Insolvency undue payment restitution: Cassation appeal annulled for lack of legal grounds challenging fact-finding on prescription and res judicata

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 martie 2018 în dosarul de insolvenţă nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fostă C. S.A., fostă D.), obligarea pârâtei la restituirea plăţii nedatorate, în sumă de 2.899.495,44 RON, achitată în perioada 3 septembrie 2014 - 30 octombrie 2015.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost înregistrată sub nr. x/2014/a8.

Prin sentinţa civilă nr. 311/F din 21 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a completului specializat în litigii de insolvenţă, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unui complet specializat în materia litigiilor cu profesionişti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014/a8*.

Prin sentinţa civilă nr. 222 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.R.L. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 118/C/2019-A din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul formulat de reclamantă, fiind anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre judecare primei instanţe.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1813 din 1 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul x/2019, s-a respins recursul ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată, spre rejudecare, pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014/a8.

5. Prin sentinţa civilă nr. 43/F din 30 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a admis cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei plata nedatorată în cuantum de 2.899.495,44 RON.

6. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 155/2022-A din 31 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot sentinţa atacată.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte plăţile efectuate la 03.09.2014 şi la 26.11.2014.

A fost respinsă, în parte, ca prescrisă, în parte ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 16.299,98 RON.

7. Împotriva acestei decizii, la data de 29 iunie 2022, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului pârâtei, cu consecinţa menţinerii ca temeinică a hotărârii primei instanţe.

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat, aşa cum rezultă din decizia nr. 1813 din 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că natura juridică a sumei pretinse nu are legătură cu creanţa înscrisă la masa credală, deoarece suma efectiv datorată a fost stabilită prin planul confirmat de judecătorul-sindic, care a devenit executoriu, situaţia creanţelor fiind ireversibilă.

Arată că instanţa de apel, în mod greşit, a admis excepţia prescripţiei privind sumele achitate la data de 03.09.2014 şi 26.11.2014, întrucât nu se aplică regula prevăzută la art. 2.523 C. civ., raportat la cauza cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii.

Potrivit recurentei, acţiunea nu a fost formulată pentru restituirea unor sume achitate excedentar obligaţiilor asumate prin contractul de leasing sau prin cel de tranzacţie, ci pe împrejurarea că plăţile făcute după deschiderea procedurii, înainte de aprobarea planului de reorganizare, au devenit nejustificate.

Recurenta afirmă că instanţa de apel, în mod greşit, a interpretat dispoziţiile art. 2.523 C. civ. din perspectiva momentului de la care titularul acţiunii a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască natura nedatorată a plăţilor efectuate.

Consideră că termenul de prescripţie a început să curgă la data aprobării planului de reorganizare, respectiv 29.03.2016, întrucât, din cuprinsul acestuia, a rezultat că sumele achitate în perioada 03.09.2014 - 26.11.2014 nu pot fi deduse din creanţa prevăzută în plan.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere, pe fond, a acţiunii, se apreciază că decizia recurată nu este motivată, fiind pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, fiind aplicabile motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că plăţile efectuate în perioada 03.09.2014 - 30.10.2015 au fost efectuate în temeiul contractelor de leasing menţinute după data deschiderii procedurii, întrucât acestea au fost reziliate la 24.02.2015 or, plăţile efectuate după această dată nu pot să aibă drept justificare contractele de leasing.

În continuare, arată recurenta că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut cu putere de lucru judecat considerentele sentinţei civile nr. 451/02.10.2019, pronunţate de Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la plăţile efectuate în perioada de observaţie.

Potrivit recurentei, judecătorul-sindic, în considerentele acestei sentinţe, nu analizat pretenţia reclamantei de restituire a sumei de 2.899.495,44 RON şi nici caracterul justificat sau nu al acestor plăţi.

Pe de altă parte, recurenta susţine că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţelor nr. 187/05.03.2015 şi 340/30.06.2016, pronunţate de judecătorul-sindic.

De asemenea, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 393/15.12.2007 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, în ceea ce priveşte faptul că suma de 2.899.495,44 RON, achitată de debitoare creditoarei nu poate fi dedusă din creanţa prevăzută de planul de reorganizare confirmat.

În acest sens, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 118/9.04.2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi respectiv a deciziei nr. 1813/1.10.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin acestea reţinându-se că, prin decizia nr. 393/15.12.2017, instanţa nu a stabilit natura plăţii de 2.899.495,44 RON şi nici problema temeiniciei sau netemeiniciei acesteia.

De asemenea, recurenta arată că s-a încălcat şi puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 311/F din 21.06.2018, pronunţate de Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Contractul de leasing nu poate fi considerat titlu executoriu pentru ratele născute ulterior deschiderii procedurii, după cum astfel de rate nu pot fi considerate cheltuieli curente în perioada de observaţie, deoarece perioada de observaţie nu se confundă cu perioada de reorganizare.

Prin urmare, nu poate fi acceptată teza că suma de 2.899.495,44 RON ar fi fost achitată pentru a stinge rate născute ulterior deschiderii procedurii, cu titlu de cheltuieli curente.

Recurenta a mai criticat faptul că instanţa de apel nu a verificat apelul din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 64 alin. (4) şi 86 alin. (7) din Legea nr. 85/2006.

În continuare, arată că pârâta a formulat cerere de admitere a creanţei pentru sumele scadente după data deschiderii procedurii şi a obţinut înscrierea lor în tabelul preliminar dar ulterior judecătorul-sindic le-a înlăturat din tabelul definitiv, fiind decăzută pârâta din dreptul de a se înscrie cu suma de 7.793.095,47 RON, reprezentând rate de leasing şi de asigurare, până la sfârşitul contractului de leasing, cu titlu de creanţe născute şi nescadente la data deschiderii procedurii insolvenţei.

Potrivit recurentei, nu există obligaţia a cărei stingere s-a făcut prin plata sumei de 2.899.495,44 RON, deoarece aceasta ar fi existat numai în măsura în care prin plan ar fi fost confirmată plata şi a altor sume cu excepţia celei de 6.162.075,36 RON, cu titlu de creanţe născute anterior deschiderii procedurii.

În acest context, recurenta conchide că plata a fost efectuată din eroare, solvens efectuând plata cu convingerea că este debitorul lui accipiens pentru suma de 2.899.495,44 RON, eroare ce i-a fost generată de înscrierea în tabelul preliminar a creanţei de 7.793.095,47 RON, reprezentând sume născute şi nescadente la data deschiderii procedurii de insolvenţă, cu titlu de cheltuieli curente.

La data de 29 august 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata C. S.A., prin care s-a solicitat, în principal, anularea rceursului, pentru nemotivare, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Prin rezoluţia din 19 octombrie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 7 februarie 2023 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare şi admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în şedinţă publică, pentru când a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului invocată prin întâmpinare.

8. Înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta A. S.R.L., invocată prin întâmpinare, reţine următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Fiind o cale extraordinară de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege iar incidenţa motivelor de recurs invocate să fie justificată în concret, prin argumente punctuale, apte să fie verificate.

Cu alte cuvinte, dezvoltarea cazului de casare invocat trebuie să permită instanţei de recurs constatarea potrivit căreia critica formulată se încadrează în mod real într-un motiv de recurs prevăzut de lege.

Această exigenţă este conformă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană statuând că "pentru a-şi îndeplini misiunea, instanţele judecătoreşti trebuie să beneficieze de concursul părţilor, care sunt ţinute ca, în măsura posibilului, să-şi expună pretenţiile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate şi structurate într-o manieră rezonabilă. (Cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei).

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Înalta Curte constată că, în cauză, argumentele expuse de către recurentă nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Prealabil, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea sumei de 2.899.495,44 RON, pe care a achitat-o, în calitate de debitoare, aflată în insolvenţă, către pârâta-creditoare, după deschiderea procedurii generale.

În susţinerea demersului său judiciar, reclamanta a invocat eroarea, aceasta fiind provocată de împrejurarea că pârâta a solicitat înscrierea la masa credală cu o creanţă totală de 13.955.170,83 RON. Ulterior, însă, pârâta a fost decăzută din dreptul de a se înscrie cu suma de 7.793.095,47 RON, creanţa admisă în tabelul definitiv fiind de numai 6.162.075,36 RON.

Reclamanta ar fi plătit suma de 2.899.495,44 RON, cu credinţa că sumele achitate anterior aprobării planului de reorganizare se vor deduce din creanţa prevăzută în plan, varianta iniţială a planului incluzând o menţiune în acest sens.

Or, prin planul de reorganizare, votat de creditori şi aprobat de judecătorul-sindic, nu a mai fost menţinută prevederea conform căreia suma de 2.899.495,44 RON se deduce din creanţa prevăzută în plan, astfel încât, la data aprobării planului de reorganizare, 29.03.2016, reclamanta a putut cunoaşte eroarea în care s-a aflat la momentul plăţii.

Soluţia în primă instanţă a fost de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi de admitere în parte a cererii reclamantei, fiind dispusă restituirea către A. a sumei de 2.899.495,44 RON, cu titlu de plată nedatorată.

Ulterior, în calea de atac a apelului exercitată de pârâtă, instanţa a schimbat soluţia, respingând acţiunea reclamantei, în parte, ca prescrisă şi, în parte, ca nefondată.

Prin memoriul de recurs reclamanta A. contestă soluţia dată atât asupra excepţiei prescripţiei, cât şi asupra fondul cauzei.

În cadrul unei expuneri ample, nestructurate, recurenta critică situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, prin raportare la hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în dosarul de insolvenţă şi probele administrate în cauză, susţinând totodată caracterul întemeiat al sentinţei date în primă instanţă.

Sunt readuse în discuţie aspecte din dosarul de insolvenţă, precum înscrierea pârâtei la masa credală, cuantumul şi natura creanţelor pretinse de către pârâtă, contestaţiile la tabel formulate şi verificările şi statuările judecătorului-sindic în cuprinsul hotărârilor pronunţate în cadrul dosarelor asociate celui de insolvenţă, cu trimiteri la dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

De asemenea, se face trimitere la contractele de leasing încheiate cu finanţatorul C., rezilierea contractelor după data deschiderii procedurii insolvenţei şi la emiterea facturii aferente valorii reziduale.

În esenţă, recurenta susţine că plăţile a căror restituire o pretinde, aferente perioadei 03.09.2014-30.10.2015, nu pot fi considerate ca fiind efectuate în temeiul contractelor de leasing, întrucât acestea au fost menţinute o scurtă perioadă după deschiderea procedurii insolvenţei, fiind reziliate la 24.02.2015, prin urmare, sumele achitate nu ar fi plăţi curente în cadrul procedurii, aşa cum în mod greşit a stabilit curtea de apel.

Înalta Curte, evaluând criticile recurentei, constată că, sub pretextul incidenţei cazurilor de nelegalitate invocate, recurenta urmăreşte reevaluarea, în ansamblu, a cauzei sale pe fond, fiind nemulţumită de situaţia de fapt reţinută în apel, pe baza probelor administrate şi de constatările acestei instanţe, în raport cu hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenţei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., A. susţine, în termeni generali, că hotărârea, în întregul său, ar fi nemotivată, ca urmare a faptului că instanţa şi-a însuşit punctul de vedere al pârâtei, neputându-se aprecia, în opinia recurentei, că instanţa s-a pronunţat asupra fondului dreptului.

Susţinerile recurentei sunt limitate la argumentul folosit ca apărare, în apel, respectiv că, până la data aprobării planului de reorganizare, 29.03.2016, aceasta a avut convingerea că plăţile realizate vor fi deduse din creanţa prevăzută în planul de reorganizare, argument în raport cu care dreptul material la acţiune nu s-a prescris iar plata sumei de 2.899.495,44 RON este nejustificată.

Or, recurenta nu poate invoca cu succes teza nemotivării hotărârii atunci când critică, de fapt, rezultatul la care a ajuns instanţa de apel, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune şi respectiv caracterul datorat al plăţii de 2.899.495,44 RON, cu consecinţa respingerii cererii, în parte, ca prescrisă şi, în parte, ca nefondată.

Prin urmare, se reţine că motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 a fost invocat formal, recurenta neinvocând critici care să conţină o minimă argumentaţie în drept în sensul nelegalităţii hotărârii din perspectiva acestui motiv de recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Potrivit recurentei, în mod eronat a reţinut instanţa de apel puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 451/2.10.2019, întrucât, prin această sentinţă, nu s-ar fi constatat că suma de 2.899.495,44 RON este inclusă în creanţa în cuantum de 9.884.943,25 RON înregistrată în tabelul suplimentar.

Se arată că, reţinând astfel, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţelor nr. 187/5.03.2015, prin care s-a respins, ca tardivă, cererea creditoarei de majorare a sumei cu care a solicitat înscrierea la masa credală şi respectiv nr. 340/30.06.2016, prin care a fost confirmat planul de reorganizare.

Apreciază recurenta că instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 393/2017, cu înfrângerea autorităţii de lucru judecat a deciziilor nr. 118/9.04.2019 a Curţii de Apel Oradea şi nr. 1813/1.10.2020 a Înaltei Curţi, prin acestea reţinându-se că decizia nr. 393/15.12.2017 a statuat doar asupra faptului că suma de 2.899.495,44 RON nu poate fi dedusă proporţional din ratele trimestriale rămase restante, fără a se pronunţa cu privire la natura plăţii ori a temeiniciei acesteia.

Se mai invocă şi încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 311/F/21.06.2018, potrivit căreia, cauza litigiului ar fi plata nedatorată, art. 76 din Legea nr. 85/2006 reprezentând numai temeiul de drept material al acţiunii, care susţine caracterul nedatorat al plăţii.

Înalta Curte reţine că recurenta evocă o serie de hotărâri pronunţate de judecătorul-sindic, în raport cu care invocă încălcarea puterii de lucru judecat.

Puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure, care operează atunci când, în al doilea proces, trebuie dezlegată o problemă soluţionată anterior, fără a presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase, cu consecinţa că prezumţia nu opreşte judecata celei de a doua acţiuni, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, impunând în faţa instanţei constatările făcute cu ocazia judecăţilor anterioare.

În realitate, invocând încălcarea puterii de lucru judecat, recurenta contestă situaţia fapt reţinută de instanţa de apel şi constatările acestei instanţe, în raport cu hotărârile evocate.

Recurenta, pornind de la alte premise decât cele stabilite de instanţa de apel şi oferind propriile interpretări în ceea ce priveşte considerentele hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic, încearcă, în faza recursului, să demonstreze că starea de fapt este alta decât cea reţinută, în fond, de instanţa de apel.

Se omite însă că situaţia de fapt dedusă judecăţii, astfel cum a fost stabilită de curtea de apel, ca instanţă devolutivă, pe baza probelor administrate, inclusiv a constatărilor judecăţilor anterioare din dosarul de insolvenţă, a intrat ea însăşi în puterea de lucru judecat, instanţa de recurs fiind ţinută de aceasta.

Ignorând modul în care se repercutează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reclamanta, prin criticile formulate, solicită, practic, Înaltei Curţi să devolueze fondul cauzei şi să reevalueze faptele, pentru ca, schimbându-le, acestea să poată converge către o soluţie favorabilă A..

Or, această abordare din partea recurentei nu poate constitui suportul controlului judiciar permis de art. 488 C. proc. civ., acest control impunându-se a fi realizat numai în raport cu situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel.

Dacă această instanţă a stabilit sau nu în mod corect faptele supuse judecăţii şi respectiv dacă a interpretat sau nu corect probele sunt chestiuni ce vizează temeinicia hotărârii atacate, şi nu legalitatea acesteia.

Prin urmare, şi cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat formal, aspectele vizate de recurentă nefiind posibil de cenzurat în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, sub aspectul respingerii cererii, în parte, ca prescrisă, că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a art. 2.523 C. civ.

În susţinerea tezei conform căreia, la soluţionarea excepţiei, instanţa de apel ar fi aplicat greşit art. 2.523 C. civ., recurenta reia o serie de aspecte de fapt, subliniind că cererea nu putea fi respinsă, în parte, ca prescrisă, având în vedere că reclamanta a luat act de caracterul nedatorat al plăţilor la data aprobării planului de reorganizare, 29.03.2016, atunci edificându-se cu privire la faptul că suma de 2.899.495,44 RON nu va fi dedusă din creanţa prevăzută în plan.

Se reţine că, prin această critică, recurenta contestă momentul reţinut de instanţa de apel ca reprezentând începutul termenului de prescripţie.

Punctul de plecare a curgerii prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv fie data pronunţării sentinţei civile nr. 187/F/05.03.2015, aşa cum s-a reţinut în concret, fie data aprobării planului de reorganizare, aşa cum susţine recurenta, ori, altfel spus, data când s-a cunoscut sau trebuia să fie cunoscut caracterul nedatorat al plăţilor efectuate, reprezintă o chestiune de fapt, care se stabileşte pe baza circumstanţelor concrete ale cauzei şi în baza probelor administrate.

Or, situaţia de fapt reţinută şi modul în care probele au fost apreciate de instanţa de apel se impun întocmai în faţa instanţei de recurs, neputându-se proceda în calea extraordinară de atac la reevaluarea acestora.

În consecinţă, fiind o împrejurare de fapt, data de început a termenului de prescripţie, astfel cum a fost stabilită de instanţa precedentă, este câştigată cauzei.

Prin urmare, criticile formulate împotriva soluţiei de respingere, în parte, a cererii, ca prescrisă, neavând ca obiect, în realitate, încălcarea sau aplicarea regulii de drept enunţate, respectiv a art. 2.523 C. civ., nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat.

De asemenea, recurenta circumscrie aceluiaşi motiv de casare şi critica potrivit căreia hotărârea atacată ar fi fost pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

În esenţă, recurenta arată că plata sumei de 2.899.495,44 RON nu a vizat stingerea unor datorii rezultate din activităţi curente pe durata perioadei de observaţie, executarea contractului de leasing nefiind o activitate curentă, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, astfel încât, plata a fost efectuată din eroare.

Se susţine că, urmare a pronunţării sentinţei nr. 187/5.03.2015, prin care judecătorul-sindic a înlăturat creanţa pretinsă de pârâtă de 7.793.095,47 RON din tabelul definitiv al creanţelor, plata sumei de 2.899.495,44 RON a devenit lipsită de orice justificare, cu atât mai mult cu cât, după aprobarea planului de reorganizare, creditorul nu poate pretinde decât sumele prevăzute în plan.

Înalta Curte constată că, recurenta-reclamantă susţine formal încălcarea dispoziţiilor legii speciale, întrucât criticile enunţate vizează fondul cauzei, şi nu erorile de drept imputabile instanţei de apel, respectiv modul concret în care această instanţă ar fi interpretat sau aplicat greşit legea.

Aşa fiind, susţinerea aplicării greşite a legii, fără indicarea normei de drept invocate în concret, nu reprezintă altceva decât invocarea netemeiniciei hotărârii, aspect care excede însă competenţei instanţei de casare.

De altfel, Înalta Curte reţine că întreaga construcţie a recursului, întemeiată pe aspecte vizând fondul pricinii, prin care recurenta tinde la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, prezintă valenţele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extarordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate.

Finalitatea urmărită de reclamantă este de a se obţine o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege.

În recurs nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii, iar numai în eventualitatea neconformităţii acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, aşa încât recurenta avea obligaţia să se raporteze la considerentele instanţele de apel, să le combată şi să expună un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Simpla reiterare a susţinerilor din etapele procesuale anterioare, dublată de expunarea propriei viziuni asupra situaţiei de fapt dedusă judecăţii, nu este suficientă pentru a considera motivată calea extraordinară de atac.

Concluzionând, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului, în cuprinsul cererii nefiind regăsite veritabile critici de nelegalitate, la care instanţa de recurs să fie ţinută a răspunde.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va aplica sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 155-A din 31 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 155-A din 31 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.