Corporative representation vs. consent vices: Absolute nullity inapplicable to unauthorized board actions in corporate property transfers

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2021 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. D. sub nr. x/26.06.2020 şi să repună părţile în situaţia anterioară, prin radierea dreptului de proprietate întabulat în favoarea pârâtei B. S.R.L. asupra imobilului înscris în C.F. x Drăgăneşti.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 143 şi 1432 din Legea societăţilor nr. 31/1990, art. 1.166 şi 1.179 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 199/C din 4 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă sub nr. x/2021*.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 s-au respins ca nefondate excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată, lipsei de interes şi calităţii procesual active invocate de pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 53/LP din 17 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă s-au respins ca nefondate cererile formulate de reclamanta A.

A fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtei B. S.R.L. a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., solicitând schimbarea în întregime a sentinţei apelate şi, în rejudecare, admiterea cererii introductive. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 256 din 27.09.2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta a criticat raţionamentul ce stă la baza pronunţării deciziei recurate, susţinând că acesta este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, s-a invocat că, în considerentele deciziei instanţei de apel, s-a reţinut încălcarea art. 143 alin. (4) coroborat cu art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, fapt ce ar conduce la vicierea consimţimântului, însă nu în sensul prevăzut de C. civ., ci din perspectiva nesocotirii dispoziţiilor menţionate mai sus, referindu-se astfel la un viciu de consimţământ diferit de cele reglementate de C. civ., stabilind, în consecinţă, că există două categorii de vicii de consimţământ, anume cele reglementate de art. 1.206 C. civ. şi cele ce rezultă din încălcarea art. 143 şi art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 C. civ. coroborat cu art. 1.179 C. civ., ignorând, de asemenea, prevederile art. 291 din Legea nr. 31/1990.

A arătat că, pe calea apelului, a supus analizei instanţei chestiunea referitoare la valabilitatea exprimării consimţământului de către o persoană fără abilitare legală. Instanţa de apel însă, deşi a constatat că actul translativ de proprietate a fost încheiat de alte persoane decât cele îndreptăţite conform legii să formeze voinţa societară, printr-o denegare de justiţie, a refuzat să clarifice şi să facă aplicarea în mod corect a dispoziţiilor legale cuprinse în art. 143 alin. (1) - (4) coroborat cu art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în cazul dedus judecăţii, atribuţiile de reprezentare ale consiliului de administraţie au fost delegate unei singure persoane - directorul general, în temeiul obligaţiei legale instituite prin art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Or, potrivit legii, delegarea atribuţiilor de reprezentare are caracter obligatoriu şi nu facultativ, aşa cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel, partajarea ulterioară a acestor atribuţii nefiind posibilă.

Potrivit recurentei, împrejurarea că pârâta C. S.A. nu a contestat operaţiunea nu poate conduce la concluzia că vânzarea a fost ratificată, în condiţiile în care nu a fost respectată teza finală a art. 1.311 alin. (1) C. civ., nefiind îndeplinite formele cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare. De asemenea, în acord cu aceasta, nici teza aprobării operaţiunii nu poate fi reţinută în cauză, neexistând o hotărâre a adunării generale a acţionarilor în acest sens.

Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat considerentele instanţei de apel în conformitate cu care nu ar avea calitatea şi interesul să invoce nulitatea relativă a contractului de vânzare încheiat de către pârâte, arătând că deţine calitatea de acţionar al pârâtei C. S.A., cu un procent de 0,048% din totalul acţiunilor. Or, reţinând lipsa interesului, instanţa de apel a ignorat că Legea nr. 31/1990 cuprinde şi dispoziţii care ocrotesc un interes general, în sensul prevăzut de art. 1.247 alin. (1) C. civ., sancţiunea încălcării acestora fiind nulitatea absolută. Mai mult, instanţa de apel nu a stabilit ce fel de interes este protejat în cauză.

Sub un al treilea aspect, s-a arătat că instanţa de apel, deşi a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în mod greşit a reţinut că nu au fost probate cauza ilicită şi frauda la lege. Potrivit recurentei, instanţa de apel, ignorând împrejurări de fapt care indicau caracterul de conivenţă a societăţilor implicate, precum acţionariatul comun, prin raţionamentul său, a încălcat dispoziţiile art. 1236 alin. (2) C. civ.. Mai mult, vânzarea fiind realizată de către persoane care nu puteau reprezenta societatea în relaţiile cu terţii şi în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor, aşadar în mod ocult, se conturează caracterul ilicit al vânzării, scopul urmărit fiind devalizarea pârâtei C. S.A. Tot astfel, vânzarea a fost lipsită de fundament economic. Prin urmare, instanţa de apel trebuia să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare, în temeiul art. 1.238 alin. (2) C. civ.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

Prin întâmpinarea formulată de intimata B. S.R.L., aceasta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, şi intimata C. S.A., a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

4. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând, sub un prim aspect, încălcarea dispoziţiilor art. 2, art. 1179 şi următoarele C. civ.

Dezvoltând această critică recurenta a susţinut că instanţa de apel a statuat că există două categorii de vicii de consimţământ, respectiv viciile de consimţimânt reglementate de art. 1206 C. civ. şi viciile de consimţământ rezultate din încălcarea dispoziţiilor art. 143 şi art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 131/1990. Procedând astfel, instanţa de apel a omis faptul că dreptul comun în materie îl reprezintă C. civ., potrivit art. 2 C. civ. şi art. 291 din Legea nr. 31/1990, cu consecinţa neanalizării incidenţei cazurilor de viciere a consimţământului prevăzute de art. 1206 C. civ. De asemenea, s-a invocat că nu s-a analizat lipsa totală a consimţământului prin formarea voinţei societare de către persoane fără nicio o putere de reprezentare. S-a mai susţinut că o astfel de analiză ar fi dus la concluzia că, nefiind exprimat de persoana îndreptăţită să formeze consimţământul persoanei juridice, acesta a lipsit ab initio, ceea ce ar fi dus la nulitatea actului juridic, context în care nu se poate susţine vicierea consimţământului sancţionat cu nulitatea relativă, ci lipsa acestuia.

În continuare, s-a arătat că, dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut ca fiind judicios raţionamentul primei instanţei, în sensul că exprimarea consimţământului de către o persoană fără abilitare legală reprezintă o exprimare a consimţământului în mod viciat, sancţionat cu nulitatea relativă. Apoi, s-a concluzionat că nefiind cazul unui viciu de consimţământ dintre cele prevăzute de art. 1206 C. civ., devin aplicabile dispoziţiile art. 1311 C. civ. privitoare la ratificarea contractului. În sine acest raţionament este contradictoriu, în aprecierea recurentei, de vreme ce se reţine pe de o parte lipsa oricărui viciu de consimţământ dintre cele prevăzute de C. civ. şi pe de altă parte, aplicarea unui remediu dintre cele prevăzute de acelaşi cod.

Aceste critici ale recurentei sunt nefondate.

Examinând decizia instanţei de apel, se constată că, analizând criticile apelantei privitoare la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dedusă din lipsa totală a consimţământului societăţii vânzătoare C. S.A, cauzată de semnarea contractului de vânzare-cumpărare de consiliul de administraţie şi nu de directorul societăţii, căruia consiliul de administraţie i-a delegat atribuţia reprezentării în relaţiile cu terţii, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe.

Astfel, a constatat instanţa de prim control judiciar că, în mod judicios a reţinut prima instanţă că nu lipseşte consimţământul vânzătoarei, acesta fiind exprimat în faţa notarului de un falsus procurator şi că, pentru a deduce sancţiunea care intervine într-o astfel de situaţie, prima instanţa a procedat la determinarea interesului ocrotit de lege prin reglementările privitoare la reprezentare, concluzionând, pe baza raţionamentului juridic, că posibilitatea ratificării contractului încheiat cu depăşirea limitelor mandatului acordat sau în lipsa acestuia, impune concluzia că interesul ocrotit este unul particular. În consecinţă, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă, calificare ce determină în mod direct şi regimul juridic specific al acesteia.

Faţă de dezlegările primei instanţe, confirmate de instanţa de apel, rezultă că niciuna dintre acestea nu a constatat existenţa unor vicii de consimţământ şi nici lipsa consimţământului ce ar rezulta din nerespectarea dispoziţiilor privitoare la reprezentarea societăţii, respectiv art. 143 alin. (4) şi 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ci doar că sancţiunea care ar putea interveni în cazul nerespectării acestor reglementări este nulitatea relativă, impusă de interesul privat ocrotit prin aceste prevederi legale.

În consecinţă, instanţa de apel nu a stabilit că ar exista două categorii de vicii de consimţământ, respectiv cele prevăzute de C. civ. şi cele prevăzute de Legea nr. 31/1990, ci că prin nerespectarea dispoziţiilor art. 143 alin. (4) şi ale art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 au fost încălcate dispoziţiile legale privitoare la reprezentarea societăţii, ceea ce nu echivalează nici cu lipsa consimţământului şi nici cu vicierea acestuia prin dol, eroare, violenţă sau leziune.

Continuând raţionamentul juridic, instanţa de apel a arătat că pentru această situaţie C. civ. a reglementat atât răspunderea falsului reprezentant, cât şi efectele actului încheiat în lipsa sau cu depăşirea reprezentării, atât faţă de terţi cât şi faţă de cel reprezentat, prevăzând la art. 1311 posibilitatea ratificării actului, concluzionând că nulitatea care intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale în materia reprezentării este nulitatea relativă, interesul ocrotit fiind unul particular, iar nu unul general.

Rezultă din cele expuse mai sus că instanţa de apel nu a ignorat nici dispoziţiile art. 2 C. civ. şi nici dispoziţiile art. 291 din Legea nr. 31/1991. Dimpotrivă, aplicând cu prioritate dispoziţiile art. 143 şi 1432 din Legea nr. 31/1990, acesta fiind sediul materiei care reglementează activitatea şi funcţionarea societăţilor, reţinând apoi şi dispoziţiile art. 1311 C. civ., care este dreptul comun în raport de prevederile Legii nr. 31/1990, instanţa de prim control judiciar a aplicat întocmai dispoziţiile art. 291 din Legea societăţilor, potrivit cărora prevederile acestei legi se completează cu cele ale C. civ.. Dispoziţiile art. 291 din Legea nr. 31/1990 pot fi interpretate numai cu luarea în considerare a dispoziţiilor din legea specială, Legea nr. 31/1990.

În consecinţă, această critică a recurentei este neîntemeiată, instanţa de apel aplicând în mod judicios dispoziţiile art. 143 alin. (4) şi 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, precum şi art. 1311 C. civ., cu respectarea dispoziţiilor art. 2 C. civ. şi art. 291 din Legea nr. 31/1990. Nereţinând lipsa consimţământului sau vicierea acestuia, instanţa de apel nici nu a interpretat şi nici nu a aplicat greşit dispoziţiile art. 1179 sau 1206 C. civ.

Cea de-a doua critică invocată de recurentă priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 143 alin. (1)-(4) coroborat cu art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cu consecinţa reţinerii existenţei consimţământului societăţii vânzătoare la momentul încheierii actului juridic, deşi acesta a fost exprimat de alte persoane decât cele îndreptăţite de lege să formeze voinţa societară.

Susţine recurenta că instanţa de apel a reţinut că ar exista o exprimare a consimţământului, fără însă a arăta motivele pentru care a înţeles să îndepărteze argumentele sale privind lipsa totală a consimţământului. Or, în aprecierea recurentei, lipsa totală a consimţământului nu poate fi restrânsă doar la situaţiile în care actul juridic astfel încheiat nu ar exista sub formă de instrumentum.

În continuare, recurenta a invocat dispoziţiile art. 209 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor", concluzionând că voinţa persoanei juridice poate fi exprimată doar de către persoanele din structura funcţională a acesteia, împuternicite cu atribuţii de decizie si de execuţie. A arătat că în ipoteza persoanelor juridice de tip asociativ, organele deliberative şi, după caz, organele de control şi supraveghere, nu pot exprima voinţa persoanei juridice în cadrul căreia operează, acestea având rolul doar de a stabili liniile directoare şi strategice ale activităţii societăţii, precum şi de a exercita controlul, direct sau indirect, şi supravegherea faţă de activitatea directorilor executivi.

A concluzionat că delegarea conducerii societăţii C. era obligatorie, potrivit art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, astfel că voinţa societăţii nu s-a format în mod valabil în consiliul de administraţie, astfel că nu se putea considera că a existat o depăşire a puterii de reprezentare, care ar fi putut fi ratificată, având în vedere ca aceasta nu-i aparţinea consiliului de administraţie.

A mai criticat recurenta şi raţionamentul instanţei de apel privitor la ratificarea actului juridic, arătând că necontestarea vânzării de către societatea C. S.A. nu conduce la concluzia ratificării sale, nefiind respectată teza finală a art. 1311 alin. (1) C. civ., sub aspectul formei cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, ratificarea urmând a se fi realizat tot de către directorul general. În lipsa unei astfel de ratificări şi în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor pentru aprobarea acestei vânzări, perfectarea actului translativ de proprietate prin persoane ce nu au capacitatea si puterea de a angaja valabil societatea nu conduce la validarea acestuia.

Înalta Curte constată că şi aceste critici sunt nefondate.

Prioritar, se reţine că prin cererea de chemare în judecată, prin cererea de apel, dar şi prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare determinată de lipsa consimţământului valabil exprimat al societăţii, arătând că acest consimţământ nu a fost exprimat de către directorul general al societăţii, ci de persoane care nu au un mandat de reprezentare în raporturile cu terţii, derivat din dispoziţiile legale. A mai susţinut recurenta că acest contract a fost încheiat în numele C. de către persoane care nu reprezintă voinţa şi interesul social al societăţii şi care nu au drept de semnătură, fapt ce denotă că respectivul contract, încheiat între C. si B., a fost încheiat în lipsa consimţământului.

Din întreaga argumentaţie dezvoltată de reclamantă în toate cele trei etape procesuale, rezultă că aceasta a invocat lipsa consimţimântului societăţii vânzătoare cauzată pe de o parte de formarea acestuia în cadrul consiliului de administraţie, care şi-a delegat atribuţiile de conducere a societăţii către directorul general, şi pe de altă parte de exprimarea consimţământului în relaţiile cu terţii prin intermediul consiliului de administraţie şi nu prin intermediul directorului general, căruia îi fusese delegată atribuţia de reprezentare a societăţii în condiţiile art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Se constată că, analizând ambele aspecte, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe stabilind în mod judicios că la momentul încheierii actului juridic, consimţământul societăţii vânzătoare a existat, fiind materializat şi exteriorizat, devenind o voinţă declarată de către consiliul de administraţie în faţa notarului, concluzionând că nu se poate susţine lipsa consimţământului. Apoi, reţinând că voinţa de a vinde s-a format în interiorul consiliului de administraţie al societăţii vânzătoare, aspect consemnat în hotărârea consiliului de administraţie, şi că reprezentarea societăţii în relaţiile cu terţii s-a realizat prin acelaşi consiliu de administraţie, instanţa de apel a statuat, în acord cu prima instanţă, că un astfel de demers ar putea fi sancţionat, eventual, cu nulitatea relativă a actului juridic pentru încălcarea dispoziţiilor legale din materia reprezentării, neinvocându-se existenţa vreunui viciu de consimţământ, respectiv: dolul, violenţa, eroare sau leziune, ci nerespectarea atribuţiilor consiliului de administraţie, prin încălcarea puterilor conferite directorului general.

Continuând raţionamentul, instanţa de apel a reţinut ca fiind corectă statuarea primei instanţei, în sensul că formarea şi exprimarea voinţei societăţii vânzătoare de a vinde, prin intermediul consiliului de administraţie şi nu prin intermediul directorului general poate fi analizată prin prisma nerespectării dispoziţiilor legale privitoare la reprezentarea societăţii vânzătoare, fiind negat dreptul consiliului de administraţie de a exercita aceste drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice în numele şi pe seama societăţii.

Rezultă deci, contrar criticilor recurentei, că instanţa de apel a arătat care sunt considerentele pentru care nu se poate reţine lipsa consimţământului vânzătoarei. De asemenea, aşa cum s-a arătat cu prilejul analizării primei critici de nelegalitate, instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe privitor la posibilitatea legală de a ratifica contractul în condiţiile art. 1311 C. civ., a stabilit şi sancţiunea care poate interveni în situaţia încheierii actului juridic de către societate prin intermediul altui organ de administrare decât cel care are şi puterea de reprezentare a societăţii în relaţiile cu terţii, respectiv nulitatea relativă.

Recurenta critică şi statuările instanţei de apel susţinând că delegarea conducerii societăţii C. era obligatorie, potrivit art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, astfel că voinţa societăţii nu s-a format în mod valabil în consiliul de administraţie, situaţie în care nu se poate considera că a existat o depăşire a puterii de reprezentare, care ar fi putut fi ratificată, având în vedere ca aceasta nu-i aparţinea consiliului de administraţie.

Pentru a răspunde acestor critici se impun câteva precizări:

Recurenta-reclamantă nu este nici societatea vânzătoare şi nici societatea cumpărătoare, părţi ale contractului de vânzare - cumpărare a cărui anulare se solicită, recurenta fiind un terţ faţă de acest contract.

Vânzarea a fost stabilită prin hotărârea consiliului de administraţie al societăţii vânzătoare, care nu a fost anulată de adunarea generală a acţionarilor.

Potrivit art. 209 alin. (1) şi (3) C. civ. "Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare (...)." Prin urmare, voinţa socială a oricărei societăţi comerciale este adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor învestite cu realizarea administrării societăţii.

Societatea vânzătoare din prezenta cauză este administrată în sistem unitar, situaţiile sale financiare anuale făcând obiectul obligaţiei legale de auditare financiară, situaţie în care conducerea societăţii şi reprezentarea legală a acesteia în relaţiile cu terţii şi în justiţie a fost delegată unui director general, în condiţiile art. 143 alin. (4) şi art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, gestiunea internă a societăţii a fost delegată directorului unic,

Delegarea nu priveşte însă întregul ansamblu de atribuţii ale consiliului de administraţie, ci numai acelea care nu sunt exclusive. În acest sens, atribuţiile exclusive, adică acele competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor, sunt enumerate limitativ de către art. 142 alin. (2), printre care: stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii (lit. a); stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi aprobarea planificării financiare (lit. b); numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor (lit. c); supravegherea activităţii directorilor (lit. d) etc. De asemenea, potrivit alin. (3), nu pot fi delegate nici atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114.

Drept urmare, chiar dacă întregul ansamblu de atribuţii neexclusive a fost delegat, existenţa atribuţiilor exclusive duce, fără îndoială, la concluzia potrivit căreia, în realitate, conducerea societăţii este împărţită, partajată, între consiliul de administraţie şi director.

De asemenea, este important de subliniat că directorul îşi exercită atribuţiile sub controlul şi supravegherea consiliului de administraţie, raportul juridic dintre director şi consiliul de administraţie fiind unul de mandat, conţinutul său fiind nu numai contractual, determinat de către părţi, dar şi legal, cuprinzând în mod necesar drepturi şi obligaţii stabilite de norme imperative ale legii societăţilor.

La rândul său, consiliul de administraţie este mandatar al societăţii, şi în această calitate a delegat directorului atribuţii de conducere primite de la această societate. Prin urmare, consiliul de administraţie, organul mandatat să execute voinţa socială, a transmis directorului, tocmai ansamblul atribuţiilor referitoare la această executare, cu excepţia atribuţiilor exclusive, dar şi a altor atribuţii menţionate în actul constitutiv şi în hotărârile adunării generale a acţionarilor.

Altfel spus, şi în cazul societăţii vânzătoare din prezenta cauză voinţa socială s-a format prin actul constitutiv şi prin hotărârile adunării generale a acţionarilor. Odată formată, voinţa socială, prin delegare, este purtată şi executată de către consiliul de administraţie, în limitele menţionate mai sus, dar şi de directorul general, prin utilizarea mecanismului delegării de atribuţii, prevăzut la art. 143 alin. (1) din lege.

Odată ce există acest circuit, în care executarea voinţei sociale şi atribuţiile de conducere aferente au fost succesiv transmise, directorul este însărcinat să efectueze ansamblul operaţiunilor executive delegate iar consiliul de administraţie îşi exercită atribuţia de supraveghere şi control, administratorii răspunzând faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin activitatea directorului, dacă prin exercitarea corespunzătoare a acestei atribuţii dauna nu s-ar fi produs.

De aceea, gestiunea societăţii apare structurată pe două niveluri: pe de-o parte este realizată de către director, prin conducerea efectivă a afacerilor societăţii şi prin reprezentarea acesteia în raporturile cu terţii, iar pe de altă parte este conturată de consiliul de administraţie, însărcinat cu supravegherea activităţii directorului (primind în acest sens rapoarte de informare, periodic sau la cerere) şi cu reprezentarea societăţii în raporturile cu acesta.

Directorului i se încredinţează conducerea societăţii, i se acordă libertate de iniţiativă, ceea ce atrage după sine şi o anumită asociere la risc, astfel încât interesele societăţii/acţionarilor să se identifice cu cele ale directorului.

În cauza de faţă, acelaşi a fost mecanismul de delegare a conducerii societăţii către directorul general, consiliul de administraţie fiind organul de administrare care şi-a delegat atribuţiile de conducere către director, urmând ca supravegherea şi controlul activităţii acestui director să fie exercitate în mod real de consiliul de administraţie.

Or, în contextul în care primul purtător al voinţei sociale este însuşi consiliul de administraţie, acesta fiind cel care şi-a delegat aceste atribuţii către director, indiferent dacă delegarea este sau nu obligatorie potrivit legii, nu se poate valida susţinerea recurentei în sensul că voinţa socială se formează de directorul general. Potrivit principiului delimitării puterilor într-o societate de tipul celei din cauză, directorul general este cel mandatat de societate, prin intermediul consiliului de administraţie, să îşi asume drepturi şi să execute obligaţiile în numele şi pe seama societăţii.

În consecinţă, în mod corect a validat instanţa de apel raţionamentul primei instanţe, în sensul că asumarea unor drepturi şi îndeplinirea unor obligaţii în numele şi pe seama societăţii vânzătoare sunt aspecte ce vizează reprezentarea societăţii la încheierea actului juridic supus analizei, context în care, în lipsa atribuţiilor de reprezentare, atribuţii delegate directorului general, actul juridic obligă persoana juridică în condiţiile C. civ.

În cauză, se invocă nulitatea actului juridic încheiat de mandant în numele şi pe seama societăţii vânzătoare. Or, separaţia puterilor în societatea pe acţiuni are ca raţiune asigurarea unor condiţii optime pentru exercitarea în mod real de către consiliul de administraţie a supravegherii şi controlului activităţii directorului general, consiliul de administraţie fiind, aşa cum s-a menţionat mai sus, răspunzător faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori, în condiţiile art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, una dintre consecinţele încheierii actului juridic de către consiliul de administraţie şi nu de director este aceea a lipsei de asociere a directorului la risc pentru acest act juridic şi nicidecum lipsa consimţământului societăţii vânzătoare. Altfel spus, nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la reprezentare nu se poate repercuta asupra valabilităţii actului, instanţa de apel valorificând corect aceste reglementări, executarea defectuoasă a conducerii executive a societăţii sau nerespectarea limitelor mandatului de către consiliul de administraţie având efecte în planul răspunderii administratorilor faţă de societatea reprezentată, prin angajarea răspunderii pentru orice prejudicii cauzate societăţii prin încheierea actului juridic cu terţii.

În continuare, referitor la criticile recurentei privitoare la lipsa formei actului de ratificare a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că acesta trebuia ratificat tot de directorul general ca unic reprezentant al societăţii, instanţa de recurs reţine că instanţele de fond nu au fost sesizate cu vreo cerere de constatare a validităţii actului de ratificare a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu au analizat acest aspect. Toate aprecierile instanţelor de fond relative la ratificarea prevăzută de art. 1311 C. civ., au fost făcute în contextul determinării naturii interesului ocrotit de dispoziţiile legale referitoare la reprezentare, analiza conducând la concluzia că interesul ocrotit este unul particular, nu general, fapt ce atrage sancţiunea nulităţii relative, cu consecinţa invocării şi probării existenţei unei vătămări cauzate recurentei prin încheierea acestui act juridic.

Prin urmare, această critică a recurentei este nefondată, întreaga construcţie a instanţelor de fond privitoare la ratificare a avut scopul precizat mai sus, instanţele neanalizând şi nepronunţându-se asupra îndeplinirii condiţiilor legale de ratificare a contractului, menţionând doar că societatea vânzătoare nu a contestat niciodată această operaţiune, prezumând astfel că actul a fost ratificat.

Recurenta a mai criticat şi statuarea instanţei de apel relativă la lipsa interesului său în obţinerea nulităţii actului de vânzare-cumpărare, omiţând că acesta este justificat de calitatea de acţionar al reclamantei în societatea vânzătoare, ea deţinând un procent de 0,048% din acţiuni, astfel că administrarea conformă a societăţii pe acţiuni profită şi acţionarilor acesteia.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, în sensul că regimul juridic al nulităţii relative impune aplicarea dispoziţiilor art. 1248 alin. (2) C. civ., referitor la sfera persoanelor care pot să o invoce, reclamanta nefăcând parte din această categorie.

Instanţa de recurs constată că raţionamentul este corect, întrucât nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată. Or, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către consiliul de administraţie al societăţii vânzătoare, şi nu de directorul general, persoana ale cărei interese ar fi putut fi vătămate şi care sunt astfel ocrotite de art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este societatea vânzătoare. Numai în subsidiar, în măsura în care s-ar fi dovedit vreo vătămare a intereselor acestei societăţii, s-ar fi putut reţine, eventual, şi o vătămare a intereselor acţionarilor. Or, ambele instanţe de fond au constat că societate vânzătoare nu a invocat vreo vătămare a intereselor sale ocrotite de norma legală menţionată mai sus. Astfel fiind, nu se poate reţine că interesele acţionarului reclamant ar fi fost vătămate, în lipsa constatării vătămării intereselor societăţii vânzătoare.

În fine, o ultimă critică vizează aprecierea greşită a instanţei de apel în sensul lipsei probării cauzei ilicite şi a fraudei la lege, recurenta apreciind că simpla reţinere a încălcării dispoziţiilor art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 echivalează cu existenţa cauzei ilicite. De asemenea, se critică şi lipsa evaluării împrejurărilor care conturau conivenţa societăţilor implicate, respectiv faptul că unul dintre acţionarii importanţi ai pârâtei C. deţine 48,72 % din capitalul social al societăţii, deţinând în acelaşi timp 100 % din acţiunile societăţii cumpărătoare B. S.R.L.. A mai invocat recurenta şi lipsa unei hotărâri AGA de aprobare a vânzării, precum şi lipsa scopului economic al operaţiuni vânzării pentru intimată, fapt ce echivalează în aprecierea recurentei cu lipsa cauzei actului juridic,în baza prevederilor art. 1238 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv este neîntemeiat.

Astfel, toate aceste critici au fost invocate şi în faţa instanţei de apel, au fost analizate de aceasta şi înlăturate. Prin reiterarea lor în recurs, recurenta urmăreşte de fapt o reanalizare a acestora, deşi acestor critici nu le-au fost ataşate motive concrete de nelegalitate care să releve greşita interpretare sau aplicare a normelor de drept substanţial de către instanţa de recurs.

Se constată că instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantei relative la cauza ilicită şi frauda la lege, invocate ca motive de nulitate absolută a contractului, arătând că ele se întemeiază tot pe încălcarea prevederilor art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, pe lipsa unei hotărâri AGA de aprobare a vânzării, dar şi pe prezumţii, apelanta solicitând şi instanţei de apel să aplice prezumţia legală ca mijloc de probă. Or, instanţa a argumentat de ce nu poate aplica o asemenea prezumţie, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 328 C. proc. civ., ca de altfel nici cele ale art. 329 din acelaşi act normativ, care reglementează prezumţiile judiciare, concluzionând că nu poate reţine existenţa cauzei ilicite sau frauda la lege, în lipsa oricăror elemente de fapt din care să rezulte intenţia părţilor de fraudare a intereselor apelantei reclamante.

De asemenea, a statuat că din încălcarea prevederilor art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu se poate reţine sau prezuma acest fapt.

Privitor la sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, instanţa de recurs reţine, în acord cu instanţa de apel, că încheierea unui act juridic cu depăşirea limitelor reprezentării poate atrage sancţiunea nulităţii relative în condiţiile legii, însă actul juridic poate fi confirmat. În sine, doar acest aspect necoroborat cu alte fapte din care să rezulte frauda la lege nu poate confirma critica recurentei.

În continuare, se reţine că instanţa de apel a analizat şi argumentul privitor acţionariatul comun, consolidând raţionamentul primei instanţe în sensul că nici o dispoziţie legală nu interzice, în principiu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare între două societăţi comerciale care au un acţionariat comun (majoritar sau minoritar), a arătat că transferul dreptului de proprietate a fost dublat de plata preţului, că nu există nicio o dispoziţie legală care să instituie obligativitatea aprobării vânzării în adunarea generală a acţionarilor, conchizând că din întregul context factual nu rezultă că ar fi fost încheiat contractul într-o manieră ocultă, cu scopul fraudării intereselor apelantei.

Se observă că instanţa de apel a evaluat probele administrate în cauză, a valorificat toate aspectele invocate de apelantă şi a stabilit că nu s-a probat cauza ilicită sau fraudarea legii.

Or, critica recurentei faţă de statuările instanţei de apel nu a fost dublată de niciun argument în drept. În acest context, susţinerea recurentei rămâne o simplă afirmaţie inaptă să demonstreze raţionamentul greşit al instanţei de apel în aplicarea legii, lipsită de valoare juridică şi care nu poate conduce la constatarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate toate motivele de casare invocate de recurenta A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea intimatei C. S.R.L. şi va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, în cuantum total de 1278,74 RON, sumă reprezentând costuri de deplasare şi cazare, dovedite cu înscrisurile administrate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 256-A din 27 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamanta la plata sumei de 1278,74 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.