşi producă efectele, tocmai în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 977, art. 1021, art. 1082 C. civ. de la 1864, câtă vreme, instanţa de apel în mod legal a reţinut, faţă de dispoziţiile contractuale şi faţă de principiul forţei obligatorii a contractului, că deşi rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor executate în temeiul contractului rezolvit, părţile au convenit că rezoluţiunea de plin drept a contractului se face cu plata de daune-interese la nivelul sumelor achitare până la momentul desfiinţării contractului, sume care nu se mai restituie.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 277 din 24 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 277 din 24 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.