Contractual liability and causal link: Cassation appeal annulled for challenging factual evidence assessment

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 186.675,98 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor echipamentului de răcire, a sumei de 87.576,86 RON, cu titlu de chirie achitată pentru închirierea unui echipament de răcire de rezervă în perioadele 21.06.2017-14.09.2017 şi 13.06.2018-10.07.2018 şi a sumei de 65.624 RON, reprezentând penalităţi de 0,1% din debit pentru fiecare zi de întârziere, potrivit art. 2.11 din contractul încheiat între părţi, calculate până la 30.01.2019, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2424/12.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 859A/26.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 93.337,99 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor echipamentului de răcire, suma de 43.788,43 RON, cu titlu de chirie achitată pentru închirierea unui echipament de răcire de rezervă, suma de 30.257,115 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor acordate, calculate până la data de 30.01.2019, suma de 7.153,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi suma de 5.701,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, după rejudecarea cauzei, respingerea apelului reclamantei şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca temeinică şi legală.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea căruia a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează condiţiile răspunderii contractuale.

Recurenta, a afirmat că instanţa de apel, în mod eronat, a constatat existenţa unui raport de cauzalitate între fapta recurentei şi prejudiciu, în măsura în care ea nu se afla în culpă contractuală.

A mai susţinut că instanţa de prim-control judiciar a ignorat concluziile producătorului echipamentului şi s-a rezumat a prelua doar concluziile expertului judiciar, fără a le cenzura, care, dacă ar fi fost analizate corespunzător ar fi condus la concluzia că pretinsa încălcare a clauzelor contractuale nu a fost cauza defecţiunii echipamentului şi nici nu a agravat starea acestuia.

A mai arătat că motivul defecţiunii a fost altul decât cel reţinut de către instanţa de apel, respectiv alarmele apărute la sistem care nu au avut loc anterior intervenţiei din octombrie 2016 şi nu au fost sesizate recurentei, aşa încât ele nu au fost determinate de vreo acţiune sau inacţiune a acesteia.

De asemenea, autoarea căii de atac a precizat că remedierea lor nu putea fi efectuată decât la cererea intimatei şi că, în lipsa unei astfel de solicitări, aceasta era exonerată de orice răspundere, potrivit art. 3.8 din contract.

A mai susţinut că, deşi i se impută încălcarea anumitor obligaţii contractuale, în cauză nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate dintre acestea şi prejudiciul cauzat.

În continuare, făcând trimitere la situaţia de fapt, a prezentat argumentele prin prisma cărora a apreciat că nu se putea reţine culpa sa şi a afirmat că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat de premise ipotetice, incerte, motiv pentru care a considerat că cerinţa prejudiciului cert, prevăzută de art. 1.532 C. civ., nu era îndeplinită şi nu se putea demonstra cerinţa existenţei unei legături de cauzalitate.

Un alt set de critici a vizat dispoziţia instanţei de apel de obligare a recurentei la plata penalităţilor de întârziere, în cadrul cărora a afirmat că s-au încălcat prevederile art. 2.11 din contract, pentru că acestea se referă la valoarea serviciilor prestate şi neachitate de intimată, şi nu la despăgubirile ce fac obiectul cauzei.

La 10.10.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând, în esenţă, că recursul este nemotivat, întrucât prin criticile sale recurenta a reluat apărările expuse în apel, fără a se raporta la considerentele instanţei de apel aduse în justificarea soluţiei pronunţate şi fără a arăta în concret de ce decizia atacată nu este conformă legii. În opinia intimatei, concluziile expertului judiciar nu pot fi apreciate ca fiind abstracte, în măsura în care ele vizează chestiuni tehnice indispensabile soluţionării cauzei, de care instanţa de apel era obligată să ţină cont la judecarea litigiului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că, prin motivare a recursului trebuie înţeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare, ci şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modalitatea de judecată a instanţei, raportată la motivul de recurs invocat. Cu alte cuvinte, ipotezele statuate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt suficient de acoperitoare pentru a permite remedierea oricărei neregularităţi pe tărâmul dreptului substanţial, desigur dacă invocarea acesteia de către recurent se face cu respectarea tuturor cerinţelor legale.

Or, în cauză, în susţinerea recursului, autoarea căii de atac a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor răspunderii contractuale în ceea ce priveşte condiţiile legăturii de cauzalitate şi prejudiciului cert şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2.11 din contract în privinţa penalităţilor de întârziere.

Instanţa supremă observă faptul că susţinerile recurentei nu urmăresc decât o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator, sens în care acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în concret, prin memoriul de recurs autoarea căii de atac impută instanţei de prim-control judiciar analiza necorespunzătoare a concluziilor expertului judiciar, care, în opinia sa, relevau că neexecutarea anumitor obligaţii contractuale ce îi reveneau nu a cauzat defecţiunea echipamentului şi nici nu au agravat starea acestuia, precum şi omisiunea de a reţine concluziile producătorului echipamentului, menţionate în corespondenţa electronică, prin care s-a arătat că alarmele grave au avut loc înaintea intervenţiei din octombrie 2016 şi nu au fost sesizate recurentei. De asemenea, recurenta, făcând trimitere la situaţia de fapt şi la obligaţiile contractuale reţinute de instanţa de apel ca fiind încălcate, a subliniat că aceasta nu a demonstrat existenţa unei legături de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor şi prejudiciul pretins de reclamantă. În susţinerea criticii referitoare la prejudiciu, autoarea căii de atac a criticat modalitatea în care instanţa de prim-control judiciar a valorificat concluziile expertului judiciar referitoare la omisiunea sa de a verifica circuitul hidraulic, expunând o serie de elemente factuale care, potrivit acesteia, impuneau sesizarea sa pentru efectuarea unei intervenţii service. În argumentarea tezei privind aplicarea greşită a prevederilor contractuale, a arătat că penalităţile trebuiau raportate la valoarea sumei facturate, şi nu la valoarea despăgubirii încuviinţate.

Or, aceste argumente aduc în discuţie elemente factuale şi probatorii, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta critică evaluarea probelor în apel şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la valoarea probatorie atribuită de către instanţa de apel concluziilor raportului de expertiză judiciară.

Prin criticile formulate, recurenta urmăreşte, în realitate, să provoace un control de fond, omiţând însă că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie, nu şi al treilea grad devolutiv, în actualul context legislativ.

Recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care vizează în prealabil analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii instanţei anterioare prin motivele de recurs se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind lipsită de valenţe devolutive.

Înalta Curte aminteşte că în temeiul principiului legalităţii căilor de atac, consacrat la nivel constituţional de art. 129 din Constituţia României şi prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părţile sunt obligate să exercite căile de atac numai în condiţiile şi termenele prevăzute de lege.

În concluzie, pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte constată că susţinerile părţii nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care atrage incidenţa în cauză a sancţiunii nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 859A/26.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.