Statute of limitations for unpaid bond coupons: applicability of 30-year term versus periodic performance limitations

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17.09.2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă sub nr. x/2019, reclamanţii A., B. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică în calitate de pârât, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 34.389.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1280 din 20 octombrie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 158A din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B..

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, învederând că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1890 din C. civ. de la 1864, şi nu dispoziţiile art. 1907 din acelaşi cod, reţinerea unui alt termen de prescripţie în afara celui de 30 ani fiind eronată şi încălcând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 18404 din 17.12.2001 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 140/C din 23.03.2009 a Curţii de Apel Constanţa.

Cu referire la termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune reţinut în cauză, recurenţii au arătat că potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958, cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.

Sub acest aspect, au arătat că este un lucru cunoscut şi dovedit că recurenţii nu au putut acţiona în justiţie până în anul 1990, datorită regimului totalitar care a existat până la această dată.

În ceea ce priveşte încălcarea puterii de lucru judecat, recurenţii au susţinut că o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi repusă în discuţie, statul fiind obligat să garanteze soluţia obţinută în urma litigiului.

5. Înregistrarea dosarului

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la 06 septembrie 2022, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 10.

Prin rezoluţia din 09 noiembrie 2022, Completul nr. 10 a stabilit termen de judecată la data 09 martie 2023, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, faţă de împrejurarea că, în cauză, s-a formulat cerere de intervenţie accesorie de către terţul C., în vederea comunicării acestei cereri, cauza a fost amânată la data de 25 mai 2023.

La termenul de judecată din 25 mai 2023, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii prin cererea de recurs, precum şi prin cererea de intervenţie accesorie sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune.

Astfel, instanţa supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două cereri vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, rezultat al încălcării normelor de drept material, prin reţinerea incidenţei în speţă a prevederilor art. 1907 C. civ. de la 1864, în detrimentul celor ale art. 1890 C. civ., precum şi al încălcării puterii de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 18404 din 17 decembrie 2001 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 140/C din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Constanţa.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că litigiul de fond, în care a fost invocat acest mijloc procesual de apărare, are ca obiect acţiunea reclamanţilor în obligarea pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la răscumpărarea bonului de 100 de lire sterline seria x cu o dobândă stabilită la 4%, cu 17 cupoane neachitate din totalul celor 44 de cupoane emise şi la plata dobânzilor acumulate şi capitalizate din data sistării plăţii dobânzilor până la data cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1280 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de către reclamanţii A. şi B., ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prezenta acţiune nu poate fi calificată ca o acţiune în revendicare, imprescriptibilă extinctiv, ci ca o acţiune personală izvorâtă din contract, fiindu-i aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani, instituit de art. 1907 C. civ. în materia obligaţiilor având ca obiect prestaţii periodice socotite pe an sau pe termene scurte.

Prin decizia atacată în cauză, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe reţinând că scadenţele obligaţiilor de plată a celor 17 cupoane neachitate se situează în perioada 01.10.1936-01.10.1944, precum şi incidenţa în speţă a dispoziţiilor legii speciale, respectiv Legea nr. 142/1947, şi a unui termen de prescripţie de 10 ani de la data scadenţei.

Drept urmare, problema ridicată în cauză este aceea a termenului de prescripţie, reţinut de instanţa de apel ca fiind cel de 10 ani prevăzut de Legea nr. 142/1947, în timp ce recurenţii susţin că acest termen este unul de 30 de ani, reglementat de dispoziţiile art. 1890 din C. civ. de la 1864 şi care curge de la 1 ianuarie 1990.

Analizând cauza, în raport de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că este lipsită de fundament legal critica recurenţilor conform căreia termenul de prescripţie este cel de 30 de ani reglementat de dispoziţiile art. 1890 C. civ.

Contrar susţinerii recurenţilor şi a intervenientului accesoriu, instanţa de apel a determinat corect că, în speţă, nefiind vorba de un singur raport juridic obligaţional, afectat de un termen suspensiv de 30 de ani – corespunzător unui număr de 17 cupoane rămase neachitate (o obligaţie uno ictu), ci de o prestaţie periodică socotită pe an sau pe termen, reprezentată de 17 cupoane neplătite, pentru determinarea momentului de începere a cursului prescripţiei, trebuie luată în considerare data scadenţei înscrisă pentru fiecare cupon – identificată de instanţele de fond ca fiind cuprinsă între 01 octombrie 1936 şi 01 octombrie 1944.

Susţinerea părţilor cu privire la existenţa unei obligaţii uno ictu şi a existenţei unui număr de cupoane neplătite, cu o durată a împrumutului (de "ajungere la maturitate", cum s-a susţinut) de 30 de ani este contrazisă chiar de înscrisurile aflate la dosarul cauzei (dosarul de fond), depuse chiar de recurenţi, unde este descrisă obligaţia asumată prin contractul de împrumut de către Statul Român, menţionându-se că au fost emise un număr de 44 de cupoane, plătibile semestrial conform scării de plată şi sumei înscrise pe fiecare cupon.

În acelaşi timp, data exigibilităţii acestor cupoane, înscrisă pe fiecare din ele (pe verso), a permis instanţei de apel să identifice intervalul scadenţei, ca fiind cel cuprins între 01 octombrie 1936 şi 01 octombrie 1944.

Or, atunci când este vorba despre prestaţii valorificabile succesiv, chiar dacă îşi au izvorul în acelaşi raport, există un drept la acţiune distinct, căruia îi este ataşată şi o prescripţie extinctivă distinctă.

Cum obligaţia în cazul concret dedus judecăţii nu este uno ictu, fiind vorba de prestaţii succesive, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1890 C. civ. care prevăd termenul de 30 de ani, cum susţin atât recurenţii-reclamanţi, cât şi intervenientul.

De asemenea, a reţinut curtea de apel că împlinirii cursului prescripţiei i s-a opus o situaţie de forţă majoră, aceea dată de instaurarea şi funcţionarea regimului comunist în perioada 1945-1989, ceea ce a condus la o reluare a cursului prescripţiei începând cu ianuarie 1990.

Astfel, în speţă au devenit incidente normele tranzitorii cuprinse în Decretul nr. 167/1958, care au reglementat, deopotrivă, prin dispoziţiile art. 25 şi 26, situaţia prescripţiilor începute anterior şi neîmplinite la data intrării în vigoare a decretului.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958 "Dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în Decretul de faţă vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret", iar potrivit art. 26 "Pe data intrării în vigoare a Decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă".

Rezultă în mod clar, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, că intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 a însemnat instituirea unui termen de prescripţie general (care, potrivit art. 3 alin. (1), era de 3 ani), în materia dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, aplicabil în egală măsură prescripţiilor neîmplinite - cu rezerva situaţiei în care termenele prevăzute de legile anterioare s-ar fi împlinit înaintea celor prevăzute de Decret, situaţie neregăsită în speţă - precum şi ipotezei în care termenele reglementate anterior erau mai lungi (interpretarea a contrario a dispoziţiilor art. 26 din Decret).

Or, aceasta din urmă este situaţia din speţa dedusă judecăţii, în care termene succesive de 30 de ani aplicabile scadenţelor din intervalul 1.04.1943-1.04.1951 (corespunzătoare celor 17 cupoane neplătite aferente obligaţiunii la purtător pretinse de către reclamant) s-ar fi împlinit ulterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cel care, prin dispoziţiile art. 26 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1), a limitat durata termenelor de prescripţie, în materia drepturilor personale patrimoniale, la 3 ani.

Concluzia corectă este aceea a reluării cursului prescripţiei după încetarea suspendării (conform art. 15 din Decretul nr. 167/1958), ceea ce în speţă a însemnat ianuarie 1990, dată raportat la care termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acest act normativ, era cu mult timp împlinit anterior promovării acţiunii (17 septembrie 2019).

Însă reţinerea acestui termen mai scurt, de 3 ani, al prescripţiei extinctive ar constitui o agravare a situaţiei recurenţilor, care nu poate avea loc în propria cale de atac, faţă de dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., care reglementează principiul non reformatio in pejus, acest principiu funcţionând în favoarea recurenţilor-reclamanţi, indiferent de conţinutul criticilor formulate în cadrul căii de atac exercitate de aceştia, cu excepţia cazului în care partea renunţă în mod expres la aplicarea lui sau în cazurile anume prevăzute de lege, ceea ce nu se poate reţine în speţă.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut ca fiind aplicabil termenul de prescripţie de 30 ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., este lipsit de fundament legal.

Nefondată este şi cea de-a doua critică formulată de recurenţii-reclamanţi, cât şi de intervenientul accesoriu, privitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 18404 din 17.12.2001 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 140/C din 23.03.2009 a Curţii de Apel Constanţa, care va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (10) pct. 7 din C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi sentinţa civilă a cărei putere de lucru judecat a fost invocată, Înalta Curte constată că sentinţa în discuţie a fost pronunţată într-un dosar în care recurenţii nu au fost părţi, fiind invocată puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată în dosare cu acelaşi tip de obiect, în realitate, motivul de recurs aducând în discuţie o jurisprudenţă neunitară în cauze cu acelaşi obiect.

Din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa, ab initio, că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe. Hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai la speţă, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanţele au fost învestite.

În acest context trebuie menţionat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având competenţă în raza lor teritorială (cu titlu de exemplu hotărârile pronunţate în cauzele Zelca c. României, Albu c. României, Ioan Radu şi alţii c. României).

Aşadar, jurisprudenţa nu poate fi privită ca fiind unul dintre izvoarele de drept, chiar dacă judecătorul are un rol activ prin interpretarea legii, o adaptează noilor situaţii de fapt, suplineşte omisiunea legislativă, spre a nu determina o denegare de dreptate, întrucât puterea creatoare de drept revine numai autorităţilor publice învestite cu aceasta prin Constituţie.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs formulate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

În raport de soluţia pronunţată cu privire la recursul declarat în cauză, pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 67 din C. proc. civ., va respinge şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 158A din 10 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.