Cassation appeal annulled for failing to frame tax prescription timeline as a legal error rather than a factual dispute

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele

1. Prin cererea înregistrată la 22 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., societate în reorganizare, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piatra Neamţ, prin primar, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 604.184 RON, cu titlu de diferenţa T.V.A, la care se adaugă suma de 13.319 RON, reprezentând dobânzile şi penalităţile aferente, conform deciziei nr. 3967 din 28 iulie 2020, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4/C din 5 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Municipiul Piatra Neamţ, prin primar.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., societate în reorganizare, prin administrator judiciar B..

Prin decizia nr. 948 din 19 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă.

3. Împotriva deciziei nr. 948 din 19.10.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, la data de 9 decembrie 2022, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., societate în reorganizare, prin administrator judiciar B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului reclamantei.

În motivarea recursului, s-a invocat că momentul naşterii creanţei este data de 28.07.2020, respectiv data pronunţării Deciziei nr. 3967/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2017, în care a fost contestată Decizia de impunere nr. x din 19.02.2016 emisă de ANAF.

S-a arătat că, ulterior comunicării acestei hotărâri, a emis, pe numele Municipiului Piatra Neamţ, factura nr. x din 15.12.2020, pentru suma de 604.184 RON, reprezentând diferenţă T.V.A., dispusă la pct. l din Decizia de impunere nr. x din 19.02.2016 emisă de ANAF.

A mai precizat recurenta că, primind factura, pârâtul nu a invocat prescripţia ci, prin adresa din 23 decembrie 2020, a restituit factura cu menţiunea că în bugetul local nu au fost prevăzute credite pentru plata acestei sume. Potrivit recurentei, la data de 26.01.2021, a revenit către pârât cu solicitarea de a cuprinde în bugetul de cheltuieli suma facturată, potrivit deciziei definitive pronunţate de instanţa supremă.

Prin urmare, a concluzionat recurenta că dreptul material la acţiune s-a născut la data pronunţării deciziei nr. 3967 din 28.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prescripţia începută la momentul comunicării deciziei ANAF fiind întreruptă pe durata soluţionării dosarului nr. x/2017

La data de 6 martie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Municipiul Neamţ, prin primar, prin care a fost invocată excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea în motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8. C. proc. civ.

La data de 27 martie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.R.L, prin care s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate prin întâmpinare.

4. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., invocată de intimatul Municipiul Piatra-Neamţ prin întâmpinare, urmând a anula recursul, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea "intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege este sancţionată cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt respectiv aprecierea şi evaluarea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că, în cauză, deşi recurenta şi-a întemeiat recursul în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motivele de casare au fost invocate formal, nefiind dezvoltate critici de nelegalitate apte să fie încadrate potrivit acestor dispoziţii legale.

Dimpotrivă, sub aparenta nelegalitate a hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., autoarea recursului critică decizia instanţei de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul său de a formula acţiunea ce a făcut obiectul demersului judiciar.

Potrivit recurentei, soluţia instanţei de apel trebuia să fie în sensul admiterii apelului, întrucât momentul naşterii creanţei sale este data de 28.07.2020, respectiv data pronunţării deciziei nr. 3967/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere fiscală nr. x din 19.02.2016.

Se arată că, în raport cu acest moment, cererea sa de obligare a pârâtei la plata sumei de 604.184 RON, reprezentând diferenţă TVA, stabilită în sarcina reclamantei prin decizia de impunere fiscală nr. x din 19.02.2016 şi 13.319 RON, reprezentând dobânzile şi penalităţile aferente, nu este prescrisă, aşa cum în mod eronat s-a stabilit de prima instanţă, soluţie menţinută în apel.

Practic, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv 28.07.2020, în cauză intervenind întreruperea prescripţiei şi curgerea unui nou termen de prescripţie, ca urmare a contestării deciziei de impunere fiscală nr. x din 19.02.2016, în dosarul nr. x/2017, soluţionat definitiv la 28.07.2020, prin decizia nr. 3967/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Într-un plan secund, recurenta aduce în discuţie şi eventuala incidenţa a unei cauze de suspendare a cursului prescripţiei, pe durata în care a încercat să obţină, din partea pârâtei, plata benevolă a facturii nr. x din 15.12.2020.

Faţă de susţinerile formulate în recurs, se reţine că recurenta nu a invocat încălcarea vreunei reguli de drept referitoare la prescripţie, ci îşi exprimă dezacordul exclusiv în raport cu momentul stabilit de către instanţele anterioare ca fiind începutul termenului de prescripţie, cererea fiind respinsă ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Similar, determinarea momentului care marchează începutul unui nou termen de prescripţie, urmare incidenţei unei presupuse cauze interuptive precum şi eventualele împrejurări ce pot fi calificate drept cauze de suspendare a prescripţiei, implică, verificări de fapt şi aprecieri punctuale ale probatoriului, acestea fiind de competenţa instanţelor devolutive. Or, situaţia factuală stabilită în etapele procesuale anterioare nu poate fi reapreciată, ci se impune întocmai în faţa instanţei de recurs.

Prin urmare, recurenta reclamă, în realitate, aspecte ce ţin de fondul litigiului, vizând eventuala netemeinicie a hotărârii atacate, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, reclamanta reiterează întocmai susţinerile formulate, anterior, pe calea apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanţă.

Aceste critici şi-au primit însă rezolvarea prin decizia curţii de apel, această instanţă prezentând motivele pentru care nu sunt incidente cazul de întrerupere şi respectiv cel de suspendare a termenului de prescripţie, invocate de reclamantă.

Astfel, în ceea ce priveşte eventuala întrerupere a cursului prescripţiei în raport cu decizia nr. 3967 din 28.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel a reţinut că, în speţă, condiţia formulării, în termen de 6 luni, a unei noi cereri de chemare în judecată, prevăzută la art. 2.539 alin. (2) C. civ. nu este îndeplinită, prin urmare, nu se poate considera că ar fi operat întreruperea.

Referitor la pretinsa suspendare a prescripţiei pe durata încercării de soluţionare amiabilă a diferendului, instanţa de apel a arătat că atât data emiterii a facturii nr. x, respectiv 15.12.2020, cât şi data adresei nr. x, prin care pârâta a restituit factura reclamantei, respectiv 23.12.2020, se situează din punct de vedere temporal în afara termenului de prescripţie or, cauzele de suspendare trebuie să apară înăuntrul termenului de prescripţie.

Aşa fiind, susţinerile reclamantei referitoare la curgerea termenului de prescripţie au fost supuse analizei instanţei de apel, în calitatea sa de instanţă de prim control judiciar, care, rejudecând cauza pe fond, s-a pronunţat asupra acestora prin considerentele hotărârii atacate.

Recursul fiind o cale de atac împotriva deciziei pronunţate de ultima instanţă de fond, recurenta avea obligaţia, conform exigenţelor legii, să se raporteze la considerentele instanţei de apel, cu arătarea aspectelor de nelegalitate identificate.

În cauză, simpla reluare a alegaţiilor din etapa procesuală a apelului, strict pe aspecte de eventuală netemeinicie, cu ignorarea hotărârii atacate şi a considerentelor acesteia, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Prin urmare, având în vedere că recurenta a invocat formal motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 948 din 19 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., societate în reorganizare, prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 948 din 19 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.