Recourse dismissed on merits: statutory interest under Art. 1536 Civil Code inapplicable to monetary compensation substituting non-performed obligation to do

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2020 reclamanţii A. S.R.L. (actuala B. S.R.L.) şi C., în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.371.183,86 RON, reprezentând dobândă legală, ca urmare a întârzierii la plată a debitului principal în cuantum de 2.000.000 EUR, calculată de la data de 15.09.2014, până la momentul plaţii efective, 07.05.2018.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 C. proc. civ., art. 1.536 C. civ., art. 3 alin. (21) din Ordonanţa 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 24 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a, s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. S.R.L. (actuala B. S.R.L.) şi C., fiind obligat pârâtul D. să plătească reclamanţilor suma de 654.331,58 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, asupra echivalentului în RON al sumei de 2.000.000 EUR, la cursul B.N.R. din data de 07.05.2018, pentru perioada 16.03.2017 - 07.05.2018.

S-a respins în rest, ca prescrisă, acţiunea.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 10.148,31 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) şi C., prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii excepţiei precripţiei dreptului material la acţiune şi admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

De asemenea, a declarat apel incident pârâtul D., prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată, în principal, ca neîntemeiată iar, în subsidiar, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1137A din 5 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul incident formulat de pârâtul D., fiind schimbată în tot sentinţa apelată.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

S-a respins ca rămasă fără obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanţii C. şi B. S.R.L.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 5.074 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) şi C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea în întregime a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel. De asemenea, au solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea recursului, s-a arătat că, prin decizia recurată, curtea de apel a concluzionat greşit că nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 1536 C. civ., astfel încât D. să poată fi obligat la daune-interese moratorii egale cu dobânda legală, având în vedere că, pe de o parte, acesta nu şi-a executat obligaţia asumată prin convenţia acţionarilor semnificativi ai E. S.A. iar, pe de alta parte, reclamanţii, în calitate de creditori, au solicitat obligarea acestuia la plata unei sume de bani, iar nu executarea în natură a obligaţiei.

Recurenţii au invocat că, în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.536 C. civ., întrucât obligaţiile asumate de către pârât, neexecutate, aveau caracterul de veritabile obligaţii de a face.

Astfel, prin convenţia acţionarilor semnificativi ai E. S.A., s-a prevăzut că preţul de 2.000.000 EUR, al acţiunilor şi creanţelor cesionate intimatului, se va achita prin transferul direct şi/sau indirect, al dreptului de proprietate asupra unor imobile determinabile conform anexei nr. 18 la convenţie. Ca urmare a întârzierii la executare, reclamanţii s-au adresat instanţei în cadrul dosarul nr. x/2014, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 EUR, reprezentând echivalentul în bani a obligaţiei de a face asumate de către debitor.

Prin sentinţa civilă nr. 7272 din 21 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 EUR, la cursul BNR de la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea acţiunilor şi creanţelor cesionate în temeiul convenţiei părţilor. Se arată că această hotărâre a rămas definitivă ca urmare a perimării apelului formulat de D., intervenirea sancţiunii perimării fiind constatată prin decizia civilă nr. 302 din 15 februarie 2018.

În opinia recurenţilor, concluzia instanţei de apel potrivit căreia, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1536 C. civ., întrucât nu s-a solicitat executarea în natură a obligaţiei, contravine atât dispoziţiilor art. 1.226 alin. (1) C. civ., cât şi art. 1.350, 1.516 alin. (1) C. civ. coroborate cu art. 1.531 alin. (1) şi (2) teza I, C. civ.

S-a arătat că manifestarea opţiunii creditorilor în sensul solicitării executării prin echivalent a creanţei nu poate conduce la schimbarea naturii obligaţiei iniţiale, aceasta rezultând şi din interpretarea art. 1.226 alin. (1) C. civ., care prevede că obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul. Debitul principal în raport de care au solicitat dobânda legală a fost acordat de instanţă ca urmare a neîndeplinirii unei obligaţii de a face iar daunele moratorii se cumulează întotdeauna atât cu executarea în natură a obligaţiei, cât şi cu plata daunelor-interese compensatorii. De asemenea, dobânda legală a fost solicitată pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor debitorului, cuantumul dobânzii legale fiind determinat prin raportare la perioada în care pârâtul s-a aflat în întârziere, respectiv 15.09.2014, data promovării cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 - 07.05.2018, data efectuării plăţii debitului principal.

Au concluzionat recurenţii că, în contextul în care art. 1536 C. civ. prevede expres că executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, rezultă cu evidenţă că neexecutarea la timp echivalează cu o executare defectuoasă, conferind creditorului dreptul la daune-interese.

La data de 7 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul D., prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

4. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurenţii au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că raţionamentul instanţei de apel care a fundamentat concluzia potrivit căreia nu sunt incidente dispoziţiile art. 1536 C. civ., întrucât nu s-a executat în natură a obligaţia de a face, contravine atât dispoziţiilor art. 1.226 alin. (1) C. civ., cât şi art. 1.350, 1.516 alin. (1) C. civ. coroborate cu art. 1.531 alin. (1) şi (2) teza I, C. civ.

În dezvoltarea acestei critici recurenţii au subliniat faptul că pârâtul şi-a asumat obligaţia contractuală de a face, constând în transferarea în mod direct sau indirect a dreptului de proprietate asupra unor imobile. În contextul executării cu întârziere a obligaţiei de a face, recurenţii au solicitat şi au obţinut obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 de Euro, reprezentând contravaloarea acţiunilor şi creanţelor cesionate pârâtului, respectiv echivalentul în bani al obligaţiei de a face.

În continuare, după redarea dispoziţiilor art. 1350 alin. (1) şi 1516 alin. (1) şi (2) C. civ., recurenţii au învederat libertatea creditorilor de a alege remediile de care înţeleg să uzeze în caz de neexecutare a obligaţiei asumate de debitor, subliniind că manifestarea opţiunii creditorului în sensul solicitării prin echivalent a creanţei sale nu poate duce la schimbarea naturii obligaţiei iniţiale, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1226 alin. (1) C. civ.

Au conchis recurenţii că înlocuirea creanţei iniţiale- obligaţia de a face- cu echivalentul în bani al acesteia obligaţii, nu transformă obligaţia iniţială, aşa cum a reţinut instanţa de apel, echivalentul în bani fiind datorat tocmai în virtutea obligaţiei iniţiale.

Faţă de aceste critici, instanţa de recurs reţine că, într-adevăr, potrivit art. 1350 C. civ., în raporturile dintre părţi, forţa obligatorie a contractului implică şi regula conformităţii executării, ceea ce presupune, pe lângă dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea exactă (conformă) a obligaţiilor şi dreptul său la remedii în caz de neexecutare. C. civ. reglementează remediile pe care le are la îndemână creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiilor debitorului, la art. 1516 C. civ., potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Condiţia fundamentală a invocării remediilor constă în existenţa unei neexecutări, totale sau parţiale ori o executare cu întârziere a obligaţiei asumate de debitor.

Mai reţine instanţa de recurs că executarea silită în natură este un remediu natural, acesta ducând la atingerea scopului contractual aşteptat pe calea executării obligaţiilor contractuale în mod natural. Daunele- interese reprezintă un remediu substitutiv, care duce la atingerea scopului contractului prin substituirea căii naturale de realizare a contractului.

Din memoriul de recurs rezultă că întreg raţionamentul care fundamentează argumentaţia recurenţilor pleacă de la echivalenţa pe care o pun aceştia între executarea în natură şi executarea prin plata daunelor-interese, învederând că executarea prin echivalent nu duce la schimbarea naturii obligaţiei iniţiale, obiectul obligaţiei iniţiale rămânând prestaţia iniţială promisă de debitor. Concluzia care decurge din acest raţionament este aceea că înlocuirea creanţei iniţiale - obligaţia de a face- cu echivalentul în bani al acestei obligaţii nu transformă obligaţia iniţială, contrar celor statuate de instanţa de apel.

Instanţa de recurs constată, dimpotrivă, că executarea silită în natură tinde la obţinerea, pe cât posibil, chiar a obiectului contractului, pe când, prin intermediul daunelor - interese se urmăreşte obţinerea unei sume de bani pe care debitorul este obligat să o plătească în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale.

Este evident că raportul juridic iniţial subzistă, despăgubirile fiind datorate tot în baza obligaţiei iniţiale, însă nu poate fi negată distincţia clară dintre executarea în natură şi cea prin echivalent, respectiv prin plata de daune - interese.

Mai departe, obligaţia de a face, cum este cea asumată de pârât prin contractul încheiat cu recurenţii din prezenta cauză, respectiv obligaţia de a încheia un contract de vânzare - cumpărare a unor imobile, putea fi executată în natură, prin suplinirea acordului debitorului, legiuitorul prevăzând în acest sens posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract.

Or, este dincolo de orice tăgadă că recurenţii au suspus instanţei de judecată, în cadrul dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 7272/21.12.2015, doar cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.000.000 Euro, cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiilor asumate în temeiul Convenţiei acţionarilor semnificativi ai S.C. E. S.A, a Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi a Contractului de cesiune de drepturi de creanţă, toate încheiate la data de 13.03.2013.

Desistându-se de capătul de cerere privind executarea silită în natură a obligaţiei de a face - transmiterea dreptului de proprietate-, recurenţii au optat numai pentru executarea prin echivalent, solicitând obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor. Obligaţia contractuală neexecutată este însăşi obligaţia de a face, respectiv obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor.

Prin urmare, ca o consecinţă a opţiunii creditorului de a recurge la remediul daunelor-interese, obligaţia debitorului a fost executată silit prin echivalent, respectiv prin plata unor sume de bani menite să acopere prejudiciul cauzat prin neexecutare.

Înalta Curte mai reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii au solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 1536 C. civ., la plata dobânzii legale datorată pentru plata cu întârziere a debitului principal în cuantum de 2.000.000 de Euro. Or, plata acestui debit s-a stabilit de instanţă cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei de a face, constând în transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor. Obligaţia la plata sumei de 2.000.000 de Euro este o obligaţie de a da şi nu de a face, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, fiind neîntemeiate criticile recurenţilor sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 1226 alin. (1) C. civ.

În analiză fiind o obligaţie de a da şi nu una de a face, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1536 C. civ., aspect judicios stabilit şi de instanţa de apel.

Astfel, evaluarea legală a daunelor - interese se circumscrie sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, situaţia care constituie modelul evaluării legale fiind reglementată în art. 1535 C. civ. La aceasta legiuitorul a adăugat şi cazul obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani, situaţie complementară reglementată de art. 1536 C. civ. În consecinţă, sediul evaluării daunelor-interese moratorii în cazul obligaţiilor de a face şi al altor obligaţii decât cele pecuniare îl constituie art. 1536 C. civ. Potrivit acestor dispoziţii legale, în ipoteza altor obligaţii decât cele de a plăti o sumă de bani, dacă acestea sunt executate cu întârziere, creditorul are dreptul la plata unor daune - interese moratorii egale cu dobânda legală. Rezultă astfel că în cazul executării cu întârziere a unei obligaţii de a face pot fi solicitate daune-interese în temeiul art. 1536 C. civ., nu şi în cazul neexecutării sale.

Daunele- interese moratorii presupun executarea în natură, cu întârziere a obligaţiei de a face, fiind excluse în cazul executării prin echivalent.

Or, în cauza pendinte s-a stabilit cu putere de lucru judecat că obligaţia de a face asumată de pârât prin contract nu a fost executată şi nu mai putea fi executată, pârâtul fiind obligat la acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea acestei obligaţii, respectiv la plata sumei de 2.000.000 de Euro. Or, executarea prin echivalent la care au recurs recurenţii nu este echivalentă cu executarea în natură a obligaţiei de a face. Astfel, obligaţia de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani, nu este echivalentă cu obligaţia de a face, respectiv de a încheia un contract de vânzare- cumpărare-, astfel că obligaţia executată de pârât nu se înscrie în ipoteza art. 1536 C. civ., contrar susţinerilor recurenţilor.

Prin urmare, debitorul obligaţiei de a face, sancţionat la plata de daune- interese pentru neexecutarea obligaţiei, nu mai poate fi sancţionat încă o dată, pentru o pretinsă executare cu întârziere a obligaţiei de a face.

Instanţa de recurs constată şi netemeinicia criticii recurenţilor privitoare la încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Astfel, principiul consacrat de legiuitorul român este acela că întotdeauna când debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, creditorul poate să solicite executarea silită în natură. Însă, în cauza pendinte, recurenţii au optat pentru executarea prin echivalent, au precizat cuantumul daunelor-interese care acoperă în integralitate prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de a face, vizând evident şi timpul scurs până la data formulării acestor pretenţii, şi au obţinut obligarea pârâtului la plata acestei sume. Mai mult, obligaţia de a plăti suma de 2.000.000 de Euro a fost executată. Prin urmare, nu se poate susţine întemeiat încălcarea art. 1531 C. civ., în sensul neîndeplinirii integrale a obligaţiei, de vreme ce evaluarea prejudiciului s-a făcut de înşişi recurenţi şi a vizat însăşi neexecutarea obligaţiei de a face şi nu executarea acesteia cu întârziere.

O ultimă critică formulată de recurenţi vizează faptul că statuările instanţei de apel contravin ipotezei reglementate de dispoziţiile art. 1536 C. civ. pe care recurenţii şi-au fundamentat pretenţiile deduse judecăţii, respectiv punerea în întârziere a debitorului cu privire la echivalentul în bani a obligaţiei de a face executată cu întârziere, cuantumul dobânzii legale fiind determinat prin raportare la perioada în care pârâtul s-a aflat în întârziere, respectiv 15.09.2014, data promovării cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 - 07.05.2018, data efectuării plăţii debitului principal.

Înalta Curte constată netemeinicia acestei critici.

Aşa cum deja s-a arătat mai sus, instanţa de apel a evaluat corect situaţia de fapt şi demersurile procesuale la care au recurs recurenţii, a valorificat toate aspectele invocate de apelanţi şi a stabilit că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1536 C. civ., întrucât obligaţia de a face nu a fost executată în natură, pârâtul executând obligaţia de a da, situaţiile nefiind echivalente.

Or, critica recurenţilor faţă de statuările instanţei de apel nu a fost dublată de niciun argument în drept, susţinerea acestora fiind în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 1536 C. civ. întrucât obligaţia de a da a fost executată în baza raportului juririd iniţial, echivalentul în bani fiind datorat tocmai în virtutea obligaţiei iniţiale. Aceste susţineri au fost analizate de instanţa de apel şi înlăturate argumentat, recurenţii neprezentând critici de nelegalitate relative la modalitatea de executare a obligaţiei, context în care, susţinerea recurenţilor rămâne o simplă afirmaţie inaptă să demonstreze raţionamentul greşit al instanţei de apel în aplicarea legii, lipsită de valoare juridică şi care nu poate conduce la constatarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate toate motivele de casare invocate de recurenţii C. şi B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C. şi B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1137 A din 5 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.