Service fee claim upheld after cassation reject; penalty clause claim and counterclaims stand as ruled.

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta I.P.S.A.R. S.A., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la: plata sumei de 8.314,72 RON + TVA, reprezentând contravaloarea serviciilor executate şi neplătite, suma datorată de pârâtă, în calitate de Achizitor/Beneficiar al serviciilor executate de reclamantă, în calitate de Prestator; plata sumei 19.498,02 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate potrivit art. 9.2 din Contractul de prestări servicii nr. x din data de 23.01.2018, de la data scadenţei fiecărei facturi până la data de 11.10.2019 şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor în valoare de 1%/zi, în continuare, până la data plăţii efective, - plata sumei 90.000 (nouă zeci mii) euro (echivalent în RON la data plăţii), datorată de pârâtă cu titlu de despăgubiri contractuale - clauza penală, pentru încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 9.3. şi 9.4 din Contractul de prestări servicii nr. x din data de 23.01.2018.

Prin cererea reconvenţională formulată în cauză, astfel cum a fost precizată, pârâta a solicitat în principal constatarea nulităţii absolute a contractului pentru imposibilitate de executare, iar în subsidiar reducerea parţială a preţului pentru locaţia din Mangalia cu suma de 2790 euro/an şi restituirea sumei de 1860 euro plătite în temeiul unui contract ce nu are obiect cu privire la 6 luni în anul 2018, pe temeiul leziunii, reducerea preţului ca efect al adaptării contractului pe temeiul impreviziunii.

Prin sentinţa nr. 944 din 22 septembrie 2020 Tribunalul Prahova a admis în parte cererea de chemare în judecată formulata de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta I.P.S.A.R. S.A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8314,72 RON +TVA reprezentând contravaloare servicii prestate, a sumei de 19498,02 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei fiecărei facturi până la data de 11.10.2019, precum şi la plata în continuare a penalităţilor în valoare de 1%/zi din plata neefectuata, până la data plăţii efective, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 90.0000 euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de despăgubiri contractuale, ca neîntemeiat şi a respins cererea reconvenţională, formulată de reclamanta-parată I.P.S.A.R. S.A., în contradictoriu pârâta-reclamantă A., ca neîntemeiată.

În termen legal, împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii celui de-al treilea petit al acţiunii introductive, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei 90.000 (nouăzecimii) euro (echivalent în RON la data plăţii), datorată de pârâtă cu titlu de despăgubiri contractuale - clauza penală, pentru încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 9.3. şi 9.4 din Contractul de prestări servicii nr. x din data de 23.01.2018; ca o consecinţă a admiterii apelului şi admiterii celui de-al treilea capăt de cerere al acţiunii introductive, respectiv admiterii in integram a acţiunii, solicită admiterea în tot a cererii de obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-reclamanta în fond.

Prin decizia nr. 195 din 26 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 944 din 22 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Prahova.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 195 din 26 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine că la interpretarea celor două texte ale contractului, respectiv art. 9.3 si 9.4, este necesar a fi aplicate principiile de interpretare consacrate de art. 1266 - 1269 C. civ. în ceea ce priveşte clauzele contractului.

Deşi este evident, din modul în care au fost formulate articolele, că părţile semnatare nu aveau proprietatea termenilor juridici folosiţi, din analiza sistemică a celor două articole rezultă că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a institui o interdicţie de denunţare unilaterală a contractului, pe toată durata acestuia, părţile renunţând astfel expres la dreptul de denunţare unilaterală a contractului, instituind, totodată, o sancţiune pecuniară în situaţia în care una dintre ele ar denunţa contractul înainte de termen.

Folosirea termenului de reziliere din cuprinsul art. 9.4, mai arată recurenta, denotă o lipsă a proprietăţii termenului juridic de către ambele părţi. Analizând însă în ansamblu aceasta clauză, apreciază că este evident pentru orice persoană care lecturează (cu sau fără cunoştinţe juridice) care a fost în realitate intenţia comună a părţilor, respectiv aceea de a nu denunţa unilateral contractul.

Pe de alte parte, reziliere/rezoluţiunea fiind sancţiunea care intervine în caz neexecutare culpabilă a obligaţiei, aceasta nu poate fi înlăturată pe cale convenţională, orice clauză prin care s-ar suprima posibilitatea rezilierii/rezoluţiunii, intrând pe tărâmul clauzelor nescrise.

Consideră ca fiind evidentă voinţa concordată a părţilor, reprezentată de intenţia acestora de a înlătura dreptul lor de a denunţa unilateral contractul pe toată durata lui, dreptul de a rezilia contractul neputând fi înlăturat în niciun mod, din cauza condiţiilor specifice în care oprerează rezoluţiunea/rezilierea.

Mai mult, aceleaşi părţi au instituit şi sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei de a nu denunţa unilateral contractul, respectiv au instituit o despăgubire convenţională, o clauza penală egală cu valoarea totală a contractului în situaţia nerespectării obligaţiei de a nu denunţa contractul pe durata sa de executare.

Instanţa de apel, consideră recurenta, a evitat să răspundă argumentaţiei reclamantei, centrată către principiile de interpretare a clauzelor îndoielnice. Deşi, în opinia recurentei, motivarea este total lipsită de elocvenţă, instanţa de apel a respins apelul tratând cele două clauze contractuale în mod separat. Surprinzător este faptul că instanţa de apel accepta raţionamentul potrivit căruia rezilierea ar putea fi suprimată total, prin voinţa părţilor, fapt care contravine tocmai rolului ei fundamental, aceea de sancţiune civilă. Mai face vorbire instanţa de apel de dispoziţiile art. 1276 alin. (2) C. civ., respectiv despre conduita corectă pe care ar fi trebuit să o adopte intimata în cazul denunţării unilaterale, însă ipoteza vizată de textul de lege este străină de natura cauzei deoarece, pe de-o parte, dreptul la denunţarea unilaterală a fost suprimat prin art. 9.3, iar pe de altă parte situaţia dedusă judecăţii nu a conţinut asemenea fapte, intimata denunţând contractul, iar ulterior denunţării nu şi-a mai executat obligaţiile de plată.

Instanţa de apel a considerat că art. 9.4 din contract (rezilierea unilaterală a contractului atrage penalităţi echivalente cu valoarea totală a contractului) este o clauză, care, privită individual, ar putea produce efecte juridice, independent de prevederea anterioară, conţinută în art. 9.3 (contractul nu poate fi denunţat unilateral).

Rezilierea poate opera însă, arată recurenta, fie în condiţiile C. civ. (1549-1554), fie în condiţiile stipulate în contract, condiţii care trebuie circumscrise condiţiilor legale. Or, din redactarea art. 9.4 din contractul dedus judecăţii, se observă că în maniera în care a fost redactat, acesta nu răspunde nici măcar condiţiilor primare cerute de 1550 alin. (1) C. civ. şi 1552 C. civ.

Or, în condiţiile art. 1268 alin. (3) C. civ., clauzele se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce. Conform 1268 alin. (1), ţinând cont de cele arătate mai sus, consideră că art. 9.3 şi 9. 4 din contract nu pot fi interpretate separat, pentru că cel puţin art. 9.4 nu ar putea produce efecte, per a contrario, trebuie privite ca un tot, respectiv art. 9.4 sancţionează nerespectarea art. 9.3. Pe de altă parte, art. 9.4 nu poate avea logică decât privit ca o prelungire a art. 9.3, altfel art. 9.4 fiind un enunţ lipsit de efecte juridice.

Din probele administrate rezultă că intenţia certă a intimatei-pârâte a fost aceea de a denunţa unilateral contractul: emailul din 04.02.2019 prin care pârâta comunică "Stimate Domn, referitor la Contractul de prestări servicii încheiat cu dvs. vă comunicăm că nu mai este valabil pe anul 2019. Ca urmare, facturile emise în acest an vor fi returnate. Vă mulţumim"; emailul din 07.02.2019 prin care pârâta comunică "Am achitat astăzi facturile nr. (...) în valoare de 8455,35 RON. Te rugăm să anulezi cele două facturi emise în ianuarie şi februarie aferente contractului nr. x/23.01.2018, deoarece începând cu luna ianuarie acest contract s-a anulat".

Or, este de notorietate că, pentru persoanele fără cunoştinţe juridice, în terminologia uzuală, anulat echivalează cu încetat, în sensul că respectivul raport juridic nu va mai continua.

Consideră că această corespondenţă este edificatoare în ceea ce priveşte intenţia reală a părţii, aceea de a nu mai continua executarea respectivului contract.

În ceea ce priveşte nemotivarea, redând extrase din jurisprudenţa Înaltei Curţi, recurenta susţine că hotărârea recurată nu respectă exigenţele art. 6 CEDO, că instanţa a ignorat argumentaţia reclamantei referitoare la interpretarea clauzelor contractului, că decizia nu conţine o succesiune de argumente care să formeze un raţionament logico-juridic coerent, în urma lecturării căruia să rezulte neîndoielnic raţiunea pentru care instanţa a admis sau respins argumentele acesteia.

În esenţă, instanţa de apel a evitat să trateze în mod direct problema dedusă judecăţii, interpretarea clauzelor contractuale, ocolind răspunsul la argumentaţia recurentei vizând principiile de interpretare a clauzelor contractuale îndoielnice, fapt care echivalează cu nemotivarea hotărârii. Hotărârea recurată nu oferă un raţionament coerent, din care partea să înţeleagă, să fie lămurită, asupra motivelor pentru care argumentele furnizate în sprijinul apelului nu au fost corecte, ci oferă nişte elemente disparate, care puse împreună nu reflectă în mod elocvent, un raţionament coerent şi solid care să lămurească problema dedusă judecăţii.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei unei instanţe în grad egal, pentru o nouă judecată.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi excepţia lipsei de interes.

La termenul din 4 mai 2022, Înalta Curte a constatat că excepţia lipsei de interes nu este o veritabilă excepţie, ci reprezintă apărări formulate împotriva recursului declarat, şi a rămas în pronunţare atât asupra excepţiei nulităţii recursului, cât şi asupra recursului formulat.

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă I.P.S.A.R. S.A. prin întâmpinare, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a o respinge, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Se constată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar a făcut o analiză amănunţită şi corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situaţia de fapt şi de drept a litigiului, fiind nefondat motivul de casare instituit de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Este de necontestat că, în contractul de prestări servicii nr. x din 23.01.2018, părţile au prevăzut la art. 9.3 imposibilitatea denunţării unilaterale a contractului, iar la art. 9.4 acestea au prevăzut că rezoluţiunea unilaterală a contractului atrage penalităţi echivalente cu valoarea totală a contractului, aceasta din urma clauză contractuală având funcţia de clauza penală.

Este ştiut că rezilierea presupune o neexecutare culpabilă, totală sau parţială ori o executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale de către una dintre părţile contractante, pe când denunţarea unilaterală vizează în cele mai multe situaţii practice motive de oportunitate contractuală şi nu un caz de culpă în executarea angajamentului asumat, cum se întâmpla în cazul rezoluţiunii sau rezilierii.

Fiind un acord de voinţe, contractul va putea înceta printr-o manifestare de voinţă simetrică celei care l-a format, iar actul de denunţare unilaterală nu trebuie să fie echivoc.

Sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei privind greşita aplicare a principiilor de interpretare a clauzelor îndoielnice, în raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în sensul că în cauză nu a operat nici o denunţare unilaterală şi nici o reziliere unilaterală.

În concret, apelul prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că "manifestarea de voinţa comunicată prin mijloace electronice nu are valoarea unei denunţări unilaterală, faţă de prevederile art. 1276 C. civ., care prevăd la alin. (2):

"În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare," şi nici valoarea unei rezilieri, caz în care declaraţia de reziliere trebuie să aibă un conţinut ferm şi neechivoc, privind încetarea contractului".

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la stabilirea situaţiei de fapt ori la modalitatea de analiză a probatoriului administrat în cauză.

În condiţiile în care, întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta-reclamantă, fac imposibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă A. S.R.L. tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Argumentul instanţei de apel în sensul că atâta timp cât instanţa de fond a obligat intimata-pârâtă la plata obligaţiilor scadente, funcţia compensatorie a clauzei penale a rămas fără obiect, chiar şi în ipoteza în care ar fi fost în prezenţa unei denunţări unilaterale, este unul suplimentar, şi nu unul decisiv în fundamentarea soluţiei de respingere a apelului, aşa încât, chiar dacă ar fi greşit, nu ar fi de natură să ducă la o altă soluţie.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecăţii, fiind astfel nefondate şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195 din 26 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 11765,53 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă I.P.S.A.R. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195 din 26 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 11765,53 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă I.P.S.A.R. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.