Prescription starting date for unjustified enrichment claims: irrelevance of audit report date per Supreme Court precedent

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 15 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă sub nr. de dosar x/2020 reclamanta A. S.A. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.292.030,32 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea produselor farmaceutice achiziţionate de pârâtă, stabilită conform Procesului-verbal nr. x/14.02.2018 şi suma efectiv achitată, precum şi a dobânzii legale aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 3990 din 8 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin încheierea din 19 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmare discutării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pentru ca părţile să poată depună concluzii scrise, s-a amânat pronunţarea la data de 5 martie 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 544/2021 din 5 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţiei a VI-a Civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 19 februarie 2021 a formulat apel reclamanta A. S.A. - în insolvenţă, prin administrator judiciar B..

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi administratorul special al reclamantei A. S.A. - în insolvenţă, D..

Prin decizia nr. 611 A din 13 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B..

Totodată, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator special D..

3. Împotriva acestei decizii, la data de 3 octombrie 2022, a formulat recurs reclamanta A. S.A. - în insolvenţă, prin administrator judiciar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei, a sentinţei civile nr. 544/2021 din 5 martie 2021 şi a încheierii premergătoare din data de 19.02.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precum şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dreptului la apărare.

Astfel, a arătat că, la termenul de judecată din 19.02.2021, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, reţinând cauza în pronunţare asupra excepţiei, deşi reprezentantul convenţional al pârâtei a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri necomunicate reclamantei. S-a pus în vedere pârâtei să comunice prin e-mail reclamantei înscrisurile depuse.

A susţinut recurenta că, la data de 05.03.2021, prima instanţă a dispus, în mod greşit, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Privitor la decizia civilă nr. 611A/13.04.2022, s-a susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a respins ca nefondat apelul reclamantei, apreciind că acesteia nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, deşi, în motivare, instanţa de control a constatat că au fost depuse înscrisuri, menţionând că acestea nu privesc chestiunea prescripţiei, ci fondul cauzei. A conchis astfel instanţa de apel că, prin necomunicarea acestora, nu s-a produs nicio vătămare reclamantei. A mai criticat recurenta şi considerentele instanţei de apel în sensul că prima instanţă nu a soluţionat cauza în baza jurisprudenţei invocate de pârâtă prin actele depuse la data de 19.02.2021.

Or, motivarea primei instanţe privitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune contrazice aspectele reţinute de curtea de apel, în sensul că, în realitate, admiterea excepţiei are la bază considerentele deciziei ICCJ nr. 19/2019, respectiv înscrisurile depuse de C. S.A. la termenul din data de 19.02.2021, necomunicate reclamantei.

În baza acestor argumente, a solicitat anularea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (2) C. civ. şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 alin. (2) C. civ., cu consecinţa stabilirii greşite a momentului împlinirii termenului de prescripţie în anul 2018, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 10 C. civ. care interzic analogia, susţinând că, în cauză, nu poate fi aplicată, prin analogie decizia nr. 19/2019 a ICCJ, întrucât circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv schimbarea acţionariatului reclamantei, deschiderea procedurii de insolvenţă, demersurile efectuate pentru verificarea relaţiei dintre părţi şi existenţa contestaţiilor la executare pe rolul instanţelor presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întreg materialul probator.

Recurenta a mai învederat că, în mod greşit, s-a reţinut că argumentele expuse în cadrul deciziei nr. 19/2019 au relevanţă în speţă, deşi procesul-verbal nr. x/14.02.2018 emis de ANAF nu constată vreo pagubă, ci indică numai valoarea achiziţiilor realizate de reclamantă de la pârâta C. S.A, iar art. 10 C. civ. prevede expres că dispoziţiile care restrâng exerciţiul unor drepturi civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie, recurenta a afirmat că acesta este reprezentat de data procesului-verbal nr. x/14.02.2018 al ANAF, acesta fiind cel mai îndepărtat moment de la care s-ar putea aprecia ca fiind cunoscută, din punct de vedere obiectiv, paguba, precum şi cel care răspunde de ea.

A făcut trimitere şi la situaţia rezultată din declaraţiile informative 394, comunicată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, la data de 04.05.2022, conform căreia, în relaţia dintre cele două societăţi, au fost identificate neconcordante în valoare de peste 5.550.000 RON. De asemenea, s-a învederat că dreptul la acţiune nu putea fi reţinut ca fiind prescris, nici prin raportare la data ultimei adrese înregistrate de administratorul special, privind plăţile efectuate de casele de sănătate către pârâtă, respectiv 14.05.2019, în temeiul cesiunilor de creanţă intervenite între părţi.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra criticilor privind momentul stabilit ca reper pentru începutul termenului general de prescipţie, din perspectiva contestaţiei la executare soluţionate definitiv prin decizia civilă nr. 1795A/04.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În cele din urmă, s-a invocat şi omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra criticilor privitoare la respingerea de către prima instanţă a solicitării de obligare a pârâtei la plata accesoriilor, făcându-se o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (1) C. civ.

La data de 15 decembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. S.A., prin care s-a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentat iar, pe fondul căii de atac, respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 2 mai 2023, urmare a însuşirii cererii de recurs de către lichidatorul judiciar, intimata a renunţat la excepţia invocată.

4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed:

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt criticate considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare în prima instanţă.

Se arată că instanţa de apel a decis, în mod nelegal, că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin aceea că, la termenul de judecată din 19.02.2021, prima instanţă a permis reclamantei să depună un singur set de înscrisuri, al căror conţinut nu a fost pus în discuţia părţilor, între care se regăsea şi decizia nr. 19/2018 pronunţată de ÎCCJ, în baza căreia prima instanţă a respins acţiunea ca prescrisă.

Recurenta afirmă că instanţa de apel a reţinut, în considerentele sale, că, la termenul din 19.02.2021, pârâta a depus "câteva înscrisuri", care nu privesc chestiunea prescripţiei, ci fondul cauzei, astfel că, prin necomunicarea acestora, nu s-a produs nicio vătămare.

Potrivit recurentei, deşi instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu a soluţionat cauza în baza jurisprudenţei invocate de pârâtă, regăsită în actele depuse la data de 19.02.2021, totuşi motivarea primei instanţe contrazice aspectele reţinute de curtea de apel, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune fundamentându-se pe considerentele Deciziei nr. 19/2019, ce nu i-a fost comunicată.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Sub un prim aspect, recurenta consideră, fără temei, că i-a fost încălcat dreptul la apărare, pentru că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia, printre altele, pe dezlegările date într-un recurs în interesul legii, invocate de pârâtă prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 19.02.2021, reclamantei nefiindu-i comunicat un exemplar al deciziei instanţei supreme.

Or, fiind vorba de o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, Decizia nr. 19/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 860 din 24/10/2019, anterior cererii reclamantei, este opozabilă erga omnes şi obligatorie, potrivit art. 517 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, atât pentru instanţe, cât şi pentru justiţiabili, de la publicarea în Monitorul Oficial.

Recurenta nu poate invoca valabil încălcarea dreptului la apărare, susţinând că nu i-a fost comunicat înscrisul, respectiv Decizia nr. 19/2019 menţionată mai sus, în condiţiile în care avea obligaţia legală să cunoască această decizie chiar de la data publicării ei în Monitorul Oficial, raţiunea legii fiind aceea că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toţi destinatarii dreptului.

Nu mai puţin, se constată că, în mod judicios a stabilit instanţa de apel că regulile de procedură privitoare la contradictorialitate şi egalitatea părţilor, care sunt în strânsă legătură cu dreptul la apărare, au fost respectate în şedinţa din 19.02.2021. Astfel, a reţinut instanţa de apel că la termenul de judecată, la care prima instanţă a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei, pârâta a invocat în mod explicit considerentele Deciziei nr. 19/2009, reclamanta participând la dezbateri, atât prin administrator judiciar, cât şi prin administrator special, putând să ia, aşadar, cunoştinţă despre cele invocate de pârâtă şi să-şi exprime punctul de vedere.

De asemenea, corect a reţinut instanţa de apel că prima instanţă a amânat pronunţarea la data de 05.03.2021, punând în vedere pârâtei să comunice reclamantei pe e-mail înscrisurile depuse în şedinţă, oferind astfel părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise. Prin urmare, până la data pronunţării, 05.03.2021, reclamanta a avut timpul necesar şi posibilitatea de a se edifica în privinţa dezlegărilor date de instanţa supremă şi de a-şi exprima poziţia în raport cu eventuala incidenţă în cauză a acestei decizii, prin concluzii scrise, ceea ce nu a făcut.

Rezultă că, în mod corect instanţa de apel, respingând apelul reclamantei, a constatat că acesteia nu i-a fost încălcat dreptul la apărare în primă instanţă.

O altă critică a recurentei se referă la considerentele instanţei de apel potrivit cărora tribunalul nu a soluţionat cauza prin raportare la Decizia nr. 19/2019, deşi din considerentele hotărârii primei instanţe rezultă ipoteza contrară.

Înalta Curte reţine că, în realitate, instanţa de apel, referindu-se la înscrisurile depuse de pârâtă la termenul de judecată din 19.02.2021, a arătat că parte dintre acestea priveau fondul cauzei, aspect confirmat şi de reclamantă în timpul dezbaterilor şi că, prin urmare, nu puteau influenţa soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei.

A mai reţinut această instanţă că nici minuta din dosarul nr. x/2020 şi nici extrasul deciziei nr. 858 din 10.12.2009 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, depuse de pârâtă cu titlu de jurisprudenţă, făcând simpla dovadă a unor soluţii de speţă, fără a fi însoţite de motivările aferente, nu puteau conduce la admiterea excepţiei prescripţiei iar tribunalul nu a făcut trimitere la atare soluţii.

Într-o ultimă critică, recurenta afirmă, în mod neîntemeiat, că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra modalităţii în care tribunalul a stabilit comunicarea către reclamantă a înscrisurilor depuse în 19.02.2021.

Or, o astfel de critică nu se regăseşte şi în cererea de apel, reclamanta nefăcând nicio precizare privitoare la modalitatea în care tribunalul a dispus comunicarea către reclamantă a înscrisurilor depuse la termenul de judecată din 19.02.2021. Mai mult, prezintă importanţă faptul că instanţa de apel a găsit neîntemeiate motivele de apel subsumate pretinsei încălcări a dreptului la apărare. Constatând că nu s-a produs nici o vătămare drepturilor reclamantei, instanţa de apel s-a pronunţat, implicit, şi asupra modalităţii în care tribunalul a stabilit comunicarea către reclamantă a înscrisurilor depuse în 19.02.2021.

Rezultă astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurentă este reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei urmând a fi analizate în succesiunea în care acestea au fost redate prin cererea de recurs şi, după caz, reîncadrate în motivele de casare corespunzătoare criticilor în concret, cu respectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1).

Sub un prim aspect, se invocă aplicarea greşită a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 2.503 alin. (2) C. civ. şi interpretarea greşită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 alin. (2) C. civ., cu consecinţa stabilirii eronate a momentului de început al prescripţiei extinctive.

Susţine recurenta că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este marcat de data procesului-verbal nr. x/14.02.2018 al ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, acesta fiind cel mai îndepărtat moment de la care s-ar putea aprecia ca fiind cunoscută, din punct de vedere obiectiv, paguba, precum şi cel care răspunde de ea.

În opinia recurentei, în mod greşit instanţa de apel a confirmat sentinţa pronunţată de tribunal, prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că termenul de prescripţie s-ar fi împlinit în anul 2018, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Criticile nu pot fi reţinute.

Instanţa de recurs constată că demersul judiciar având ca obiect obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 5.292.030,32 RON, reprezentând plată nedatorată, la care se adaugă dobânda legală a fost întemeiat pe constatările ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, cuprinse în procesul-verbal nr. x/14.02.2018, prin care s-a stabilit valoarea achiziţiilor realizate de reclamantă de la pârâtă.

În cazul plăţii nedatorate, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.528 C. civ., în cauză fiind incidente ambele dispoziţii ale actelor normative, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond.

Stabilind situaţia de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, instanţa de apel a reţinut că dreptul subiectiv civil pretins de reclamantă, constând în rambursarea plăţilor nedatorate, realizate începând cu anul 2011 şi până în 2015, a luat naştere la data efectuării fiecăreia dintre acestea, moment la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care l-a cauzat. A mai stabilit instanţa de apel şi că termenul de prescripţie extinctivă nu a fost afectat de nicio cauză de suspendare ori de întrerupere.

Înalta Curte constată că, deşi se invocă aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi ale C. civ., referitoare la instituţia precripţiei extinctive, în realitate, sub aparenţa aplicării greşite a legii, autoarea căii de atac critică decizia curţii de apel din perspectiva stabilirii în concret a momentului de la care, în acord cu ceea ce s-a dezlegat în fond, a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Practic, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv că ar coincide cu data procesului-verbal nr. x/14.02.2018, prin care s-a constatat valoarea achiziţiilor realizate de reclamantă de la pârâtă.

Or, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, când reclamanta, în calitate de autor al unor plăţi nedatorate, cu consecinţa producerii unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, a cunoscut paguba şi persoana resposabilă de prejudiciu, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanţelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situaţiei de fapt astfel stabilite.

Aşa fiind, susţinerile recurentei, în acord cu care prescripţia dreptului său material la acţiune ar fi început să curgă, cel mai devreme, de la data procesului-verbal x/14.02.2018 emis de ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, nu pot fi analizate de instanţa de recurs.

Este fără putere de tăgadă însă că izvorul obligaţiei de restituire aflate în sarcina pârâtei, ca urmare a încasării unor plăţi nedatorate, nu îl poate reprezenta procesul-verbal nr. x/14.02.2018, prin care s-a constatat valoarea achiziţiilor realizate de reclamantă de la pârâtă, întrucât momentul declanşării prescripţiei nu poate depinde de un eveniment aleatoriu şi nici de conduita uneia din părţi sau a unui terţ.

În acest sens, curtea de apel a evocat în mod judicios decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune, apreciind corect că, această decizie, în pofida susţinerilor reclamantei, este incidentă în cauză, dezlegările oferite de instanţa supremă putând fi aplicate în cauza de faţă.

Prin decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, mutatis mutandis, instanţa supremă a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea realizată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

S-a statuat astfel că izvorul obligaţiei nu este actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Prin aceeaşi decizie a mai reţinut Înalta Curte că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, astfel că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi că a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către un organ cu atribuţii de verificare a aplicării legii ar însemna să se lipsească de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de către entitatea controlată prin invocarea necunoaşterii şi neaplicării dispoziţiilor legale.

Ca o consecinţă, instanţa de apel, neluând în considerare procesul-verbal nr. x/14.02.2018 ca referinţă pentru începutul prescripţiei extinctive, a realizat o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 2.503 alin. (2) C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.528 alin. (2) C. civ.

Sub un alt aspect, recurenta invocă încalcarea dispoziţiilor art. 10 C. civ. care interzic analogia, arătând că, în cauză, nu poate fi aplicată, prin analogie Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi, întrucât circumstanţele concrete ale speţei, constând în schimbarea acţionariatului reclamantei, deschiderea procedurii de insolvenţă, demersurile efectuate pentru verificarea relaţiei dintre părţi, existenţa contestaţiilor la executare pe rolul instanţelor presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întreg materialul probator.

În susţinerea aceleiaşi critici, arată recurenta că argumentele expuse în cadrul Deciziei nr. 19/2019 nu au relevanţă în speţă, întrucât procesul-verbal nr. x/14.02.2018 emis de ANAF nu constată vreo pagubă, ci indică numai valoarea achiziţiilor realizate de reclamantă de la pârâta C. S.A.

Art. 10 C. civ., invocat de recurentă, vizând interzicerea analogiei, are în vedere legea specială, normele care restrâng liberul exerciţiu al drepturilor şi legile care prevăd sancţiuni civile, acestea fiind categoriile de prevederi legale nesusceptibile de extensiune analogică.

Or, în cauză, recurenta invocă aplicarea, în mod greşit, prin analogie, a Deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a oferit o dezlegare de principiu unei chestiuni de drept, prin urmare, nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 10 C. civ.

În raport cu problema de drept dezlegată, respectiv dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ de control, prin care s-a stabilit obligaţia de acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, marchează sau nu începutul termenului de prescripţie, considerentele Deciziei nr. 19/2019 sunt relevante în cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, având în vedere că demersul juridic al reclamantei s-a întemeiat tocmai pe constatările efectuate de către un organ de control, în speţă, ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, reclamanta susţinând fără temei în toate etapele procesuale că prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea plăţilor nedatorate a început să curgă doar de la data procesului-verbal nr. x/14.02.2018.

Ceea ce a statuat cu valoare de principiu, Înalta Curte, prin Decizia nr. 19/2019, este că, actul întocmit de un organ de control, terţ faţă de raportul dintre părţi, pe baza documentelor aflate în posesia părţii în detrimentul căreia curge prescripţia, nu marchează momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă.

Acesta fiind chiar obiectul disputei dintre părţi, faţă de dezlegarea dată de instanţa supremă, rezultă că susţinerile recurentei cu privire la aplicarea greşită, prin analogie, a Deciziei nr. 19/2019, sunt nefondate.

Un argument în plus în sensul aplicării considerentelor deciziei nr. 19/2019, pentru identitate de raţiune, este că, într-un alt recurs în interesul legii, în care sesizarea a urmărit clarificarea momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie în vederea recuperării sumelor plătite necuvenit cu titlu de beneficii de asistenţă socială, instanţa supremă a constatat "lipsa caracterului dificil al chestiunii de drept, prin raportare la efectele şi incidenţa Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit".

Astfel, prin decizia nr. 39/2020 a Înaltei Curţi - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, de respingere ca inadmibilă a sesizării, s-a reţinut că "În ambele ipoteze, independent de normele speciale incidente (din Codul muncii, respectiv ordonanţe de urgenţă privind beneficiile de asistenţă socială), relevante, sub aspectul prescripţiei extinctive, sunt prevederile art. 2.528 din C. civ. cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă - în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea - care nu poate fi influenţat, astfel cum s-a statuat deja, de un act de control întocmit de un terţ faţă de raportul juridic".

"Ignorând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări în drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), titularul sesizării consideră, fără temei, că situaţia ar fi diferită de cea asupra căreia s-a statuat prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 (...)".

"În mod evident izvorul obligaţiei debitorului nu îl poate reprezenta actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba provocată, cum s-a stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii (...)."

"Or, aceste aspecte nu pot duce la o altă dezlegare de principiu şi nu justifică declanşarea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială (...)."

"(...) paguba, dacă există, este în realitate preexistentă unor acte emise de alte organe cu atribuţii de control."

Prin urmare, dat fiind caracterul obligatoriu al dezlegării de principiu date de instanţa supremă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, este aplicabilă în cauză, pentru identitate de raţiune.

Câtă vreme chestiunea de drept este aceeaşi, circumstanţele concrete ale speţei, învederate de recurent, devin lipsite de relevanţă, neputând conduce la o soluţie contrară.

Aşadar, în mod just a arătat curtea de apel că împrejurări precum schimbarea acţionariatului apelantei, deschiderea procedurii insolvenţei împotriva acesteia, formularea de către apelantă a unor contestaţii la executare nu pot împiedica aplicarea deciziei mai sus menţionate şi nici nu constituie cazuri de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie, neputând fi încadrate în cazurile reglementate de art. 2.532, art. 2.537 C. civ. 2009 sau de art. 13-14 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Nu mai puţin, invocând aceste împrejurări de fapt, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, recurenta se prevalează de propria culpă de a nu fi verificat, pe baza propriilor documente justificative, corectitudinea plăţilor realizate, iar, potrivit regulii de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Altfel spus, reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că nu a cunoscut prejudiciul până la data emiterii procesului-verbal de control al ANAF, prin conduita sa culpabilă, partea neavând aptitudinea de a modifica momentul de la curge termenul de prescripţie extinctivă.

Sub un ultim aspect, recurenta invocă, în mod eronat, că instanţa de apel a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra unora dintre criticile sale din apel.

Înalta Curte constată că aceste susţineri se subsumează motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa omisiune de a analiza influenţa contestaţiei la executare soluţionate prin decizia civilă nr. 1795A/04.05.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, asupra momentului de început al termenului de prescripţie, se constată că, în pofida susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestui aspect, arătând că formularea unor contestaţii la executare nu constituie cazuri de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie, neîncadrându-se în cazurile reglementate de art. 2.532 şi 2.537 C. civ. sau de art. 13-14 şi 16 din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la omisiunea instanţei de apel de a se fi pronunţat asupra criticilor privind respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata accesoriilor, cu consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (1) C. civ., se reţine că, în primă instanţă, tribunalul a constatat că, odată cu stingerea dreptului material la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile.

Or, având în vedere principiul accesorium sequitur principalem, instanţa de apel, găsind neîntemeiate criticile reclamantei sub aspectul caracterului prescris al dreptului principal şi respingând apelul, implicit s-a pronunţat şi asupra susţinerilor referitoare la accesoriile dreptului pretins. Întrucât dreptul principal s-a prescris, accesoriile, urmând soarta juridică a principalului, de care depinde, sunt deopotrivă prescrise.

În contextul în care instanţa de apel a conchis că dreptul de a obţine rambursarea plăţilor nedatorate s-a prescris anterior formulării acţiunii, era de prisos să mai evoce în mod explicit situaţia accesoriilor, prin urmare, critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.503 alin. (1) C. civ. va fi, de asemenea, înlăturată.

Concluzionând, toate criticile circumscrise de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, faţă de lipsa incidenţei ipotezelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar provizoriu E., împotriva deciziei nr. 611 A din 13 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar provizoriu E., împotriva deciziei nr. 611 A din 13 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.