Validity of bank commission clauses in foreign-currency credit: transparency requirements and contractual imbalance under CJEU Kiss standards

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 3 aprilie 2017 pe rolul Judecătoriei Focşani sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. prin mandatar D. S.A. şi E. prin mandatar C. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 6.1 şi 6.1.3 teza ultimă şi penultimă şi să dispună stabilizarea contractului la cursul de schimb al CHF de la data încheierii convenţiei, să oblige pârâtele la recalcularea ratelor la cursul CHF din ziua încheierii contractului şi la plata sumelor plătite în plus, cu dobânda aferentă, să constate caracterul abuziv al clauzelor art. 5.1 lit. b) şi c) şi 5.2, să se dispună înlăturarea acestora şi să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în temeiul acestora, cu dobânda aferentă.

Prin sentinţa civilă nr. 5739 din 14 septembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Focşani s-a admis excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 26/2018 din 9 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal s-a admis în parte acţiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 6.1 şi 6.1.3 teza ultimă şi penultimă din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, în măsura în care riscul valutar este suportat numai de reclamanţi, fiind dispusă stabilizarea contractului în RON la momentul la care valoarea CHF s-a apreciat cu 20% şi recalcularea ratelor şi dobânzilor, cu restituirea sumelor achitate în plus cu acest titlu, plus dobânda legală calculată de la data achitării până la data restituirii efective.

S-a constatat caracterul abuziv al comisioanelor de acordare şi administrare prevăzute de art. 5.1 lit. b) şi c) din contract şi din actele adiţionale, cu consecinţa înlăturării lor şi restituirii sumelor achitate cu acest titlu, plus dobânda legală calculată de la data achitării până la data restituirii efective.

S-a constatat înlăturarea clauzei de la art. 5.2 prin actele adiţionale.

Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtele C. S.A. şi E..

Prin decizia civilă nr. 197/A din 6 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă s-a admis apelul declarat de pârâte, fiind modificată în parte hotărârea apelată.

S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 6.1 şi art. 6.1.3 teza penultimă şi ultimă din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, stabilizarea contractului în RON şi restituirea sumelor plătite în plus în temeiul acestor clauze.

Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispoziţiile contrare deciziei şi au fost menţinute celelalte dispoziţii.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele C. S.A. şi E..

Prin decizia nr. 2166 din 4 noiembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a admis recursul pârâtelor, fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 117/A/2021 din 13 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă s-a admis apelul pârâtelor, fiind schimbată în tot sentinţa primei instanţe.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi ca nefondată.

Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi A. şi B. a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

5. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel iar, în subsidiar, rejudecarea apelului şi respingerea acestuia în ceea ce priveşte clauzele de la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit, cu înlăturarea dispoziţiei privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel nu a motivat decizia atacată raportat la statuările C.J.U.E. din Cauza C-621/17 Kiss, astfel cum a impus Înalta Curte, prin decizia de casare nr. 2166 din 4 noiembrie 2020, întrucât hotărârea atacată nu relevă dacă natura serviciilor furnizate de bancă putea fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract sau dacă reclamanţii au fost în măsură să verifice o eventuală suprapunere între diferitele costuri sau servicii ale creditului.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare se invocă şi motivarea contradictorie, în sensul că pe de o parte, curtea de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recunoscând astfel că dispoziţiile contractuale vizate pot fi analizate pe fond din perspectiva caracterului abuziv iar, pe de altă parte, a reţinut că cele două clauze intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, analiza caracterului lor abuziv fiind exclusă faţă de faptul că dispoziţiile contractuale sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

De asemenea, recurenţii reclamă existenţa unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, întrucât, deşi prin decizia de casare s-a impus analiza clauzelor privind cele două comisioane în lumina Cauzei C-621/17 Kiss, instanţa de apel a interpretat greşit indicaţiile din această decizie, reţinând, în mod greşit, că analiza caracterului clar şi inteligibil al comisionului se face numai din perspectiva explicării modului de calcul.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea, aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Sub un prim aspect, se susţine că nu au fost respectate statuările din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss întrucât clauzele care definesc comisioanele de acordare şi de administrare nu sunt clare şi transparent definite, recurenţii nu au fost informaţi cu privire la motivele plăţii acestor sume iar din contract nu rezultă natura serviciului prestat, reclamanţii neputând să prevadă contraprestaţia aferentă şi să verifice eventuala suprapunere între costurile comisioanelor şi dobânda contractuală ori între serviciul de creditare şi cel de acordare şi administrare.

Consideră recurenţii că instanţa de apel a interpretat greşit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, reţinând greşit caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisioanele numai din perspectiva clarităţii gramaticale şi a mecanismului de calcul.

Deşi comisioanele de acordare şi administrare sunt determinate în valoare procentuală, acest fapt nu este suficient pentru a fi apreciat ca fiind exprimat într-un limbaj clar şi intelegibil, în raport cu analiza ce se impunea a fi realizată, potrivit statuărilor din cauza Cauza C-621/17 Kiss.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că raţiunea perceperii comisioanelor rezultă din însăşi denumirea lor, instanţa deducând anumite activităţi prestate în schimbul acestor comisioane, or, natura serviciilor furnizate trebuie să reiasă din clauzele contractuale, nefiindu-i permis judecătorului să facă deducţii în acest sens.

Sub un alt aspect, recurenţii afirmă că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte condiţia dezechilibrului contractual, susţinând că aceasta trebuia analizată prin prisma drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a bunei-credinţe, a poziţiei de inferioritate a consumatorului faţă de bancă şi a caracterului nenegociat al contractului de credit.

De asemenea, cu privire la această condiţie, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, în raport cu împrejurarea că, în afara comisionului de administrare credit, s-a încasat şi un comision administrare cont curent, precum şi cele ale art. 15 din Legea nr. 190/1999, care interzic comisioanele contestate.

Reţinând lipsa dezechilibrului contractual, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

Au mai susţinut recurenţii, că instanţa de apel a încălcat limitele deciziei de casare deoarece singurul motiv care a condus la admiterea recursului formulat de intimatele-pârâte a vizat clauzele de la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit, or, în rejudecare, curtea de apel a respins în tot cererea de chemare în judecată, deşi caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 fusese definitiv stabilit.

În cele din urmă, autorii căii de atac invocă şi încălcarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că nu au căzut în pretenţii şi că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată incumbă intimatelor-pârâte, solicitând astfel să fie înlăturată dispoziţia instanţei de apel privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21 ianuarie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatele C. S.A. şi E., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluţia din 22 februarie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 14 martie 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în şedinţă publică.

6. Înalta Curte, analizând recursul formulat de reclamanţii A. şi B., din perspectiva criticilor formulate şi a deciziei atacate, reţine caracterul nefondat al căii de atac, pentru următoarele considerente:

Recurenţii critică decizia atacată din perspectiva cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1), (5), (6) şi 8 C. proc. civ.

Deşi recurenţii nu au invocat explicit dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile formulate, în dezvoltarea motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, privind motivarea străină de natura cauzei, ca urmare a interpretării greşite a indicaţiilor din decizia de casare, cele privind încălcarea dispoziţiilor de procedură ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., precum şi ale art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, formulate în finalul memoriului de recurs, se circumscriu motivului de casare referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, recurenţii susţin încălcarea limitelor deciziei de casare şi, totodată, interpretarea greşită a acesteia, deoarece singurul motiv care a condus la admiterea recursului formulat de intimatele-pârâte a vizat clauzele de la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit, or, în rejudecare, curtea de apel a respins în tot cererea de chemare în judecată, deşi caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contract fusese definitiv stabilit.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte reţine că, din dispozitivul sentinţei pronunţate în primă instanţă, rezultă că tribunalul nu a admis capătul de cerere având ca obiect înlăturarea clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit, ci doar a constatat că, prin actele adiţionale modificatoare ale contractului de credit a fost înlăturată clauza art. 5.2 din contract, sub acest aspect cererea reclamanţilor fiind respinsă.

S-a reţinut astfel că dispoziţiile art. 5.2, care, în forma iniţială, permiteau pârâtelor să revizuiască unilateral comisioanele în funcţie de politica de creditare, au fost eliminate prin actul adiţional nr. x din data de 27.07.2015, cu consecinţa că, la data introducerii acţiunii, 03.04.2017, această clauză nu mai exista în contract, neputând fi dispusă înlăturarea acesteia de către tribunal, aşa cum au solicitat reclamanţii.

Prin urmare, criticile recurenţilor având ca obiect greşita interpretare a indicaţiilor din decizia de casare respectiv încălcarea dispoziţiilor de procedură ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate.

Autorii căii de atac invocă şi încălcarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că nu au căzut în pretenţii şi că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată incumbă intimatelor-pârâte, solicitând astfel să fie înlăturată dispoziţia instanţei de apel privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Situaţia premisă avută în vedere de recurenţi, pe care se bazează această critică, o reprezintă admiterea motivelor de nelegalitate invocate prin recurs şi nu soluţia propriu-zisă a instanţei de apel, în raport cu care sunt incidente art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată şi urmează a fi înlăturată, având în vedere că, soluţia de admitere a apelului pârâtelor, cu consecinţa respingerii cererii introductive, a antrenat căderea în pretenţii a reclamanţilor, făcând aplicabile dispoziţiile imperative ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În raport cu aceste considerente, se reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii invocă nemotivarea deciziei atacate în raport cu considerentele hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, existenţa unor motive contradictorii şi, totodată, a unor motive străine de natura pricinii.

Sub un prim aspect, se susţine că instanţa de apel nu a motivat decizia atacată prin raportare la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, în sensul de a argumenta dacă natura serviciilor furnizate putea fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract şi dacă reclamanţii au fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau servicii.

Critica este nefondată.

Pornind de la ceea ce s-a dezlegat prin decizia de casare nr. 2166 din 4 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la comisioane îndeplinesc cerinţa comprehensibilităţii, fiind clare atât din punct de vedere gramatical, cât şi din perspectiva consecinţelor economice pe care le produc, instanţa de apel a analizat clauzele contestate din perspectiva celor statuate de C.J.U.E. în Cauza C-621/17 Kiss şi, inclusiv, a aspectelor vizate de recurenţi, respectând limitele, precum şi indicaţiile deciziei de casare a Înaltei Curţi.

În ceea ce priveşte natura serviciilor furnizate în contrapartidă, faţă de modul de exprimare a clauzelor, respectiv denumirea comisioanelor, cuantumul şi formula de calcul şi condiţiile de exigibilitate, instanţa de apel a reţinut că din contract rezultă contraprestaţia pârâtelor şi, prin urmare, raţiunea comisioanelor în cadrul convenţiei de credit.

Tot astfel, reţinând în cadrul situaţiei de fapt că reclamanţii au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisioanelor, cât şi cu privire la scopul acestora, sumele fiind percepute pentru acordarea şi respectiv administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, activităţi prestate inclusiv în beneficiul consumatorilor, instanţa de apel a concluzionat că aceştia au putut prefigura condiţiile de percepere a comisioanelor şi contraprestaţia pârâtelor, neputându-se susţine în mod valabil că lipseşte contraprestaţia specifică ori că obligaţia de plată a comisioanelor este lipsită de cauză.

Cu privire la posibilitatea de a se verifica eventuala suprapunere de costuri sau servicii, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a comisioanelor a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii, în considerarea faptului că aceste comisioane erau menite să asigure, nu punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutaţi, ci efectuarea operaţiunilor bancare necesare demarării şi derulării raportului contractual pe toată durata de creditare, fiind exclusă, aşadar, problema mascării unei părţi a dobânzii.

Aceste constatări proprii instanţei de apel, în completarea chestiunilor dezlegate de instanţa de recurs impun concluzia că reclamanţii au acceptat comisioanele în cunoştinţă de cauză, fiind edificaţi asupra costurilor creditului şi a contraprestaţiilor aferente.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată şi respectă limitele şi îndrumările oferite prin decizia de casare din primul ciclu procesual, susţinerile recurenţilor în sens contrar neputând fi reţinute.

Sub un al doilea aspect, se invocă motivarea contradictorie, în sensul că deşi curtea de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit prin prisma criteriilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, această instanţă ar fi reţinut în acelaşi timp şi incidenţa cauzei de excludere prevăzute la art. 4 alin. (6) din aceeaşi lege, faţă de faptul că dispoziţiile contractuale disputate sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil .

Înalta Curte arată că ipoteza motivelor contradictorii este aceea în care considerentele unei hotărâri conţin argumente divergente, atât în sprijinul cât şi în defavoarea soluţiei date, de o asemenea manieră încât hotărârea apare, practic, nemotivată, întrucât îi lipseşte raţionamentul juridic coerent. Or, recurenţii nu critică decizia recurată din perspectiva tezei vizate de legiuitor.

Nu mai puţin, se reţine caracterul nefondat al criticii în concret.

Astfel, respectând ordinea de prioritate a condiţiilor ce trebuie verificate din perspectiva Directivei 93/13/CEE, astfel cum rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E., instanţa de apel a verificat mai întâi dacă prevederile contractuale privind comisioanele de acordare şi administrare sunt exceptate de la controlul pe fond a caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii, C-186/16, ECLI:EU:C:2017:703).

În cadrul acestei verificări, a stabilit că cele două comisioane se includ în în categoria vizată de teza a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preţ în schimbul unor servicii prestate de bancă, fiind elemente componente ale costului creditului dar care nu sunt incluse în obiectul principal al contractului, întrucât nu sunt prestaţii esenţiale, ci sunt obligaţii cu caracter accesoriu, astfel că nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv (Matei împotriva Volksbank România S.A., C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127 şi Kasler şi Kaslerne Rabai, C-126/13, ECLI:EU:C:2014:282).

În alţi termeni, a constatat în mod corect instanţa de apel că, deşi parte din costul total al creditului, comisioanele nu se circumscriu obiectului principal al contractului şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E., cerinţa de redactare clară şi inteligibilă trebuie respectată întodeauna, indiferent dacă clauzele intră sau nu sub incidenţa obiectului principal al contractului (Hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss, ECLI:EU:C:2019:820).

În consecinţă, instanţa de apel a procedat la analiza clauzelor contestate din perspectiva criteriilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pornind chiar de la chestiunea dezlegată de instanţa de casare, respectiv caracterul clar şi inteligibil al clauzelor.

Prin urmare, se impune concluzia că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii.

Sub un ultim aspect, recurenţii reclamă existenţa unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, întrucât instanţa de apel, interpretând greşit indicaţiile instanţei de recurs, a reţinut, în mod eronat, că analiza caracterului clar şi inteligibil al comisioanelor se face doar din perspectiva explicării modului de calcul, în condiţiile în care, prin decizia de casare, s-a impus analiza clauzelor privind celor două comisioane în lumina Cauzei C-621/17 Kiss.

Faţă de această critică de nelegalitate, se reţine că ipoteza legii se referă la casarea hotărârii atunci când aceasta conţine numai motive străine de natura pricinii.

În cauză, această critică va fi înlăturată, susţinerile neputând fi circumscrise cazului vizat de lege, fiind, de altfel, şi nefondate.

Astfel, prin decizia de casare, s-a stabilit, cu titlu obligatoriu, că dispoziţiile contractuale privind comisioanele îndeplinesc cerinţa comprehensibilităţii, fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Reţinând efectul obligatoriu al interpretării C.J.U.E. în Cauza C-621/17 Kiss, Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, analiza clauzelor privind comisioanele de acordare şi de administrare să fie realizată în lumina acestei hotărâri.

În Cauza C-621/17 Kiss, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi de administrare, C.J.U.E. a statuat că cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune obligaţia profesionistului de a detalia în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor suportate de consumator.

Deopotrivă, C.J.U.E. a stabilit criteriile care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. Totodată, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, instanţa de apel, respectând indicaţiile deciziei de casare şi ţinând seama de ansamblul împrejurărilor cauzei, a aplicat toate aceste criterii cu prilejul analizei sale, argumentarea realizată relevând analiza proprie în aceste limite.

De altfel, în plus faţă de constatările privind cuantumul, metoda de calcul şi condiţiile de exigibilitate, instanţa de apel a reţinut şi că reclamanţii au fost informaţi, la data încheierii contractului, asupra costurilor creditului, precum şi că, faţă de modul de exprimare a clauzelor în contract, acesţia au avut reprezentarea serviciilor furnizate de bancă în schimbul comisioanelor de acordare şi de administrare.

De asemenea, instanţa a arătat că obligaţia de plată a comisioanelor a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii, cu consecinţa că aceste comisioane nu remunerează prestaţia principală constând în punerea la dispoziţie a creditului, reclamanţii putând verifica lipsa suprapunerii comisioanelor cu dobânda.

Urmare, aşadar, unei analize adecvate, instanţa de apel a concluzionat că dispoziţiile contractuale care obligă reclamanţii la plata comisionului de acordare şi a celui de administrare sunt clare şi inteligibile, în raport cu această cerinţă procedând şi la analiza condiţiilor privind dezechilibrul semnificativ şi buna-credinţa.

Rezultă astfel că motivarea instanţei de apel nu este străină de natura cauzei, fiind respectate întocmai şi indicaţiile deciziei de casare.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura criticile subsumate motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., ca nefondate, în cauză, nefiind incidente cazurile de casare invocate.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea, aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Potrivit unor prime critici, se susţine că nu au fost respectate statuările C.J.U.E. din Cauza C-621/17 Kiss întrucât clauzele care definesc comisioanele nu sunt clare şi transparent definite, recurenţii nu au fost informaţi cu privire la motivele plăţii acestor sume iar din contract nu rezultă natura serviciului prestat, reclamanţii neputând să prevadă contraprestaţia aferentă şi să verifice eventuala suprapunere între costurile comisioanelor şi dobânda contractuală ori între serviciul de creditare şi cel de acordare şi administrare.

Consideră astfel recurenţii că instanţa de apel a interpretat greşit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, reţinând greşit caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisioanele numai din perspectiva clarităţii gramaticale şi a mecanismului de calcul.

Se reţine că, deşi comisioanele de acordare şi administrare sunt determinate ca valoare procentuală, acest fapt nu este suficient, în opinia recurenţilor, pentru a fi apreciat ca fiind exprimat într-un limbaj clar şi inteligibil, în raport cu analiza ce se impunea a fi realizată, potrivit statuărilor din cauza Cauza C-621/17 Kiss.

Prin urmare, se conchide că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că raţiunea perceperii comisioanelor rezultă din însăşi denumirea lor, instanţa deducând anumite activităţi prestate în schimbul acestor comisioane, or, natura serviciilor furnizate trebuie să reiasă din clauzele contractuale, nefiindu-i permis judecătorului să facă deducţii în acest sens.

Înalta Curte constată că, în substanţa lor, aceste critici tind să contrazică nu doar hotărârea atacată, ci şi decizia de casare din ciclul procesual anterior.

Aspectul inteligibilităţii clauzelor, adică a caracterului lor accesibil, atât din perspectivă gramaticală, cât şi din perspectia consecinţelor economice pe care acestea sunt apte să le producă a fost stabilit prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de apel, nemaiputându-se reveni asupra acestui aspect, faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de casare a reţinut că dispoziţiile contractuale contestate au fost redactate pe înţelesul reclamanţilor-consumatori şi, făcând trimitere la Cauza C-621/17 Kiss, a stabilit că în mod greşit s-a apreciat de instanţa de apel că pârâtele ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare şi a unui comision de administrare a creditului prin indicarea contraprestaţiilor specifice.

Prin urmare, a îndrumat instanţa de rejudecare să analizeze clauzele contestate prin raportare la cele statuate în Cauza C-621/17 Kiss.

În raport cu aspectele dezlegate de instanţa de casare, rezultă că instanţa de apel, procedând la rejudecarea cauzei, faţă de prevederile contractului de credit şi elementele de fapt reţinute, în mod corect a stabilit că reclamanţii au putut prefigura contraprestaţia oferită în schimbul comisioanelor dar şi să verifice eventuala suprapunere între comisioanele contestate şi dobânda contractuală.

Susţinerea potrivit căreia reclamanţii nu ar fi fost informaţi cu privire la motivele plăţii comisioanelor vizează o împrejurare de fapt stabilită de instanţa de apel, aşadar, câştigată cauzei, instanţa de recurs neputând proceda în această fază procesuală la reevaluarea situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Potrivit altor critici, recurenţii afirmă că instanţa de apel ar fi aplicat în mod greşit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte condiţia dezechilibrului contractual, susţinând că aceasta trebuia analizată prin prisma drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a bunei-credinţe, a poziţiei de inferioritate a consumatorului faţă de bancă şi a caracterului nenegociat al contractului de credit.

Critica privind aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 este nefondată.

Aprecierea dezechilibrului semnificativ se realizează, în special, prin raportare la existenţa contraprestaţiei specifice, lipsa acesteia fiind argumentul cel mai puternic pentru a se putea constata îndeplinită cerinţa legii (C.J.U.E., cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, ECLI:EU:C:2020:578).

Analizând decizia atacată, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a arătat că cerinţa legii vizează dezechilibrul juridic semnificativ pe care clauza îl produce între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar nu cel material, constând în valoarea sumelor achitate cu titlu de comisioane, reţinând deopotrivă, că, în cauză, cerinţa nu este îndeplinită, câtă vreme clauzele sunt clare şi inteligibile şi există contraprestaţia băncii în schimbul comisioanelor.

Or, stabilindu-se că există contraprestaţie din partea pârâtelor, rezultă că, prin inserarea clauzelor contestate, nu a fost afectat echilibrul contractual.

Tot cu referire la condiţia dezechilibrului semnificativ, se arată că instanţa de apel ar fi nesocotit prevederile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, în raport cu împrejurarea că, în plus faţă de comisionul de administrare credit, s-a încasat şi un comision administrare cont curent, precum şi cele ale art. 15 din Legea nr. 190/1999, potrivit cărora comisioanele contestate ar fi interzise.

Referitor la faptul că reclamanţilor li s-ar fi perceput atât un comision de administrare credit cât şi un comision de administrare cont curent, se constată că instanţa de apel nu putea încălca art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, câtă vreme s-a constatat că acest act normativ nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit. Or, caracterul abuziv al clauzelor se analizează raportat la momentul încheierii contractului, întrucât atunci au fost inserate clauzele în contract.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, se reţine că, în aprecierea cerinţei dezechilibrului semnificativ, instanţa trebuie să se raporteze la normele supletive ale legii aplicabile, pentru a se verifica dacă clauza contractuală se îndepărtează de la norma supletivă şi în ce mod, fiind necesară atingerea unui nivel semnificativ al dezechilibrului.

Dintr-o astfel de analiză comparativă rezultă dacă şi în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de legea aplicabilă.

Or, la data perfectării contractului de credit, 16.01.2008, contrar susţinerilor recurenţilor, comisioanele de acordare şi de administrare credit nu erau prohibite de lege, prin urmare, profesioniştii le-au putut insera în contracte, clauzele având ca obiect astfel de comisioane fiind, de altfel, uzuale în convenţiile de creditare.

În realitate, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, evocate de recurenţi, au în vedere suportarea cheltuielilor aferente încheierii contractului de credit, însă nu interzic stipularea unor comisioane ca remuneraţie pentru diferitele servicii prestate de către bancă.

Prin urmare, în cauză, comisioanele nefiind incompatibile cu dispoziţiile legale existente, rezultă că, prin inserarea clauzelor contestate, reclamanţilor nu li s-a creat un dezavantaj nerezonabil în raport cu pârâtele.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel, prin aceea că a reţinut lipsa dezechilibrului contractual, ar fi încălcat şi dispoziţiile din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

Şi această critică urmează a fi înlăturată, dat fiind că, prin decizia de casare, obligatorie, ale cărei dezlegări nu pot fi contrazise, instanţa de recurs, stabilind caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, a reţinut că acestea au fost exprimate pe înţelesul reclamanţilor şi că aceştia au luat cunoştinţă de condiţiile contractuale în ceea ce priveşte comisioanele la încheierea contractului, respectiv la semnarea actelor adiţionale.

Prin urmare, criticile vizând încălcarea, aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material sunt nefondate, astfel că şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi înlăturat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 13 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 13 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.