Cumul of penalty clause with reversal of unjustified bank account seizure and enforcement of contractual duty to abstain from unlawful enforcement actions.

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 14 mai 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2020 reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 331.975,44 RON, conform art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru plafon de garantare nr. 156/2011, având în vedere că pârâta a poprit nejustificat conturile bancare ale reclamantului, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 2772/06.08.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2634/2020 din 16 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis acţiunea, fiind obligată pârâta la plata sumei de 331.975,44 RON, cu titlu de daune-interese, prevăzute la art. 12.3 din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156/2011.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6.924,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1327/2022 din 22 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta A. S.A.

3. Împotriva acestei decizii, la data de 11 noiembrie 2022, a formulat recurs pârâta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea recursului, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.539 C. civ., care interzic cumulul penalităţii cu executarea în natură.

Prin raportare la acest text de lege, recurenta a învederat că Fondul nu putea să obţină atât întoarcerea executării silite nelegale, cât şi penalitatea egală cu obligaţia principală.

A opinat că, prin cererea de întoarcere a executării, Fondul a optat pentru executarea în natură a obligaţiei, nemaiavând dreptul să solicite şi plata clauzei penale.

A mai invocat recurenta încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, curtea de apel a omis că executarea silită demarată împotriva Fondului nu poate fi de plano nejustificată, deoarece banca deţine un titlu executoriu.

În situaţia în care Fondul refuză plata garanţiei, executarea silită reprezintă unica soluţie viabilă pentru bancă în vederea rezolvării diferendului. Cu alte cuvinte, demararea executării silite este unica manifestare a accesului la justiţie, reglementat şi garantat de art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 C. proc. civ.

Or, arată recurenta, dacă băncii, în calitate de finanţator, aflat în posesia unui titlu executoriu, în urma refuzului nejustificat al Fondului de a efectua plata garanţiei, nu i se recunoaşte nici posibilitatea demarării executării silite, nici posibilitatea de a se adresa instanţelor de judecată, îi este negat dreptul fundamental reprezentat de accesul liber la justiţie.

Prin urmare, finanţatorul nu poate fi penalizat prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenţie pentru simplul motiv că îşi exercită dreptul de acces la justiţie.

De asemenea, recurenta a invocat încălcarea art. 1.268 alin. (3) şi art. 1.353 C. civ.

În susţinerea acestei teze, s-a arătat că instanţa de apel a interpretat clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 şi 1.169 C. civ.

De asemenea, a învederat recurenta că, menţinând soluţia primei instanţe, curtea a încălcat prevederile art. 1.353 C. civ., pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credinţă a dreptului băncii de a obţine executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii. A invocat, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 5/2015 şi 675/2018.

În cele din urmă, recurenta a invocat încălcarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ.

S-a arătat că, în mod greşit, curtea de apel a validat teza primei instanţe, potrivit căreia penalitatea nu poate fi considerată excesivă, câtă vreme banca a consimţit la aceasta la momentul semnării convenţiei.

A susţinut şi că unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut, la încheierea contractului, pentru fapta ilicită de la art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, constă în lipsa de folosinţă a sumelor de bani poprite, pe perioada dintre momentul indisponibilizării acestor sume ca efect al înfiinţării popririi şi momentul restituirii lor către reclamant ori al încetării indisponibilizării, după caz.

Or, aşa cum s-a arătat, acest prejudiciu a fost deja reparat de către finanţator ca urmare a hotărârii de întoarcere a executării silite.

A conchis recurenta că o penalitate de 100% din sumele poprite, cum este cea prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, menită să compenseze lipsa de folosinţă a acestor sume pe perioada indisponibilizării lor - unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului -, este vădit excesivă, impunându-se reducerea acesteia la nivelul sumelor deja plătite, ca urmare a hotărârii prin care a fost desfiinţată executarea silită şi dispusă întoarcerea executării.

La data de 7 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, prin care s-a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 24 martie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.A.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., prin întâmpinare, constată că aceasta este neîntemeiată, prin cererea de recurs fiind formulate critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, aşa cum vor fi expuse mai jos.

Astfel, analizând recursul formulat de pârâta A. S.A., prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, se afirmă încălcarea dispoziţiilor art. 1.539 C. civ., conform cărora este interzis cumulul penalităţii cu executarea în natură.

Potrivit recurentei, prin raportare la prevederile art. 1.539 C. civ., Fondul nu putea să obţină atât întoarcerea executării silite, cât şi penalitatea egală cu obligaţia principală.

Critica este nefondată.

Examinând decizia instanţei de apel, se constată că, analizând criticile apelantei privitoare la pretinsa dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, în sensul că restituirea sumelor plătite prin poprire este o consecinţă a întoarcerii executării, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a anulării executării silite înseşi, neputând reprezenta, simultan, şi o reparare a prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligaţiei asumate la art. 12.3. alin. (3) din convenţia-cadru.

A reţinut instanţa de apel că, deşi apelanta-pârâtă se prevalează de art. 1.529 şi 1.539 C. civ., afirmând că întoarcerea executării silite reprezintă o executare în natură a prestaţiei principale, constând în obligaţia de a nu face, în realitate, dat fiind natura juridică a obligaţiei de a nu face, aceasta nici nu este susceptibilă de a fi executată în natură, din moment ce presupune o abţinere din partea debitorului. Dimpotrivă, a arătat instanţa de apel, obligaţia principală, de a nu face, a fost încălcată în momentul iniţierii executării silite prin înfiinţarea nejustificată a popririi.

Înalta Curte găseşte judicioase considerentele instanţei de apel.

Executarea silită în natură este o consecinţă a principiului pacta sunt servanda, prin care creditorul obţine întocmai obiectul obligaţiei şi este opusă, de principiu, compensării prin despăgubiri, acestea din urmă fiind remediul pentru creditor, atunci când nu poate primi executarea în natură.

Potrivit art. 1.527 C. civ. creditorul poate cere întodeauna executarea în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare nu este posibilă.

În speţă, prin clauza asumată la art. 12.3. alin. (3) din convenţia-cadru, pârâta şi-a asumat, cu titlu de prestaţie principală, obligaţia de a se abţine de la a înfiinţa popriri în mod nejustificat, sub sancţiunea de a plăti daune-interese egale cu valoarea sumei obţinute prin poprire.

Obligaţia de abţinere, fiind o obligaţie de a nu face, este imposibil de executat în natură. În consecinţă, în mod greşit susţine recurenta că ar fi executat în natură obligaţia principală.

Se reţine că, într-adevăr, art. 1.539 C. civ., a cărui încălcare o pretinde recurenta, interzice cumulul executării în natură a obligaţiei principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Semnificaţia acestui text de lege este însă aceea că, în caz de neexecutare, creditorul nu poate pretinde atât executarea silită, în natură, a obligaţiei principale, dacă este posibilă, cât şi clauza penală. Or, după încălcarea ei, aşa cum s-a arătat, obligaţia de abţinere nu mai putea fi executată în natură, remediul fiind executarea prin echivalent.

Tot astfel, interzicerea cumulului presupune că patrimoniul debitorului nu poate fi micşorat atât cu prestaţia aferentă obligaţiei principale, cât şi cu penalitatea reprezentând clauza penală.

În cauza pendinte suma poprită nu i-a aparţinut recurentei-pârâte, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

Nu mai puţin, întoarcerea executării este consecinţa anulării executării silite, un remediu pus la dispoziţie de legea procesual civilă pentru ca debitorul executat silit în mod nelegal să poată fi repus în situaţia anterioară.

Prin urmare, restituirea sumei poprite nejustificat, prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţii instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenţie, nu conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1.539 C. civ., teza dublei reparaţii a aceluiaşi prejudiciu urmând a fi înlăturată.

Următoarea critică a recurentei vizează încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale privind liberul acces la justiţie, în argumentarea căreia se susţine că, dat fiind refuzul de plată a garanţiei, demararea executării silite a reprezentat unica manifestare a principiului reglementat de art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 C. proc. civ.

Arată recurenta că, deşi se află în posesia unui titlu executoriu, nu i se recunoaşte nici dreptul de a demara executarea silită, nici posibilitatea de a se adresa instanţei, prin urmare, îi este negat accesul la justiţie.

Potrivit recurentei, banca nu poate fi penalizată prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenţie, pentru simplul motiv că îşi exercită dreptul de a se adresa instanţei de judecată.

Şi aceste susţineri sunt nefondate.

Sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel, în considerentele sale, a arătat că dispoziţiile art. 12.3 alin. (3) din convenţie nu sunt de natură a încălca dreptul pârâtei de acces la justiţie, cu consecinţa nulităţii acesteia, ci obligă partea care exercită în mod nejustificat acest drept, demarând o procedură execuţională nelegală, la plata sumei de bani agreate conform clauzei penale.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat această instanţă că dreptul de acces la justiţie nu înseamnă că partea care iniţiază un demers juridic, în realizarea unui drept pretins, nu ar putea fi supusă consecinţelor antrenate de exercitarea dreptului în mod nejustificat, reţinând totodată că pârâta nu suportă o sancţiune pentru că s-a adresat instanţei, ci pentru faptul că şi-a exercitat acest drept în alte circumstanţe decât cele convenite prin chiar convenţia părţilor.

A mai arătat instanţa de apel, în acest sens, că executarea silită nu a fost anulată pe considerentul că pârâta nu ar deţine un titlu executoriu, ci, pe motiv că aceasta nu şi-a executat obligaţiile asumate prin art. 9.2 din convenţie, în condiţiile stipulate, deşi fusese notificată anterior de către reclamant cu privire la această neexecutare.

Or, aşa cum în mod judicios a reţinut curtea de apel, optând să iniţieze procedura de executare silită, deşi cunoştea motivele refuzului de plată, prin conduita sa, pârâta s-a supus, în cunosţinţă de cauză, consecinţelor prevăzute de clauza penală prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenţie.

Faţă de susţinerile recurentei, Înalte Curte aminteşte că accesul liber la justiţie, ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanţei de judecată şi implică obligaţia corelativă a statului de a-i soluţiona cererea, prin instanţa competentă.

Contrar celor invocate de recurentă, se constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiţie, nici prin clauza penală disputată şi nici prin modul în care instanţele de fond au interpretat această clauză.

Astfel, din categoria mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv civil face parte şi executarea silită. În cadrul acestei activităţi, eminamente procedurale, se urmăreşte restabilirea ordinii juridice, scopul său fiind acela al realizării dreptului recunoscut prin titlul executoriu.

În cauză, nimic nu a împiedicat-o pe pârâtă să solicite executarea silită sub forma popririi, cererea de încuviinţare a executării fiind admisă, cu consecinţa înfiinţării popririi asupra disponibilităţilor băneşti ale intimatului-reclamant, în cadrul dosarului execuţional nr. x/2018 al B.E.J.A. B., fiind încasată suma poprită de 331.975,44 RON.

Prin urmare, dreptul băncii de a cere executarea silită nu a fost suprimat ori supus vreunor limitări.

Mai mult, anularea executării s-a realizat în cadrul contestaţiei la executare formulate de către reclamant, aşadar, într-o procedură judiciară contradictorie.

Împrejurarea că, în cele din urmă, executarea silită prin poprire a fost anulată, prin decizia civilă nr. 2772 din 06.08.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte pretinsele încălcări ale dreptului de acces la instanţă, întrucât nu se poate pune semnul egalităţii între liberul acces la justiţie şi modul în care este exercitat acest drept, pe de o parte, ori între accesul la justiţie şi soarta demersului judiciar, pe de altă parte.

Or, executarea silită însăşi a fost anulată, în esenţă, pentru lipsa caracterului cert al creanţei, motivat de faptul că banca nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale asumate faţă de reclamant, iar nu ca urmare a pretinsului efect restrictiv de drepturi al clauzei art. 12.3 alin. (3) din convenţie.

În ceea ce priveşte caracterul nejustificat al popririi, instanţa de apel, în acord cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut şi a valorificat în mod corect puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2772 din 06.08.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care, în cadrul contestaţiei la executare promovate de reclamant, s-a pronunţat pe acest aspect, dispunând anularea executării silite înseşi şi întoarcerea executării.

Potrivit unei alte critici, recurenta afirmă că, prin interpretarea dată clauzei art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) şi ale art. 1.353 C. civ.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.268 alin. (3) C. civ., interpretând clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru de o manieră în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 şi 1.169 C. civ., nulitatea decurgând din limitarea accesului la justiţie.

Critica este nefondată şi face abstracţie de interpretările oferite în cauză de instanţele de fond.

Conform dispoziţiilor art. 1.268 alin. (3) C. civ., pretins încălcate de instanţa anterioară "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Raportat la aceste prevederi legale, demersul judiciar al reclamantului, prin care, prevalându-se de art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, a solicitat obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, a fost admis în primă instanţă de tribunal, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.

Având în vedere şi faptul că art. 12.3 alin. (3) nu a limitat accesul la justiţie al pârâtei, aşa cum s-a arătat mai sus, susţinerea potrivit căreia interpretarea dată acestei clauze ar încalca dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) C. civ., este nefundamentată juridic, deoarece instanţa de prim control judiciar, prin aceea că a menţinut sentinţa tribunalului, a interpretat clauza în discuţie, dar nu în sensul nevalabilităţii acesteia, aşa cum în mod eronat pretinde recurenta, ci al eficacităţii ei. Or, dându-i eficienţă, a făcut aplicarea acesteia în cauză, potrivit voinţei părţilor, respectiv, constatând exigibilitatea clauzei penale, a confirmat hotărârea primei instanţe, prin care pârâta a fost obligată la plata penalităţii stabilite anticipat.

Practic, concluzia instanţei de apel a fost în sensul că, din moment ce sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii contractuale a băncii, agreate de părţi la art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, constând în înfiinţarea nejustificată a popririi, ca urmare a încălcării obligaţiei de a nu a face şi comunicarea refuzului de plată a garanţiei, în mod corect, reclamantul a activat clauza penală, solicitând instanţei obligarea băncii la plata despăgubirilor convenite anticipat.

Nu mai puţin, recurenta afirmă că, prin interpretarea dată clauzei art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1.353 C. civ., text de lege potrivit căruia "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Nici această susţinere nu poate fi primită, întrucât, în speţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, părţile nu au condiţionat activarea clauzei penale de existenţa unui abuz de drept sau de eventuala rea-credinţă a băncii, art. 12.3 din convenţie vizând exclusiv ipoteza înfiinţării nejustificate a popririi, iar această cerinţă este îndeplinită.

Astfel, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniţia procedura de executare silită împotriva reclamantului, a fost exercitat nejustificat, concluzie impusă de decizia civilă nr. 2772 din 06.08.2019, definitivă, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a fost anulată executarea silită însăşi, fiind dispusă şi întoarcerea executării silite.

Ultima critică formulată de recurentă vizează încălcarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., prin raportare la caracterul excesiv al clauzei penale de la art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru.

Se susţine că, în mod greşit, curtea de apel a validat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia penalitatea de 100% din sumele poprite, nu poate fi considerată excesivă, câtă vreme banca a consimţit asupra acesteia la momentul semnării convenţiei.

Critica este nefondată.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel, sub un prim aspect, a notat că art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. a fost înlăturat de de la aplicare, de tribunal, justificat de faptul că părţile au convenit anticipat cuantumul despăgubirii, cuvenite pentru încălcarea obligaţiei de a nu face, ca fiind egal cu cel al sumelor poprite nelegal, iar nu cu cel cauzat de eventuala lipsă de folosinţă a acestor sume, aşa cum în mod greşit a invocat pârâta.

A reţinut astfel că, atât în primă instanţă, cât şi în apel, pârâta s-a raportat în mod eronat la prejudiciu ca fiind cauzat de lipsa de folosinţă a sumelor de bani poprite, în raport cu care a invocat caracterul excesiv al clauzei şi a solicitat reducerea clauzei penale la nivelul dobânzilor remuneratorii, conform O.G. nr. 13/2011.

Or, susţinând, în toate etapele procesuale, că prejudiciul este cauzat de lipsa de folosinţă a sumelor poprite, recurenta face abstracţie de clauza penală şi îi denaturează conţinutul şi sensul, interpretarea propusă neputând fi primită.

În opoziţie cu această abordare greşită a băncii, în mod corect a constatat instanţa de apel că, prin art. 12.3 alin. (3) din convenţie, părţile au agreat ca despăgubirea să fie egală cu valoarea sumelor poprite nejustificat, prejudiciul invocat fiind cauzat prin poprirea nejustificată a creanţelor.

În ceea ce priveşte facultatea instanţei de a dispune reducerea clauzei penale, curtea a apreciat că, în cauză, nu se impune aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., cu atât mai mult cu cât pârâta nu a demonstrat caracterul excesiv al acesteia, deşi îi revenea această obligaţie, potrivit art. 249 C. proc. civ.

Constatările instanţei de apel sunt judicioase, având în vedere principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut la art. 1.270 C. civ. şi caracterul de excepţie al dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, caracterul excesiv al clauzei penale impunându-se a fi dovedit de către debitor.

În speţă, pârâta doar a susţinut natura excesivă a clauzei, aceasta fiind, de altfel, o apărare formulat în subsidiar de parte, subsecventă apărărilor vizând ineficacitatea clauzei ca urmare a interdicţiei cumulului dintre clauza penală şi executarea silită în natură sau a încălcării dreptului de acces la justiţie.

Prin urmare, în mod corect această instanţă a validat soluţia pronunţată de tribunal, prin care s-a dat eficienţă clauzei penale prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din convenţie, în sensul obligării pârâtei la plata de daune-interese în cuantum egal cu suma poprită în mod nejustificat.

Concluzionând asupra memoriului de recurs în ansamblul său, instanţa supremă reţine că susţinerile recurentei nu sunt dublate de argumente juridice apte să demonstreze raţionamentul greşit al instanţei de apel în aplicarea legii şi nu pot conduce la constatarea incidenţei motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate motivele invocate de recurenta A. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat împotriva deciziei nr. 1327 din 22 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1327 din 22 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.