Exclusion of common law reclamation for communist-era expropriated land under special restitution laws and the "present asset" requirement

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2019, reclamanta A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtului Oraşul Potcoava în principal, să-i lase în deplina proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 26,68 ha teren situat în Oraşul Potcoava, jud. Olt, iar, în subsidiar, să-i plătească despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a terenului, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare la data plăţii, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 757 din 29 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Olt, s-au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârât.

S-a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Potcoava, prin primar, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 192 din 14 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. 563 C. civ. şi art. 330 C. proc. civ. .

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 757/29.12.2020 pronunţată de Tribunalul Olt, a încheierilor de şedinţă din data de 18.08.2020, 09.06.2020, 10.12.2020 şi 02.12.2020, pronunţate de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2019.

A respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Oraşul Potcoava prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 757/29.12.2020 pronunţată de Tribunalul Olt.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021, a încheierii de şedinţă nr. 75 din 05 iulie 2021 şi a încheierii de şedinţă din data de 01 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Prin primul memoriu de recurs, reclamanta a solicitat casarea deciziei în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin cel de-al doilea memoriu de recurs, formulat la aceeaşi dată, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi încheierilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii nr. 75 din 05 iulie 2021, încadrând critica în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 pct. 13 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanta a arătat că, în prezenta cauză, numai în situaţia existenţei unei prejudecăţi asupra soluţiei date apelului, completul de judecată ar fi raportat lipsa de utilitate a probelor solicitate la susţinerile primei instanţe cu care, în mod evident este de acord, aspect pe care însă l-a susţinut anterior rămânerii în pronunţare asupra apelului.

În opinia reclamantei, un judecător imparţial ar fi soluţionat cererea de probe în raport de fondul cauzei, urmând ca la momentul deliberării să aibă sau nu în vedere probele administrate, în funcţie de soluţia ce urma să fie pronunţată.

Astfel, a susţinut că lipsa de imparţialitate a completului, respectiv antepronunţarea asupra soluţiei ce urma a fi dată apelului formulat de reclamantă este conturată de trei aspecte: 1. doar o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a sentinţei primei instanţe ar fi putut susţine lipsa de utilitate a probelor solicitate; 2. completul a indicat expres ca inutilitatea probelor este în legătură cu susţinerile primei instanţe, în mod evident soluţia ce urma a fi pronunţată asupra apelului fiind de menţinere a susţinerilor primei instanţe şi 3). respingerea probelor ca nefiind utile cauzei în raport de susţinerile primei instanţe a prefigurat şi soluţia ce urma a fi pronunţată asupra apelului formulat împotriva încheierilor prin care au fost respinse cererile de recuzare.

În aceste condiţii, prin respingerea cererii de recuzare a completului de judecată investit cu soluţionarea apelului, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., întrucât nu a analizat motivele de recuzare privind respingerea cererii de probatorii prin raportare la soluţia primei instanţe ca fiind motive privind imparţialitatea judecătorilor, ci a considerat că aceste motive pot fi analizate şi valorificate, eventual, în căile de atac.

Totodată, a arătat că magistraţii recuzaţi au făcut aprecieri indirecte asupra soluţiei ce urma a fi pronunţată, dar nu au făcut afirmaţii exprese cu privire la soluţia asupra apelului formulat de reclamantă, ceea ce nu exclude incidenţa motivului de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. a arătat că acestea trebuie raportate la existenţa unei imparţialităţi definită ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia ce urmează a fi pronunţată.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 01 iulie 2021, prin încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., reclamata a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat că la termenul de judecată din data de 01.07.2021, instanţa de apel a dat cuvântul asupra probelor, iar reclamanta, prin reprezentant convenţional, a solicitat motivat administrarea probelor indicate prin cererea de apel, respectiv proba testimonială şi proba cu expertiză pentru identificarea şi evaluarea terenului, instanţa de apel respingând aceste probe ca nefiind utile cauzei, în raport de susţinerile primei instanţei, respectiv că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate.

Astfel, reclamanta a arătat că instanţa de apel a raportat utilitatea probelor solicitate la susţinerile primei instanţe din cuprinsul hotărârii apelate, susţineri cu care a fost de acord, acesta fiind şi motivul pentru care a respins cererea de probe.

Or, raportat la obiectul cauzei şi motivele de apel formulate de reclamantă, aceasta a considerat că instanţa nu ar putea soluţiona pe fond o acţiune în revendicare a unui bun imobil şi/sau o acţiune în despăgubiri pentru valoarea imobilului, fără să aibă la dosar proba cu expertiză în specialitatea topografie şi/sau evaluatorie.

În ceea ce priveşte presupusa nelegalitate a deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021, printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 255 alin. (1) şi 330 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susţinut că în vederea soluţionării procesului pendinte, având ca obiect acţiune în revendicare, se impunea administrarea probei cu expertiză atât pentru identificarea terenului, cât şi pentru stabilirea valorii de circulaţie, în ipoteza admiterii capătului subsidiar de cerere, însă instanţa de apel nesocotind regulile de procedură, nu a administrat aceste probe, respingându-le ca nefiind utile cauzei.

Prin cel de–al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat o încălcare şi o aplicare greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 563 alin. (1) din C. civ., susţinând, în esenţă, că reţinerea instanţei de apel în sensul că reclamanta nu dispune de "un bun actual" este nelegală, întrucât dreptul de proprietate are caracter perpetuu, inviolabil, transmisibil şi fundamental, conferind titularului său toate cele trei atribute, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Astfel, arată că instanţa de apel a raportat, în mod eronat, existenţa unei hotărâri judecătoreşti la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2008, şi nu la sentinţa civilă de partaj nr. 381/1940 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/1938 prin care autoarei reclamante i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentului dosar.

Arată, totodată, că întrucât s-a stabilit definitiv de Judecătoria Satu Mare caracterul abuziv al preluării, singura motivaţie pentru respingerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate fiind imposibilitatea de identificare a terenului, în mod evident în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, terenul proprietatea autoarei subsemnatei poate fi revendicat şi reclamanta dispune de un titlu de proprietate mai bine caracterizat.

O altă critică adusă deciziei curţii de apel se referă la reţinerea greşită, potrivit opiniei reclamantei, conform căreia reclamanta nu mai poate alege să urmeze o altă cale, cea generală, a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Sub acest aspect, reclamanta a învederat că nu putea redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, aspect stabilit deja de Judecătoria Satu Mare, cu motivarea că, deşi terenul a fost preluat abuziv, iar reclamanta este persoană îndreptăţită, totuşi nu se poate identifica amplasamentul exact al acestuia, astfel că imobilul ce formează obiectul acţiunii a fost preluat fără titlu valabil, nesupus restituirii conform legilor speciale, întrucât amplasamentul său nu poate fi identificat.

Totodată, a învederat că un bun este în proprietatea statului dacă modul de dobândire respectă legislaţia specială în vigoare la momentul dobândirii.

Însă, astfel cum a arătat reclamanta, deşi aceasta a urmat legile speciale, nu a putut dobândi reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, deoarece actele de preluare nu sunt complete, iar arhivele nu au fost păstrate.

În continuare, reclamanta a susţinut că decizia curţii de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Sub acest aspect, a arătat că în prezenta acţiune a invocat dreptul de proprietate al autoarei ei, întemeiat pe art. 480 C. civ. 1864, drept de proprietate pe care autoarea l-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale existente până la data de 01.01.1990, ceea ce reprezintă tocmai ceea ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut ca fiind un bun de care reclamantul se poate prevala într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun, şi, nicidecum un "nou drept de proprietate", pe care Statul Român să îl recunoască conform legilor speciale.

Chiar dacă nu intră sub protecţia Convenţiei Europene, respectiv art. 1 din Protocolul 1, dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate fără titlu de către stat în perioada 1945-1989 este protejat la nivel intern, iar aceasta protecţie este superioară şi deci prioritară protecţiei la nivel european.

Or, în cauza de faţă, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, respectiv prin acte contrare prevederilor legale existente până la 01.01.1990 şi deci nu sunt în proprietatea Statului Român, iar acest aspect reprezintă o recunoaştere, o consolidare a dreptului de proprietate aparţinând autoarei reclamantei, nefiind necesară recunoaşterea unui "nou drept de proprietate" conform legilor speciale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea specială nu conţine măsuri concrete şi efective, ci doar teoretice şi iluzorii, ajungându-se la respingerea unei cereri de reconstituire pentru motivul imposibilităţii de identificare a amplasamentului unui bun imobil.

Concluzionând, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierilor şi a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Înregistrarea dosarului şi procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la 08 septembrie 2021, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 10.

Cererea de recurs a fost comunicată pârâtului la data de 20 septembrie 2021.

Prin rezoluţia din data de 28 septembrie 2021, Completul nr. 10 a dispus crearea unui dosar asociat în vederea soluţionării recursului formulat de reclamanta A. cu privire la excepţia de neconstituţionalitate soluţionată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă prin decizia nr. 192 din 14 iulie 2021.

Prin decizia civilă nr. 1876 din 29 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021.

Prin rezoluţia din data de 12 ianuarie 2023, Completul nr. 10 a stabilit termen de judecată la data 16 februarie 2023, în vederea soluţionării recursului.

La termenul de judecată acordat, reţinând că reclamanta a depus, în şedinţă publică, cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a dispus amânarea cauzei pentru data de 25 mai 2023, pentru comunicarea cererii şi pentru a da posibilitatea intimatului-pârât să formuleze un punct de vedere cu privire la această cerere.

La termenul de judecată din 25 mai 2023, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost depuse apărări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierilor de şedinţă nr. 75 din 05 iulie 2021 şi a celei din data de 01 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, o încălcare de către instanţa de apel a regulilor de procedură, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de recuzare a completului, precum şi cea de respingere a probei cu expertiză de specialitate.

1. În ceea ce priveşte încheierea nr. 75 din 05 iulie 2021, prin care a fost respinsă cererea de recuzare, în opinia recurentei-pârâte, curtea de apel a încălcat prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., privind motivele de incompatibilitate a judecătorilor.

Înalta Curte apreciază nefondate criticile recurentei împotriva încheierii recurate, întrucât acesta nu dezvoltă critici de nelegalitate, ci, în realitate, tinde la reaprecierea de către instanţa de recurs a înseşi cererii de recuzare, ceea ce nu poate fi primit, având în vedere că cenzura exercitată în recurs nu poate fi decât una de legalitate (a încheierii recurate, în acest caz).

Din perspectiva legalităţii, se constată însă că, prin încheierea atacată, completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare s-a raportat la motivele de incompatibilitate de care reclamanta s-a prevalat, reţinând în mod corect, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., că această normă are în vedere situaţia în care judecătorul învestit cu soluţionarea unei cauze, înainte de momentul procesual al deliberării şi pronunţării soluţiei, îşi exprimă părerea cu privire la modalitatea de soluţionare a pricinii, precum şi ipoteza existenţei unor elemente care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa; în concret, instanţa a apreciat că argumentele arătate pentru admiterea şi, respectiv, pentru respingerea unor cereri de probe, nu sunt de natură să atragă concluzia că instanţa şi-a format deja o opinie asupra modului în care va soluţiona cauza.

Prin recursul de faţă, recurenta-reclamantă nu susţine critici distincte pentru evaluarea motivelor de recuzare prevăzute de art. 42 pct. 1 şi 13 din C. proc. civ. de către completul învestit cu soluţionarea acestui incident procedural privind compunerea instanţei; cu toate acestea, se constată că acesta a fost analizat în mod corect de instanţa învestită, inclusiv prin raportare şi la reperele jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenţia europeană, cu referire la cerinţa independenţei şi imparţialităţii instanţei (pe baza noţiunilor autonome de imparţialitate obiectivă şi imparţialitate subiectivă).

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., " (…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Aceste dispoziţii legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă din cele de mai sus că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt pertinente, concludente şi legale, precum şi a oportunităţii administrării anumitor probe, în funcţie de situaţia particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluţia de respingere a probelor propuse de părţile litigante se bazează pe aprecierea instanţei de judecată cu privire la relevanţa probei şi la oportunitatea administrării acesteia, la momentul solicitării, nefiind de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 C. proc. civ.

Aşadar, admiterea sau respingerea unor probe propuse de parte nu reprezintă exprimarea părerii cu privire la soluţia pe care urmează a o pronunţa, evaluarea admisibilităţii şi utilităţii probelor, fiind, în mod necesar, o etapă prealabilă soluţionării cauzei şi, consecutiv, dezînvestirii instanţei, astfel că Înalta Curte constată că nu au fost încălcate normele procedurale în legătură cu soluţionarea cererii de recuzare, critica fiind nefondată.

2. În ceea ce priveşte încheierea din data de 01 iulie 2021, prin care a fost respinsă cererea de încuviinţare a probei cu expertiză de specialitate, în opinia recurentei-reclamantei, curtea de apel a încălcat prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., respingând proba cu expertiză raportat la soluţia dată cauzei de instanţa de fond, fără a se raporta la obiectul cauzei şi la motivele de apel formulate.

Critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită având în vedere că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă şi concludenţa şi utilitatea probei, instanţele fondului fiind suverane în această privinţă.

Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea de probe noi, dar numai "în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei".

În realitate, deşi recurenta critică încheierea invocând o încălcare a normelor procedurale, aceasta nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinenţa şi concludenţa probei ce i-a fost respinsă, arătând faptele care ar fi trebuit să fie demonstrate, în sprijinul pretenţiilor sale.

Or, este atributul exclusiv al instanţelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluţionarea procesului.

Drept urmare, acest motiv de recurs excedează unei veritabili critici de nelegalitate şi tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanţa de apel, astfel că va fi înlăturată.

3. În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 192 din 14 iulie 2021, recurenta-reclamantă a formulat trei critici, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând pe de o parte, că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 255 alin. (1) şi art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe de altă parte, a invocat o încălcare şi o aplicare greşită a art. 563 alin. (1) C. civ., precum şi a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Examinând primul motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a îl înlătura pentru aceleaşi considerente arătate în cadrul punctului 2 din această decizie, având în vedere că recurenta nu invocă încălcarea niciunei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinenţa şi concludenţa probei ce i-a fost respinsă, ceea ce excede controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1).

Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi de aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie situaţia de fapt şi analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.

Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, înscrise în dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ., a fost corect examinată de instanţele de fond.

Dintru început, Înalta Curte observă caracterul contradictoriu al susţinerilor reclamantei, susţineri şi apărări care s-au schimbat de la o etapă procesuală la alta.

Pe de o parte, reclamanta a susţinut că diferenţa de teren, solicitată prin cererea de chemare în judecată, face obiectul legilor speciale de restituire pe care statul român le-a adoptat, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, aceasta urmând, anterior introducerii prezentei acţiuni în revendicare, procedurile reglementate de legile amintite, însă fără un rezultat favorabil.

Totodată, a susţinut că potrivit dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 33/2008, reclamanta ar deţine "o speranţă legitimă" privind redobândirea diferenţei de suprafaţă, dreptul acesteia de proprietate fiind sub protecţia oferită de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezentând un nou drept de proprietate recunoscut prin legile de restituire (cererea de chemare în judecată, fila x, paragraf 4, fila x, paragraf 3 din dosarul de fond).

Pe de altă parte, atât în calea de atac a apelului, cât şi în cea a recursului, reclamanta a susţinut că diferenţa de teren solicitată nu face obiectul legilor speciale de restituire, că deţine nu "o speranţă legitimă", ci "un bun actual", precum şi faptul că dreptul de proprietate al terenului nu este unul nou, recunoscut de legile de restituire, ci acelaşi drept de proprietate care a aparţinut autoarei sale, acesta având caracter perpetuu şi inviolabil.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

În speţă, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare privind imobilul-teren în suprafaţă de 26,68 ha care face parte din terenul în suprafaţă totală de 86,68 ha ce i-a fost atribuit antecesoarei sale B., prin sentinţa civilă de partaj nr. 381/1940 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/1938 pe dispoziţiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat a fost preluat de statul român în mod abuziv, prin expropriere în anul 1945.

Atât autoarea reclamantei, cât şi reclamanta (după decesul autoarei sale) au urmat procedura instituită de legile speciale, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, acestora fiindu-le restituită o parte din suprafaţa totală solicitată.

Pentru diferenţa de teren solicitată prin prezenta acţiune, nu au adus probe suficiente pentru admiterea pe fond a contestaţiei formulate, contestaţie ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008

După epuizarea procedurilor reglementate de legea specială, având un rezultat nefavorabil, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, întemeiată pe dreptul comun.

Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situaţii juridice nu se află la latitudinea, voinţa sau alegerea părţii, ci stă în dispoziţia legii.

Astfel, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 18/1991, în mod corect instanţele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acţiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Afirmaţia recurentei privitoare la o pretinsă categorie de imobile, care nu fac parte din categoria celor supuse restituirii conform legilor speciale, întrucât amplasamentul nu poate fi identificat, ignoră prevederile legii fondului funciar, aceasta propunând, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 18/1991, care nesocoteşte rezultatul nefavorabil obţinut în procedura reglementată de legile speciale şi urmăreşte accesul la calea unei revendicări a imobilului în condiţiile dreptului comun, ceea ce tinde la înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant.

Drept urmare, apreciind că instanţele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situaţiei bunului imobil şi a dispoziţiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge criticile ca nefondate, pentru considerentele ce vor succede.

În consens cu decizia obligatorie nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a procedat la examinarea soluţiei date acţiunii în revendicare şi, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, a procedat la verificarea existenţei în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană în raport de titlul înfăţişat de parte, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenţei europene - că reclamanta nu are un "bun actual", care să permită admiterea acţiunii în revendicare.

Instanţa de apel a reţinut judicios că în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de contencios european al drepturilor omului a arătat că noţiunea de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ ş.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.

Diferenţa de abordare este esenţială, întrucât dacă în jurisprudenţa sa, anterioară anului 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii Europene nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza I. şi alţii contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În cazul concret dedus judecăţii, deşi s-au făcut demersuri pentru restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 26,86 ha în temeiul Legii 18/1991, acestea nu s-au finalizat cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ, prin care să i se recunoască reclamantei dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu are un "bun actual" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, astfel că nu se poate bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană şi nu poate dovedi existenţa bunului în patrimoniul său.

Drept urmare, critica potrivit căreia instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 563 alin. (1) C. civ. şi a interpretat greşit noţiunea de "bun actual" este nefondată.

Şi critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi pronunţat decizia atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, este nefondată, pentru argumentele ce succed.

În acest sens, instanţa de recurs subliniază, astfel cum s-a arătat în precedent, şi cum, de altfel, s-a statuat şi prin decizia precitată, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un temei de drept comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform deciziei nr. 33/2008, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile şi nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată ce are ca obiect revendicarea imobilului teren, în temeiului dreptului comun, reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea fondului funciar, respectiv restituirea în natură a acestui imobil.

Astfel fiind, corect s-a stabilit că soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu poate avea loc în raport de dreptul comun invocat de reclamantă, după criteriile de soluţionare aplicabile unei acţiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente şi a drepturilor autorilor, cu recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare şi aplicarea regimului special reglementat de Legea nr. 18/1991, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului ce a stabilit şi definit conţinutul noţiunii autonome de "bun actual".

În acest context, raţionamentul juridic expus de instanţa de apel, care făcând trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008 pe care le-a coroborat cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate (jurisprudenţă care, împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale, formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale), a analizat în mod substanţial drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părţii litigante, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă.

Mai mult decât atât, dreptul de proprietate pretins aflat iniţial în patrimoniul autoarei reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest aspect, în mod corect instanţa de apel a considerat relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 134-140).

Astfel, prin această hotărâre pilot, Curtea Europeană a afirmat explicit condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească deţinerea unui "bun actual" şi pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Cum nici la momentul formulării acţiunii în revendicare de faţă şi nici ulterior reclamanta nu a obţinut o hotărâre care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană, aceasta întemeindu-şi acţiunea pe simpla speranţă de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este în imposibilitate de a-l exercita efectiv, asupra bunului revendicat în cauză, reclamanta nu poate fi considerată drept titulara unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Astfel, după intrarea în vigoare a legilor fondului funciar, pronunţarea deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi schimbarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecinţă, reclamanta nu poate triumfa în acţiunea în revendicare exclusiv în temeiul unui vechi titlu de proprietate care nu mai poate fi exercitat în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la restituirea în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparaţie, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită în speţă.

Din cele ce preced rezultă că, în cauză, interpretarea dată deciziei nr. 33/2008, precum şi aplicarea acesteia în procesul pendinte au fost făcute în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, privitoare la existenţa unui bun actual în patrimoniul părţii litigante.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 01 iulie 2021, a încheierii nr. 75 din 05 iulie 2021 şi a deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.