Fiscal administrator’s civil liability for failure to remit withheld taxes; statutory interpretation of prescription interruption via prior criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 25 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub dosar nr. x/2018, reclamantul Statul Român, prin ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 627.668 RON, la care se vor adăuga obligaţii fiscale accesorii, ce urmează a fi calculate de la data la care obligaţia a devenit scadentă şi până la data plăţii.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1662 din 5 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia sector 1 a Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul A., iar pârâtul a fost obligat la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, aferent perioadei septembrie 2008 – iunie 2013 în cuantum de 627.668 RON, la care se vor adăuga obligaţiile fiscale accesorii calculate de la scadenţă şi până la data plăţii.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 322 A din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român, reprezentat prin ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul A., ulterior expunerii situaţiei de fapt din dosar, arată că instanţele de fond au respins, în mod nelegal, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a ANAF a doamnei B., pentru a semna cererea de chemare în judecată. Arată că, din conţinutul adresei nr. x nr. 17147/20.05.2019 rezultă că doamna B. este împuternicită doar să reprezinte ANAF Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, nu şi să semneze cererea de chemare în judecată.

Susţine că, în mod nelegal şi cu o motivare străină de natura pricinii, instanţele de fond au respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi arată că răspunderea delictuală a administratorului societăţii este o răspundere secundară, răspunderea juridică principală fiind a societăţii. Mai arată că acţiunea în răspunderea administratorului poate fi pornită doar în cadrul unui proces de insolvenţă pornit în temeiul Legii nr. 85/2006.

Aceeaşi critică o aduce şi în privinţa modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că debitul (creanţa), în valoare de 627.668 RON, la care a fost obligat recurentul pârât, este aferentă perioadei septembrie 2008- februarie 2013, având ultima scadenţă în iulie 2013 şi, în raport de data promovării prezentei cererii de chemare în judecată, 25.09.2018, au trecut mai mult de 5 ani de la data scadenţei.

Susţine că este străină de natura pricinii motivarea instanţei de apel, potrivit căreia ar fi un caz de întrerupere a prescripţiei faptul că prin sentinţa penală nr. 22 din 21.06.2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul penal nr. x/2015, instanţa a dispus achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 363/07.05.2015 şi în baza art. 397 şi art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Statul Român. Arată că doar hotărârile în care s-au pronunţat soluţii favorabile pe latură civilă ori penală întrerup prescripţia.

Învederează că este nelegală susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia prescripţia a fost întreruptă în baza dispoziţiilor art. 2537 alin. (3) din C. civ., având în vedere că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză, în raport de Decizia nr. 411/C/2329/III-5/05.12.2013 în interesul legii pronunţată de ICCJ care prevede că prescripţia începută sub prevederile Decretului nr. 167/1958 continuă sub imperiul acestei legi şi după intrarea în vigoare a noului C. civ., la 01.10.2011.

Întrucât taxele şi impozitele stopate la sursă au scadenţa luna următoare celei în care au fost stabilite, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 şi Codului de Procedură Fiscală, rezultă faptul că pentru fiecare lună există o scadenţă diferită, iar ultima lună avută în vedere, în speţă, pentru care sunt întocmite declaraţii şi state este ianuarie 2012, cu termen scadent la 25.03.2012.

Arată că taxele şi impozitele stopate la sursă, cel puţin pentru perioada septembrie 2008- ianuarie 2010 (în valoare de 213.095 RON) sunt prescrise pentru că au trecut 5 ani de la scadenţă până la presupusa întrerupere din 22.01.2016, când s-a dispus încetarea procesului penal pentru dezincriminare, şi 7 ani şi 8 luni până la data la care acţiunea a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti (25.09.2018).

Afirmă că, şi în situaţia în care s-ar considera că la 22.01.2016 termenul de prescripţie s-a întrerupt, pentru perioada septembrie 2008-22.01.2015 taxele şi impozitele stopate la sursă, în valoare de 94.692, sunt prescrise. Nelegal se arată în motivarea instanţei de apel că fapta ilicită din prezenta cauză nu s-ar încadra în dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, deşi S.C. C. S.R.L. nu dispunea de fonduri financiare, având la dispoziţie doar salariile nete. Învederează că pârâtul a creditat societatea cu sume în valoare de peste 1.111.982 RON şi tot nu a putut achita impozite şi taxe, în valoare de 627.668 RON.

In mod nelegal, instanţele de fond au admis acţiunea intimatei- reclamante ANAF Sector 1 şi au obligat pe recurentul pârât la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, aferent perioadei septembrie 2008- februarie 2013, în cuantum de 627.668 RON, la care se vor adăuga obligaţiile fiscale accesorii calculate de la scadenţă şi până la data plăţii, fără ca reclamanta să facă dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Arată că, potrivit expertizei contabile efectuate de expert contabil judiciar D., suma totală de impozite şi taxe stopate la sursă ar fi de 627.668 RON, din care doar suma de 307.787 RON nu a fost achitată deloc, diferenţa de 319.881 fiind doar întârziată la plata şi susţine că decizia de angajare a răspunderii solidare a recurentului nr. x/21.09.2019, emisă de ANAF pentru suma totală de 2.243.331 RON, aferentă perioadei septembrie 2008- februarie 2012, cuprinde şi suma de 627.668 RON, ce face obiectul prezentei cauze.

Mai arată că ANAF a anulat decizia de angajare a răspunderii sale solidare nr. x/21.09.2019 arătând ca această din urmă nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, nu a fost indicată natura sumelor respective, perioada pentru care au fost calculate atât debitul cât şi accesoriile, nu a fost demonstrată legătura de cauzalitate între fapta pretins ilicită şi dispoziţiile legale invocate, iar împotriva deciziei nr. 10807/10.06.2021 a formulat contestaţie, admisă prin sentinţa civilă nr. 1272/09.03.2022, pronunţată de TMB secţia a-II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, fiind anulată decizia nr. 10807/10.06.2021, cu motivarea că decizia nu cuprinde motivele de fapt şi de drept.

Hotărârea instanţei de apel este nemotivată, fiind lovită de nulitate absolută, conform art. 178 C. proc. civ.

Arată că instanţa de fond nu motivează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, rezumându-se ca şi motivare la pag. 3 alin. (3) din considerente să arate că "faţă de înscrisurile aflate la dosar şi amintite mai sus tribunalul apreciază ca reclamanta a făcut dovada faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtului în săvârşirea acesteia precum şi a prejudiciului suferit şi a raportului de cauzalitate între acestea si vinovăţia pârâtului" fără să arate şi să analizeze, în mod concret, fiecare probă pe care îşi întemeiază hotărârea, pronunţând în acest mod o hotărâre nelegală.

Decizia instanţei de apel ca nelegală întrucât nu avea cum să efectueze controlul de legalitate al hotărârii instanţei de fond atâta timp cât aceasta din urmă nu este motivată şi invocă opinia separată din decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, potrivit căreia hotărârea instanţei de fond nu este motivată în privinţa îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, fiind astfel lovită de nulitate, în temeiul art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că se impunea admiterea apelului şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare.

Susţine că, deşi la pag. 7 alineat penultim din decizia instanţei de apel se arată că hotărârile instanţelor trebuie să fie motivate în fapt şi drept pentru a susţine soluţia dispusă în cauză, chiar instanţa de apel nu motivează decizia sa în privinţa îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, rezumându-se la aprecierii teoretice ale dispoziţiilor civile nr. 1357 şi urm. C. civ.. Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au arătat care sunt probele administrate din care rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Arată că, în mod nelegal, au fost respinse de către instanţa de apel obiecţiunile formulate în faza de urmărire penală la expertiza contabilă efectuată de expertul D. şi susţine că acestea puteau fi luate în considerare în cadrul probei cu înscrisuri.

În mod nelegal a fost luat în calcul raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul penal având în vedere că este o expertiză extrajudiciară, contestată de recurent.

Solicită efectuarea unei noi expertize contabile specialitatea fiscalitate.

În temeiul art. 496 şi 497 Cosd pr.civ., solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea apelului şi schimbarea, în tot, a sentinţei civile nr. 1662 din 5 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă.

În temeiul art. 497 alin. (1), teza a II a C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă întrucât a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, având în vedere că nu a motivat hotărârea privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu a respectat dispoziţiile deciziei RIL nr. 7/2018 a ÎCCJ şi nu a motivat hotărârea în baza dispoziţiilor de drept material ale Codul fiscal şi de procedură Fiscală şi a respins, în mod nelegal, proba cu expertiză contabilă, specialitatea fiscalitate.

În subsidiar, pe fond după rejudecare, solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În al doilea subsidiar, solicită respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

5. Apărările formulate

Intimatul Statul Român, prin ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice nu a formulat întâmpinare în cauză.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 322 A din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică formulată de recurent vizează nelegala soluţionare a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a ANAF a doamnei B., pentru a semna cererea de chemare în judecată, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură şi care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În susţinerea acestei critici, recurentul arată că, din conţinutul adresei nr. x nr. 17147/20.05.2019 rezultă faptul că doamna B. este împuternicită doar să reprezinte ANAF Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, nu şi să semneze cererea de chemare în judecată.

Similar instanţei de apel, se reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin mandatar Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice şi semnată de B., director executiv juridic.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, această din urmă instituţie se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată din bugetul de stat, conform legii. În realizarea funcţiilor sale, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are printre atribuţii şi pe aceea de a reprezenta Ministerul Finanţelor Publice ca subiect de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice litigioase sau în legătură cu acestea, în care Ministerul Finanţelor Publice participă nemijlocit în nume propriu sau ca reprezentant al statului, în baza mandatului acordat, astfel cum rezultă din art. 7 din H.G. nr. 520/2013.

Totodată, începând cu data intrării în vigoare a hotărârii anterior menţionate, se înfiinţează în subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, instituţii publice cu personalitate juridică.

În cauza pendinte, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a mandatat, prin adresa nr. x/20.05.2019, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti să reprezinte această instituţie în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, act juridic prin care a ratificat mandatul care nu a fost ataşat cererii de chemare în judecată la data înregistrării acesteia.

Astfel, reprezentarea Statului Român a fost delegată de Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală către unitatea subordonată, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti al cărui director executiv era, conform Ordinului nr. 2259/13.09.2018 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la data înregistrării acţiunii, dna B. care avea printre atribuţii şi semnarea actelor cu caracter juridic necesare reprezentării Direcţiei sau Statului Român în procesele aflate pe rolul instanţelor de judecată, potrivit art. 21 pct. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti.

Ca atare, nu este incident un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva soluţiei vizând excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a ANAF a doamnei B..

A doua critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că instanţele de fond, în mod nelegal şi cu o motivare străină de natura pricinii, au respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi arată că răspunderea delictuală a administratorului societăţii este o răspundere secundară, răspunderea juridică principală fiind a societăţii. Mai arată că acţiunea în răspunderea administratorului poate fi pornită doar în cadrul unui proces de insolvenţă, în baza Legii nr. 85/2006.

Critica este nefondată.

Aşa cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, obiectul prezentului dosar îl constituie obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând impozite şi contribuţii, reţinute la sursă, dar nevirate bugetului de stat, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în temeiul răspunderii civile delictuale. Practic, fapta ilicită imputată pârâtului constă în nerespectarea obligaţiilor impuse de normele legislaţiei fiscale constând în reţinerea impozitelor şi contribuţiilor şi virarea acestora către bugetul local sau de stat, corespunzător naturii şi destinaţiei obligaţiilor fiscale respective, căruia i s-a cauzat astfel un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea acestor impozite şi contribuţii.

Procedura angajării răspunderii patrimoniale a foştilor asociaţi sau administratori ai societăţii culpabili de starea de insolvenţă a debitoarei poate avea loc în condiţiile şi doar pentru faptele descrise de dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic având de analizat conduita administratorului din perspectiva unor temeiuri faptice şi juridice diferite de cele invocate în prezenta cerere de chemare în judecată, care nu au relevanţă şi nici incidenţă în ceea ce priveşte obligaţia pârâtului de reţinere şi virare la buget a impozitelor şi contribuţiilor prevăzute de lege. Un alt element distinctiv ce se impune a fi subliniat constă în faptul că răspunderea personală patrimonială a administratorului poate fi atrasă în condiţiile dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 numai în măsura în care prin faptele enumerate s-a cauzat starea de insolvenţă.

Se reţine că împotriva societăţii administrate de pârât nu s-a deschis niciuna dintre procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006, nefiind incidente dispoziţiile acestui act normativ invocate de recurent în susţinerea caracterului subsidiar al răspunderii administratorului faţă de răspunderea societăţii.

Critica privind greşita aplicare a legii cu privire la întreruperea termenului de prescripţie, încadarabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Decretul-Lege nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent, dispoziţii similare fiind prevăzute şi de art. 2537 alin. (2) C. civ.

Se reţine că prejudiciul solicitat a fi reparat a fost produs în intervalul septembrie 2008 - iunie 2013, perioadă în raport de care sunt incidente atât dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958, cât şi cele ale art. 2537 alin. (2) C. civ., contrar susţinerilor recurentului, având în vedere că termenul general de prescripţie privind o creanţă bugetară este de 5 ani şi începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept, iar pentru fiecare sumă pretinsă drept prejudiciu ce ar fi trebuit să fie virată către bugetul de stat, aferentă unui an fiscal, curge o prescripţie distinctă.

Referitor la acest caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în doctrina juridică a fost asimilată cererii de chemare în judecată formularea unei plângeri penale deoarece reprezintă tot o manifestare de voinţă a persoanei vătămate de a-şi realiza dreptul, caz în care nu i se poate imputa vreo neglijenţă, aceasta având posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal.

În speţă, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., relevă că din cuprinsul rechizitorului întocmit de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti rezultă că ANAF a formulat plângere penală împotriva recurentului pârât la 6 februarie 2013, reclamând faptul că acesta în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L. a reţinut şi nu a virat în termen de 30 de zile de la scadenţă impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, iar la 22 ianuarie 2016 a fost pronunţată sentinţa penală nr. 22/2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care apelantul pârât a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, iar acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.

Situaţia particulară în cauza pendinte implică analiza asupra problemei prescripţiei pornind de la împrejurarea că reclamantul s-a constituit parte civilă şi în procesul penal, în termenul prevăzut de legea procesual-penală, deci a acţionat pentru realizarea dreptului său, într-un cadru specific, aşteptând, în mod firesc, să se soluţioneze cauza penală şi sub aspectul laturii civile. Astfel, nu se poate considera că reclamantul ar fi rămas în pasivitate, avându-se în vedere că, pe toată perioada soluţionării cauzei penale, termenul de prescripţie reglementat de art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu a curs, operând o cauză legală de întrerupere a cursului prescripţiei în sensul art. 16 lit. b) din Decret.

Cât timp, odată cu rezolvarea laturii penale nu s-a soluţionat latura civilă a acelei cauze, dreptul supus prescripţiei a putut fi valorificat ulterior de către reclamant în cadrul acţiunii civile de faţă.

Se reţine că reclamantul a formulat cererea în termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data la care a încetat cauza întreruperii, respectiv de la 22 ianuarie 2016, data pronunţării sentinţei penale nr. 22/2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Situaţia reprezintă o aplicaţie particulară a regulii "penalul ţine în loc civilul", cuprinsă în dispoziţiile art. 19 C. proc. pen., din acest motiv fiind înlăturate dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decret, potrivit cărora " Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea", iar dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decret nu au efectul urmărit de pârât, chiar dacă reclamantul a cunoscut de la început paguba şi pe cel ce răspunde de ea (pârâtul chemat în judecată).

Critica ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susţinând că este lovită de nulitate absolută, în baza art. 178 C. proc. civ. În acest sens, a afirmat că instanţa de apel nu motivează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu referire la probele administrate, rezumându-se la aprecieri teoretice ale dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanţii determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate.

Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, instanţele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, instanţa de apel expunând într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului pârâtului, urmare a verificării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Deşi recurentul reclamă lipsa motivării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, se constată că, în considerentele hotărârii recurate, cu privire la fapta ilicită s-a reţinut că aceasta a constat în reţinerea şi nevirarea în termen de 30 de zile de la data scadentă a sumei totale de 627.668 RON datorată bugetului de stat în perioada septembrie 2008- iunie 2013 de societatea comercială al cărui administrator şi asociat era pârâtul, fapta fiind recunoscută de acesta prin declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală pe parcursul cercetării sale pentru infracţiunea de evaziune fiscală. Cu privire la prejudiciu s-a reţinut că acesta există, este cert şi nu a fost reparat, instanţa de apel valorificând ca înscris, din punct de vedere probator, raportul de expertiză contabilă efectuat în faţa organelor de cercetare penală, în cuprinsul căruia se menţionează cuantumul total al impozitelor şi contribuţiilor cu reţinere la sursă, conform statelor de salarii.

Referitor la posibilitatea ca prejudiciul să fi fost recuperat pe altă cale, în decizia recurată s-a constatat că decizia de angajare a răspunderii solidare a apelantului nr. 348854/21.02.2019, emisă de Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice pentru suma de 2.243.331 RON, cu care societatea ar fi figurat restantă la 26 octombrie 2016 a fost anulată prin Decizia nr. 1807/10.06.2021 emisă de ANAF, motivat de faptul că în cuprinsul acesteia nu au fost indicate natura sumelor datorate şi perioada pentru care au fost calculate debitele şi accesoriile, iar actele de executare silită efectuate de organele de urmărire fiscală nu pot fi reţinute drept dovadă în acest sens întrucât emiterea acestora a avut la bază decizia de angajare a răspunderii solidare a pârâtului, act anulat în procedura administrativă fiscală.

S-a reţinut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din coroborarea probelor administrate, fiind evident că prin nevirarea la termen a contribuţiilor datorate de societatea administrată de pârât către bugetul de stat, acesta a fost prejudiciat cu sumele respective. În privinţa condiţiei vinovăţiei, instanţa de apel a apreciat că, din probatoriul administrat a rezultat că pârâtul nu a achitat sumele datorate bugetului de stat, deşi în perioada respectivă societatea pe care o administra a avut încasări şi un rulaj care permitea efectuarea plăţilor, acesta având cunoştinţă de faptul că prin neachitarea sumelor datorate de societatea pe care o administra către bugetul de stat se produce un prejudiciu reclamantului.

Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanţa s-a preocupat şi de cenzurarea apărărilor pârâtului vizând inadmisibilitatea acţiunii prin raportare la derularea altor proceduri de recuperare a sumei solicitate, apreciind ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, dat fiind faptul că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale a fost prima iniţiată din punct de vedere cronologic.

Aşa fiind, în raport cu probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente speţei, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că soluţia instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect.

Este de reţinut, de asemenea, că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 322 A din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 322 A din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2023.