RCA liability: applicability of post-contract regulation, moral damage quantification, and delay penalty start date

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 6 decembrie 2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. şi E., obligarea la plata următoarelor sume:

- 37.112,61 RON cu titlu de daune materiale către reclamanţii B. şi C., cu penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei;

- 2.000 RON lunar către reclamanţii B. şi C., reprezentând contravaloarea întreţinerii pe care o presta fiul defunct;

- 1.000.000 euro cu titlu de daune morale către toţi reclamanţii (câte 300.000 euro către reclamanţii A., B., C. şi 100.000 euro către reclamantul D.), cu penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei.

În cauză a fost introdusă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în calitate de chemat în garanţie.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 61/11.02.2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a hotărât următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.A, invocată de aceasta prin întâmpinare;

- a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei E. S.A. - Sucursala Alba-Iulia, invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare;

- a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. şi E. S.A. - Sucursala Alba Iulia şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta E. S.A. să achite în favoarea reclamanţilor C. şi B. suma de 37.112,61 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de către aceştia ca urmare a decesului numitului F., precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător 19.05.2015 şi până la data plăţii efective, respectiv suma de 23.470 RON achitată de către reclamantul C. şi suma de 13.422,61 RON achitată de către reclamanta B.;

- a obligat pârâta E. S.A. să achite reclamanţilor suma de 240.000 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului numitului F., după cum urmează: suma de 80.000 euro în favoarea reclamantului C., suma de 80. 000 euro în favoarea reclamantei B., suma de 80.000 euro în favoarea reclamantei A., precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, respectiv 19.05.2015 şi până la data plăţii efective;

- a respins, în rest, pretenţiile reclamanţilor B. şi C.;

- a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul D.;

- a respins cererea de chemare în garanţie a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, formulată de pârâta E. S.A.

- a obligat reclamanţii, în solidar, la plata în favoarea pârâtei E. S.A. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale reprezentate de onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile litigiului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj–Secţia I Civilă

Prin decizia civilă nr. 166/A din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâta E. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, după cum urmează:

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor C. şi B., de la suma de câte 80.000 euro, la suma de câte 60.000 euro, în favoarea fiecăruia dintre aceştia;

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., de la suma de 80.000 de euro, la suma de 40.000 euro;

- a diminuat cuantumul daunelor materiale stabilite în favoarea reclamanţilor C. şi B., de la suma de 37.112,61 RON, la suma de 17.246,1 RON;

- a respins petitul de acordare a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretenţiilor reprezentând daunele materiale;

- a stabilit că data acordării penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretenţiilor reprezentând daune morale, este 30.08.2015;

- a menţinut, în rest, sentinţa atacată;

- a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs toate părţile.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă

Prin decizia nr. 2495 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâtele E. S.A. Voluntari şi E. S.A. - Agenţia Alba Iulia, a casat decizia recurată, nr. 166/A din 11 septembrie 2019, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel. A respins cererea de întoarcere a executării efectuate în baza deciziei recurate.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 75A din 17 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi pârâta E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 11.02.2019 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor C. şi B., de la suma de 80.000 euro, la suma de 60.000 euro, pentru fiecare;

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., de la suma de 80.000 euro, la suma de 40.000 euro;

- a stabilit ca dată a acordării penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aferente penalităţilor reprezentând daune morale, ca fiind data de 30.08.2015;

- a diminuat cuantumul daunelor materiale stabilite în favoarea reclamanţilor C. şi B., de la suma de 37.112,61 RON, la suma de 30.700 RON;

- a respins petitul de acordare a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente pretenţiilor reprezentând daune materiale;

- a obligat pârâta la plata sumei de 1000 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului D., cu penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii;

- a obligat, în solidar, reclamanţii să plătească pârâtei 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond;

- a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate;

- a respins cererea formulată de E. S.A. pentru întoarcerea executării silite;

- a respins cererea formulată de reclamanţii apelanţi A., B., C. şi D. pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

6. Recursurile declarate în cauză

Hotărârea instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţii A., B., C., D. şi de pârâtele E. S.A. şi E. S.A., punctul de lucru Alba Iulia.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii A., B., C., D. au expus următoarele aspecte:

- hotărârea este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte reducerea cuantumului daunelor morale, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză, dar şi a deciziei de casare pronunţată de ICCJ, respectiv decizia nr. 2495/19.11.2020; aspectele trasate de instanţa de recurs pe aspectul cuantificării daunelor morale nu au fost respectate de instanţa de apel în rejudecare, motivarea nefiind aptă să satisfacă lipsurile reţinute de ICCJ; valoarea despăgubirilor stabilită de instanţa de apel nu respectă un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei; nu există niciun temei juridic pentru ca instanţa să reducă şi să acorde contravaloarea despăgubirilor morale într-un cuantum diferit surorii şi părinţilor defunctului, în conditiile în care toate probele administrate în cauză, atât martorii, cât şi rapoartele de psihodiagnostic şi evaluare sau consiliere psihologică au relevat existenţa şocului emoţional, un scor foarte ridicat pentru emotiile negative disfuncţionale, fiind confirmată existenţa unor cogniţii care generează depresie şi anxietate în cazul tuturor recurenţilor, care au determinat deteriorări la nivelul funcţionării vieţii cotidiene, după producerea evenimentului rutier şi dezvoltarea unui comportament dezadaptativ;

- hotărârea instanţei de apel este nemotivată sub aspectul daunelor morale; în motivarea deciziei din apel nu se menţionează care sunt condiţiile de echitate şi rezonabilitate avute în vedere de instanţă pentru cuantificarea daunelor morale, deşi se face trimitere la aceste condiţii în repetate rânduri; nu rezultă din considerentele deciziei de apel care au fost în concret motivele care au determinat admiterea apelului asigurătorului şi reducerea cuantumului daunelor morale faţă de cel stabilit de prima instanţă; de asemenea, instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a respins apelul reclamanţilor privind majorarea cuantumului daunelor morale;

- instanta de apel a încălcat prevederile art. 49 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că nu a ţinut seama de legislatia şi jurisprudenta din România, iar această afirmaţie este valabilă în privinţa manierei de stabilire a cuantumului daunelor morale în privinţa tuturor recurenţilor;

- chiar dacă, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel, în legislaţie nu există criterii clare pentru individualizarea cuantumului daunelor morale, totuşi instanţa de apel trebuia să ţină seama de particularităţile cazului; natura şi intensitatea suferinţelor şi a traumelor suferite de către reclamanţi depinde în mod direct atât de legătura afectivă cu defunctul, cât şi de modul în care s-a petrecut accidentul; rapoartele de evaluare psihologică depuse la dosar relevă existenţa unui puternic şoc emoţional, care a generat necesitatea intervenţiei specialistului în psihiatrie;

- pe de altă parte, acordarea unor despăgubiri morale în cuantum diferit surorii şi părinţilor victimei nu se justifică în speţă şi nu are niciun fundament legislativ sau în jurisprudenţă;

- instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere la soluţionarea cauzei limitele de despăgubire prevăzute de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014;

- instanta de apel nu a stabilit obligarea asiguratorului la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, conform art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, calculate asupra despăgubirilor materiale, reţinând greşit faptul că reclamanţii ar fi formulat prima cerere de despăgubire la 29.05.2015, la care nu s-au ataşat şi documentele justificative privind contravaloarea prejudiciului material suportat; prima cerere de despăgubire au formulat-o la 19.05.2015 şi apoi au revenit la 29.05.2015, cererea de despăgubire fiind comunicată prin e-mail împreună cu actele anexă; aşadar, avizarea producerii evenimentului s-a făcut la 19.05.2015 şi nu la 29.05.2015;

- hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul neacordării penalităţilor de întârziere calculate asupra daunelor materiale, întrucât instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014;

- în măsura în care asiguratorul ar fi apreciat că nu poate soluţiona cererea reclamanţilor de despăgubire formulată cu privire la daunele materiale, întrucât îi lipseau dovezile justificative de plată pentru sumele pretinse, ar fi trebuit să le solicite în scris depunerea documentelor necesare soluţionării cererii, conform art. 37 alin. (4) sau, în termenul de 3 luni de la avizarea producerii accidentului, (adică cel târziu la 19.08.2015) şi să expună motivele pentru care nu a aprobat, total sau partial, pretenţiile de despăgubire;

- o astfel de notificare nu a fost comunicată nici cu privire la modul de soluţionare a daunelor materiale şi nici cu privire la modul de soluţionare a cererii privind acordarea daunelor morale;

- recurenţii au solicitat obligarea asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% calculate asupra daunelor materiale, în principal, începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurator, 19.05.2015, iar în subsidiar începând cu data expirării termenului de 3 luni în care asiguratorul avea obligaţia să comunice notificarea, conform art. 37 alin. (1), respectiv începând cu data de 20.08.2015;

- în opinia recurenţilor, penalităţile de întârziere aferente daunelor morale trebuiau calculate începând cel târziu cu data de 20.08.2015, după expirarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014;

- hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1390 C. civ.; instanţa de apel a considerat în mod greşit că art. 1390 alin. (1) din cod trebuie interpretat în sensul că persoanele îndreptăţite la repararea prejudiciului cauzat de decesul unei persoane sunt doar cele care beneficiază în mod efectiv de întreţinerea defunctului, adică în măsura în care persoanle respective se află în stare de nevoie; în realitate, posibilitatea de a obţine despăgubiri depinde de existenţa îndreptăţirii, nu de prestarea efectivă a întreţinerii;

- în ipoteza de faţă, posibilitatea prestării întreţinerii trebuie raportată la întreaga viaţă a recurenţilor, nu doar la momentul decesului numitului F.; instanţa de apel a analizat starea de nevoie a recurenţilor şi posibilităţile financiare ale defunctului de la data decesului; recurenţii sunt persoane care au nevoie de sprijin material şi moral, pe care evident nu îl vor primi de la fiul acestora; pentru aceste considerente au solicitat obligarea asiguratorului la plata contravalorii întreţinerii pe care F. le-o presta şi de care sunt lipsiţi în prezent, aspect în privinta căruia solicită admiterea recursului;

- cuantumul daunelor morale stabilite de către instanţa de apel în favoarea recurentului D. este foarte redus şi se justifică a fi suplimentat prin prisma relaţiilor cu victima, relaţie afectivă, de ataşament şi de încredere;

- în privinţa penalităţilor de întârziere calculate asupra daunelor morale de 1.000 euro, instanţa de apel a reţinut că acestea se vor calcula din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii; or, nu există niciun temei legal pentru stabilirea penalităţilor de la acel moment, instanţa de apel încălcând prevederile art. 6-38 din Norma ASF nr. 23/2014;

- recurenţii consideră că se impune exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată compuse din onorariul avocaţial achitat în primă instanţă şi în apel; faptul că pretenţiile le-au fost admise într-o mică masură faţă de ceea ce au solicitat, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu înseamnă ca nu sunt îndreptăţiţi la recuperarea cheltuielilor de judecată; demersul lor a fost generat de faptul că oferta financiară a intimatei a fost una derizorie, care nu a putut fi acceptată, iar valoarea despăgubirilor stabilite de către instanţă este semnificativ mai mare decât oferta de despăgubire; chiar dacă acţiunea a fost admisă în parte, daunele acordate/stabilite au fost mult mai mari decât sumele propuse de către asigurator, astfel ca nu pot fi calificaţi ca fiind partea cazută în pretenţii pentru a se dispune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată;

- prezentul demers judiciar a fost pricinuit tocmai de atitudinea pârâtei care a refuzat acordarea despăgubirilor în cuantumul corect; în mod cert asiguratorul este în culpă procesuală, atat faţă de reclamanţi, cât şi faţă de chematul în garanţie - cererea de chemare în garanţie fiind respinsă; trebuie avut în vedere şi faptul că onorariul de 4.500 RON s-a achitat de către intimată, atât pentru redactarea întâmpinării, cât şi pentru redactarea cererii de chemare în garanţie; cum cea din urmă cerere s-a respins, iar acţiunea reclamanţilor a fost într-o bună măsură admisă, soluţia de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată este apreciată ca fiind greşită, sens în care solicită, ca efect al admiterii recursului, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată;

- instanţa nu a dispus obligarea asiguratorului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor, cu toate că la dosarul cauzei au depus, odată cu răspunsul la întampinare, chitanţele în valoare de 450 RON pentru întocmirea rapoartelor de psihodiagnostic şi evaluare clinică care au fost avute în vedere de catre instanţă la soluţionarea cauzei; costurile pentru efectuarea acestor rapoarte este acelaşi, indiferent de valoarea pretentiilor admise; solicită obligarea pârâtei la plata acestor cheltuieli de judecată;

- pentru toate aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată;

- în drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către pârâtele E. S.A. şi E. S.A., punct de lucru Alba Iulia sunt următoarele:

- instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs încadrabil în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. au fost încălcate prevederile art. 14 şi 22 din C. proc. civ., întrucât instanţa a pronunţat hotărârea în baza altei norme decât cea indicată de ambele părţi şi fără a pune în discuţia părţilor acest aspect; la momentul încheierii contractului RCA, 05.12.2014, era în vigoare Legea nr. 136/1995 cu norma de punere în aplicare Ordinul CSA nr. 14/2011; aprecierile instanţei de apel sunt greşite în raport de art. 6 din Noul C. civ. instanţa nu a pus în discuţie norma aplicabilă în cauză, sens în care a încălcat dreptul la apărare atât timp cât instanţa a înlăturat Ordinul CSA nr. 14/2011 pe care pârâta şi-a întemeiat toate apărările;

- instanţa de apel a încălcat dezlegările obligatorii şi limitele casării cu privire la penalităţile de întârziere, modalitatea de stabilire a daunelor morale şi materiale, ceea ce înseamnă nesocotirea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. instanţa de apel în rejudecare nu a ţinut cont de indicaţiile trasate de instanţa de recurs, că a fost încălcat art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, atât timp cât nu s-a raportat deloc la jursprudenţa constantă a instanţei de apel;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în privinţa penalităţilor de întârziere, întrucât instanţa de recurs a constatat deja că, dacă s-ar acorda penalităţi pentru nerespectarea termenului de 3 luni, ar fi depăşite limitele apelului;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. în privinţa penalităţilor de întârziere, acestea fiind acordate pentru nerespectarea obligaţiei de a răspunde cererii de despăgubire în termen de 3 luni, în condiţiile în care s-au solicitat pentru diminuarea nejustificată a ofertei; şi acest motiv de recurs este formulat ca urmare a încălcării art. 501 C. proc. civ. în condiţiile în care prin decizia nr. 2495/2020 instanţa de recurs deja a tranşat faptul că penalităţile de întârziere trebuie să se judece în limitele învestirii prin cererile de apel; instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât a fost învestită în privinţa penalităţilor doar cu apelul pârâtei, nu şi cu apelul reclamanţilor;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 56 C. proc. civ. prin respingerea apelului cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a E.; scopul reglementării art. 56 alin. (2) C. proc. civ. este de a legitima procesual şi entităţile fără personalitate juridică pentru a asigura dreptul de acces la justiţie, or, în situaţia în care există o societate mamă cu personalitate juridică, textul de lege nu este activat, întrucât nu este necesară protecţia oferită de acesta; E. S.A., Agenţia Alba Iulia este un punct de lucru conform extrasului ORC aflat la dosar, nu are organe de conducere proprii, fiind un loc în care îşi desfăşoară activitatea angajaţii societăţii, sens în care nu poate sta în judecată în baza art. 56 C. proc. civ.

- a operat o încălcare a dispoziţiilor art. 723 alin. (2) C. proc. civ., întrucât s-a respins întoarcerea executării prin aplicarea art. 500 din acelaşi cod; instanţa de apel reţine că desfiinţarea actelor se dispune de instanţa de recurs conform art. 500 C. proc. civ., ignorând dispozitiile art. 723 alin. (2) din acelaşi cod, invocate de pârâtă, negându-şi competenţa; raportat la art. 723 alin. (2) C. proc. civ. instanţa de apel avea competenţa de a se pronunţa asupra cererii de întoarcere a executării silite din dosarul nr. x/2020 al BEJ G., întrucât aceasta avea şi competenţa de a rejudeca fondul, iar în recurs prin decizia nr. 2495/2020 nu s-a luat această măsură;

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei; motivarea dată de instanţa de apel cu privire la daunele morale, penalităţile de întârziere şi cererea de întoarcere a executării silite nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13, art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ. şi art. 6 CEDO;

- pe aspectul nemotivării cu privire la modalitatea de despăgubire a daunelor morale, nu reiese dacă practica judiciară a fost avută în vedere sau nu "poate fi luată în considerare’’, fără a se face trimitere la aceasta, urmată de "nu pot fi generalizate astfel că nu pot fi acordate aceleaşi despăgubiri’’, reiese şi o contradicţie în sensul că totuşi aceasta nu poate sta la baza modalităţii de stabilire a despăgubirilor morale;

- pe aspectul nemotivării cu privire la penalităţile de întârziere, raportat la considerentele instanţei de apel expuse la pagina 36 a deciziei nr. 75A din 2020, reiese că aceasta nici nu a intrat în cercetarea fondului, întrucât a reţinut că "legiuitorul a oferit pârâtei şi posibilitatea de a efectua propriile investigaţii, de a solicita înscrisuri, ori din probatoriul administrat nu reiese că a făcut asemenea investigaţii’’;

- instanţa de apel nu a analizat pretinsa diminuare nejustificată a ofertelor, deşi pe acest motiv s-au solicitat penalităţile de întârziere, iar nu pe motivul nerespectării termenului de 3 luni;

- hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost aplicate greşit prevederile Normei ASF nr. 23/2014 în loc de Ordinul CSA nr. 14/2011, cu încălcarea art. 6 C. civ. la momentul încheierii contractului RCA, 05.12.2014, în vigoare era Legea nr. 136/1995 cu norma de punere în aplicare - Ordinul CSA nr. 14/2011; întrucât răspunderea acestei părţi este în baza poliţei RCA este vorba despre o răspundere contractuală, iar contractul nu poate fi guvernat decât de legea şi norma de punere în aplicare în vigoare la data contractării, părţile neputând să prevadă conţinutul reglementărilor viitoare care le vor modifica obligaţiile;

- au fost încălcate dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale; instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont de dispozitia cuprinsă în art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât l-a înlăturat complet şi nu a reţinut măcar articolul corespondent din norma ASF nr. 23/2014, respectiv a reţinut că practica juridică poate fi luată în considerare, fără a reieşi dacă în concret a fost avută în vedere sau nu; instanţa a încălcat prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, conform căruia practica judiciară în materie reprezintă un criteriu esenţial de stabilire a despăgubirii;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 36, 37, 44 şi 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011 cu privire la penalităţile de întârziere stabilite; a dispus obligarea la penalităţi pentru nerespectarea termenului de răspuns de 3 luni, deşi prin cererea de avizare din 29.05.2015 din cauză nu era îndeplinită condiţia prevăzută de art. 36 alin. (1) şi de art. 44 din Ordinul CSA nr. 14/2011 "se dovedeşte răspunderea asiguratului" (cererea transmisă nu putea fi considerată o cerere de despăgubire în sensul prevederilor indicate având în vedere lipsa anexelor) şi dosarul nu putea fi soluţionat în procedura amiabilă;

- a considerat instanţa de apel că termenul de 3 luni curge de la data comunicării primei cereri de despăgubire, din 29.05.2015, în condiţiile în care chiar reclamanţii au considerat că cererea nu îndeplineşte condiţiile legale, nefiind însoţită de suficiente anexe, motiv pentru care au recomunicat cererea cu anexe suplimentare la 24.06.2015;

- a considerat că răspunsul pârâtei din 24.09.2015 este formulat după expirarea termenului de 3 luni, dat fiind faptul că a stabilit curgerea termenului începând cu data comunicării primei cereri de despăgubire 29.05.2015;

- în cauză este incident art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul că despăgubirile se puteau stabili doar prin hotărâre judecătorească;

- prin soluţia pronunţată, instanţa a încălcat şi prevederile art. 36 alin. (3) şi art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât a considerat că nu prezintă relevanţă că nu fusese stabilită vinovăţia în procesul penal, că lipseau acte fiindcă pârâta trebuia să facă investigaţii;

- la data comunicării cererii de despăgubire, 29.05.2016 şi 24.06.2015 nu era emis rechizitoriul în cauză, respectiv nu au fost comunicate înscrisuri din care să reiasă vinovăţia penală a conducătorului auto;

- instanţa nu putea soluţiona cererea de despăgubire în lipsa oricăror documente din dosarul penal, fiind necesară ataşarea acestuia;

- a operat o încălcare a prevederilor art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011, prin aceea că au fost stabilite penalităţile de la 30.08.2015, în condiţiile în care până la momentul pronunţării hotărârii definitive care stabileşte cuantumul daunelor morale, acestea nu au caracter cert şi exigibil; conform textului, penalităţi ar putea fi datorate doar de la data la care se comunică hotărârea judecătorească definitivă cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta va fi obligată să îl plătească, în situatia în care pârâta nu ar fi formulat nicio ofertă sau răspuns în termenul legal;

- recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei nr. 75/A/2022 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel;

- în drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

7. Apărările efectuate în cauză

În cuprinsul întâmpinării formulate la recursul reclamanţilor, intimatele- pârâte au invocat mai multe excepţii:

- excepţia de inadmisibilitate a cererii de recurs raportat la solicitarea cuprinsă în aceasta şi la soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte în considerarea dispoziţiilor art. 497 şi art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., cu motivarea că instanţa de recurs are posibilitatea doar de a analiza legalitatea hotărârii atacate şi, eventual, trimiterea cauzei spre rejudecare; aşadar, instanţa de recurs nu poate pronunţa o hotărâre pe fondul dreptului, de admitere a întregii acţiuni civile;

- excepţia de inadmisibilitate în parte a cererii de recurs cu privire la penalităţile de întârziere faţă de daunele morale şi cu privire la daunele morale raportat la art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 501 alin. (3) din C. proc. civ. şi limitele casării indicate în decizia nr. 2495/19.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă;prin recursul declarat, reclamanţii invocă încălcarea art. 37 NASF 23/2014 arătând că a fost stabilit în mod greşit momentul din care începe să curgă termenul de 3 luni de zile, însă prin Decizia 2495/2020 instanţa de recurs a statuat deja că nu se puteau acorda penalităţile de întârziere pentru acest motiv fără a se încălca art. 478 alin. (1) C. proc. civ., considerentele acestei decizii având autoritate de lucru judecat; deşi prin decizia 2495/2020 (pronunţată îm primul recurs) s-a admis motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (nemotivarea deciziei din apel), acesta nu a fost invocat de părţi pentru nemotivarea daunelor materiale (ci pentru nemotivarea penalităţilor de întârziere şi a daunelor morale), sens în care soluţia din apel din decizia 166/A/2019 privind daunele materiale nu ar fi fost casată. În decizia 2495/2020 s-a reţinut că se va rejudeca în raport de aspectele enunţate în decizia de recurs, iar cu privire la daunele materiale nu s-au făcut deloc aprecieri.

- excepţia nulităţii recursului raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, fiind criticată netemeinicia deciziei nr. 75/A/2022, iar nu nelegalitatea.

Pe fond, a apreciat că recursul reclamanţilor este nefondat. În privinţa daunelor morale apreciază că decizia este motivată având în vedere împrejurarea că motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns specific şi explicit faţă de fiecare afirmaţie a unei părţi, ci presupune expunerea raţionamentelor pentru care a fost pronunţată o anumită soluţie. Simpla invocare a încălcării art. 49 pct. 2 NASF 23/2014 nu poate sta la baza recursului atâta timp cât nu este argumentată.

Recursul este nefondat şi sub aspectul daunelor materiale pentru faptul că soluţia pronunţată în această privinţă nu a fost casată prin decizia 2495/2020. De asemenea, instanţa de apel, în rejudecare, a interpretat şi aplicat corect art. 1390 C. civ., a analizat toate probele administrate şi a constatat faptul că defunctul F. nu le presta reclamanţilor întreţinere în mod curent şi nici nu se aflau în starea de nevoie prevăzută de art. 524 C. civ.. Prin urmare, nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea cererii întrucât reclamanţii realizau venituri superioare faţă de defunct, aveau constituite inclusiv depozite bancare, obţineau venituri din închiriere şi dividente şi sunt proprietarii unui imobil în care locuia şi defunctul 3 – 4 zile pe săptămână.

Reclamanţii critică interpretarea şi aplicarea greşită a art. 37-38 NASF 23/2014, însă textele nu sunt incidente având în vedere că cererea de avizare comunicată la 29.05.2018 nu poate fi considerată avizare în condiţiile în care nu este însoţită de documente justificative pentru dovedirea existenţei şi întinderii prejudiciului patrimonial.

Prin decizia 2495/2020, instanţa a statuat că acordarea penalităţilor de întârziere pentru motivul prevăzut de art. 37 al NASF 23/2014 duce la încălcarea principiului efectului devolutiv al apelului, întrucât prin acţiune nu s-au solicitat penalităţi pentru acest motiv, iar apelul nu a fost declarat în acest sens. În aceste condiţii, decizia 2495/2020 are autoritate de lucru judecat, iar împrejurarea că instanţa de apel în rejudecare a încălcat dezlegarea dată de instanţa de recurs nu dă posibilitatea reclamanţilor de a obţine o soluţie diferită.

În cuprinsul întâmpinării formulate la recursul pârâtei, reclamanţii A., B., C. şi D. au invocat mai multe excepţii:

- excepţia inadmisibilităţii solicitării de casare a deciziei civile nr. 75/A/2022 şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, cu motivarea că, în caz de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite cauza o singură dată în cursul procesului către instanţa de apel; prin decizia nr. 2495 din 19.11.2020, Înalta Curte a casat decizia nr. 166A/2019 şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel; or, raportat la art. 497 C. proc. civ., o astfel de măsură nu se poate dispune decât o singură dată în cursul procesului, în ipoteza dată cauza urmând a fi reţinută spre rejudecare de către instanţa de recurs;

- excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de desfiinţare a actelor de executare silită efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019; cererea de întoarcere a executării silite formulată de E. a fost respinsă prin decizia nr. 2495 din 19.11.2020 pe motiv că nu s-a făcut dovada executării deciziei recurate; prin urmare, a existat o instanţă învestită cu soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite ca urmare a desfiinţării deciziei civile nr. 166/2019 a Curţii de Apel Cluj, existând aşadar tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, sens în care se justifică admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat;

- excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului ales a E. S.A., întrucât cererea de recurs este semnată de avocat fără ca împuternicirea avocaţială să fie semnată de client şi fără să existe o împuternicire din partea consiliului de administraţie;

- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei CNAIR, cu motivarea că prin hotărârea recurată nu s-a admis cererea de chemare în garanţie faţă de aceasta;

- excepţia lipsei de interes în formularea recursului faţă de CNAIR, cu aceeaşi motivare;

- excepţia nulităţii recursului faţă de CNAIR cu motivarea că, deşi cererea de recurs este formulată în contradictoriu cu aceasta, prin hotărârea atacată nu s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată împotriva CNAIR; apelul introdus de E. nu a vizat şi soluţia primei instanţe pronunţate asupra cererii de chemare în garanţie formulată de E. împotriva CNAIR, astfel că hotărârea primei instanţe pronunţată asupra cererii de chemare în garanţie în contradictoriu cu CNAIR a intrat în puterea lucrului judecat; în această etapă procesuală, CNAIR nu mai justifică calitate procesuală, iar recurenta nu are niciun interes practic concret în formularea şi susţinerea recursului în contradictoriu cu CNAIR.

Pe fond, a apreciat că se justifică respingerea recursului întrucât nu este fondat.

Recurenta-pârâtă E. a formulat răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepţiilor invocate, iar raportat la excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional în recurs invocă puterea de lucru judecat a considerentelor din sentinţa nr. 2241 din 28.10.2021, pronunţată în dosarul x/2021, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant întrucât asigurătorul este reprezentat de directorul general care are posibilitatea de a încheia un contract de mandat cu un avocat, iar contractul de reprezentare încheiat în anul 2016 dă dreptul la reprezentare într-o cauză ulterioară având în vedere conţinutul contractului de reprezentare.

8. Procedura de filtru

În data de 11 mai 2022 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă dosarul nr. x/2016, având ca obiect recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi de pârâtul E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 75 A din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, fiind repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia din 23 mai 2022 s-a dispus comunicarea recursurilor către intimaţi, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, urmând ca după expirarea termenelor prevăzute de lege să se întocmească raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

De asemenea, s-a reţinut că recursurile sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Completul de filtru a constatat, în şedinţa din data de 9 februarie 2023, că recursurile îndeplinesc condiţiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe anumite aspecte, neputând fi soluţionat potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, s-a reţinut că excepţia nulităţii recursului declarat de către reclamanţii A., B., C. şi D., invocată de către pârâtul E. S.A. pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată întrucât se constată că motivele evidenţiate în memoriul de recurs fac posibilă încadrarea, pe anumite aspecte, în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât aceasta a fost respinsă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului ales a E. S.A. (pentru motivul că cererea de recurs este semnată de avocat fără ca împuternicirea avocaţială să fie semnată de client şi fără să existe o împuternicire din partea consiliului de administraţie), invocată de recurenţii reclamanţi prin întâmpinare, aceasta a fost respinsă.

În ceea ce priveşte celelalte excepţii invocate, s-a statuat în sensul că acestea urmează a fi analizate cu ocazia judecării recursurilor în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

Analizând, cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepţiile invocate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin întâmpinarea formulată de către recurentele-pârâte E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia s-a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs declarate de reclamanţi raportat la solicitarea de admitere a apelului şi de soluţionare a fondului cauzei, autoarele excepţiei apreciind că o astfel de cerere contravine dispoziţiilor art. 497 raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. întrucât instanţa de recurs nu se poate pronunţa asupra fondului dreptului.

Excepţia invocată este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, 6 decembrie 2016, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.", iar în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din perspectiva textelor de lege invocate în cauză rezultă că soluţia pe care o poate pronunţa Înalta Curte, în ipoteza în care apreciază ca fiind fondat recursul declarat în cauză, este aceea a casării şi a trimiterii cauzei spre rejudecare. În opinia recurentelor-pârâte, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de admitere a recursului şi de admitere a apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, conduce la inadmisibilitatea cererii de recurs. Excepţia invocată nu este însă fondată, întrucât în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii", astfel că în analiza recursului declarat va aplica prevederile art. 497 raportat la art. 496 din C. proc. civ. şi va pronunţa soluţia legală, independent de solicitarea de admitere a apelului. Prin urmare, din această perspectivă, recursul declarat nu este afectat de viciul inadmisibilităţii.

Excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs exercitate cu privire la penalităţile de întârziere acordate în raport de daunele morale solicitate şi cu privire la daunele materiale invocată de către pârâte prin raportare la dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 501 alin. (3) C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

În motivarea acestei excepţii, recurentele-pârâte arată că prin recursul declarat reclamanţii invocă încălcarea art. 37 NASF 23/2014 întrucât a fost stabilit în mod greşit momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni de zile, însă prin Decizia 2495/2020 instanţa de recurs a statuat deja că nu se puteau acorda penalităţile de întârziere pentru acest motiv fără a se încălca art. 478 alin. (1) C. proc. civ., considerentele acestei decizii având autoritate de lucru judecat; deşi prin decizia 2495/2020 (pronunţată în primul recurs) s-a admis motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (nemotivarea deciziei din apel), acesta nu a fost invocat de părţi pentru nemotivarea daunelor materiale (ci pentru nemotivarea penalităţilor de întârziere şi a daunelor morale), sens în care soluţia din apel din decizia 166/A/2019 privind daunele materiale nu ar fi fost casată. În decizia 2495/2020 s-a reţinut că se va rejudeca în raport de aspectele enunţate în decizia de recurs, iar cu privire la daunele materiale nu s-au făcut deloc aprecieri.

Şi această excepţie urmează a fi respinsă întrucât cele invocate în susţinerea acesteia nu reprezintă un veritabil fine de neprimire al cererii de recurs, instanţa de control judiciar urmând a analiza modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ. de către instanţa de apel, însă o astfel de analiză nu poate conduce la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs.

Din perspectiva celor două excepţii de inadmisibilitate invocate de către recurentele-pârâte prin raportare la cererea de recurs formulată de către reclamanţi, Înalta Curte arată că potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi în termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căii de atac presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac reglementate de lege, în afara acestora neputându-se folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părţilor obligaţia îndeplinirii actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Conform dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., pot fi recurate hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Or, prin încheierea din camera de consiliu din data de 9 februarie 2023 s-a reţinut admisibilitatea, în principiu, a celor două recursuri declarate în cauză, astfel că efectul pe care îl urmăresc pârâtele prin cele două excepţii invocate nu poate fi atins.

Prin întâmpinarea formulată de către recurenţii-reclamanţi s-a invocat excepţia lipsei calităţii de intimată în recurs a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, excepţie ce urmează a fi admisă.

Prin sentinţa civilă nr. 61 din 11 februarie 2019, Tribunalul Cluj a respins cererea de chemare în garanţie a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, cerere formulată de pârâta E. S.A..

Prin apelurile promovate în cauză această soluţie nu a fost criticată, astfel că această dezlegare se impune cu autoritate de lucru judecat, aspect reţinut şi prin considerentele deciziei civile nr. 75/A/17 februarie 2022.

Potrivit art. 458 din C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane".

Din textul de lege mai sus citat, rezultă că în prezenta cale de atac sunt părţi în etapa recursului recurenţii-reclamanţi şi recurentele-pârâte, intimata-chemată în garanţie Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, ca urmare a respingerii cererii de chemare în garanţie şi a rămânerii definitive a acestei soluţii, fiind un terţ, recursul neputând fi exercitat omisso medio în raport de această parte.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 36 raportat la dispoziţiile art. 458 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii de intimată în recurs a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere invocată de reclamanţii A., B., C. şi D. şi va respinge, având în vedere soluţia adoptată, ca rămase fără obiect, excepţiile lipsei de interes şi a nulităţii recursului promovat împotriva Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

În ceea ce o priveşte pe Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere-Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj se constată că aceasta a avut calitatea de mandatar al Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere şi nu a fost parte în litigiu.

De asemenea, prin întâmpinarea formulată de către recurenţii-reclamanţi s-a invocat şi excepţia inadmisibilităţii solicitării de casare a deciziei 75/A/2022 şi de trimitere a cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj motivat de faptul că art. 497 din C. proc. civ. prevede că Înalta Curte poate să trimită, în caz de casare, o singură dată cauza spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat însă excepţia pe o formă a textului de lege inaplicabil în cauza dedusă judecăţii, respectiv pe forma art. 497 C. proc. civ., astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018.

Litigiul a fost înregistrat pe rolul instanţelor de judecată la data de 6 decembrie 2016, dată la care art. 497 C. proc. civ. avea următorul conţinut "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.", aceasta fiind forma aplicabilă în cauză, date fiind prevederile art. 24 C. proc. civ.

Prin urmare, cum sintagma "o singură dată în cursul procesului" a fost introdusă prin Legea nr. 310/2018, excepţia invocată urmează a fi respinsă ca nefondată.

Excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de cererea de desfiinţare a actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj este nefondată.

Prin cererea de recurs, recurentele-pârâte E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia au solicitat instanţei desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza Deciziei nr. 75/A/2022 şi a deciziei casate nr. 166/A/2019, cu consecinţa întoarcerii executării silite în conformitate cu dispoziţiile art. 723 şi urm. C. proc. civ.

Cu privire la cererea de întoarcere a executării silite formulate de pârâtele E. S.A. şi E., Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 431 C. proc. civ. în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care prin decizia de casare nr. 2495 din 19 noiembrie 2020 s-a respins cererea de desfiinţare a actelor de executare silită efectuate în baza deciziei nr. 166/A din 11 septembrie 2019 ca urmare a nedovedirii demarării executării silite. Prin urmare, instanţa supremă s-a pronunţat asupra cererii de întoarcere a executării cu privire la decizia casată, cerere constatată ca nefiind dovedită, astfel că nu a statuat asupra fondului pretenţiei.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de desfiinţare a actelor de executare silită efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019 a Curţii de Apel Cluj, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia întrucât motivarea este comună şi vizează, în realitate, excepţia autorităţii de lucru judecat anterior soluţionată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la motivele de casare invocate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. şi recursul declarat de pârâţii E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 75 A din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Având în vedere că prin memoriul de recurs formulat de pârâtele E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia s-a criticat, printre altele, decizia sub aspectul cadrului procesual şi s-a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv aplicarea Ordinului CSA nr. 14/2011 şi nu a Normei ASF 23/2014, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea prioritară a acestui recurs întrucât stabilirea cadrului procesual şi normelor de drept material incidente în cauză privesc soluţionarea ambelor recursuri.

a. Prin recursul declarat de pârâtele E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia se invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., pârâtele critică soluţia adoptată de instanţa de apel apreciind că aceasta a încălcat dispoziţiile art. 56 C. proc. civ. prin respingerea apelului cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a E.. Arată că scopul reglementării art. 56 alin. (2) C. proc. civ. este de a legitima procesual şi entităţile fără personalitate juridică pentru a asigura dreptul de acces la justiţie. Or, în situaţia în care există o societate mamă cu personalitate juridică, textul de lege nu este activat, întrucât nu este necesară protecţia oferită de acesta. E. S.A., Agenţia Alba Iulia este un punct de lucru conform extrasului ORC aflat la dosar, nu are organe de conducere proprii, fiind un loc în care îşi desfăşoară activitatea angajaţii societăţii, sens în care nu poate sta în judecată în baza art. 56 C. proc. civ.

Potrivit art. 56 alin. (2) C. proc. civ. "..., pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii". Prin derogare de la prevederile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., şi anume de la regula potrivit căreia, pentru a fi parte în proces, persoana fizică sau juridică trebuie să aibă capacitate procesuală de folosinţă, legea instituie o excepţie aplicabilă entităţilor juridice, menţionate în cuprinsul art. 56 alin. (2) C. proc. civ. Excepţia permisă de cod în această materie prevede faptul că pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. Dat fiind faptul că noul C. proc. civ. nu mai distinge, entităţile juridice menţionate anterior pot sta în judecată independent de poziţia procesuală avută în cadrul litigiului - reclamant, pârât sau terţ intervenient. Dat fiind caracterul de excepţie de la regulă, care imprimă o strictă interpretare şi aplicare, pot fi parte în proces numai entităţile juridice indicate în textul art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., şi anume asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, iar nu oricare alte entităţi juridice lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

Potrivit art. 43 alin. (3) din Legea societăţilor nr. 31/1990, "Celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal".

Din analiza textului de lege mai sus amintit, rezultă că E. de lucru Alba Iulia este o entitate fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, astfel cum rezultă din menţiunile din Registrul Comerţului aflate la dosarul de fond, neavând nicio relevanţă împrejurarea că are calitate de pârâtă şi societatea E. S.A., din cuprinsul art. 56 alin. (2) C. proc. civ. nerezultând o altă interpretare. Prin urmare, critica formulată este nefondată.

Pârâtele au criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 14 şi 22 din C. proc. civ.. Consideră că instanţa a pronunţat hotărârea în baza altei norme decât cea indicată de ambele părţi şi fără a pune în discuţia părţilor acest aspect; la momentul încheierii contractului RCA, 05.12.2014, era în vigoare Legea nr. 136/1995 cu norma de punere în aplicare Ordinul CSA nr. 14/2011; aprecierile instanţei de apel sunt greşite în raport de art. 6 din Noul C. civ. instanţa nu a pus în discuţie norma aplicabilă în cauză, sens în care a încălcat dreptul la apărare atât timp cât instanţa a înlăturat Ordinul CSA nr. 14/2011 pe care pârâta şi-a întemeiat toate apărările.

Critica este nefondată.

Aşa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării formulate de către pârâte la cererea de chemare în judecată (în cauză interesând dosar fond), acestea au indicat textele de lege aplicabile prin raportare la data evenimentului rutier, 3 mai 2015, ca fiind Legea nr. 136/1995, raportat la C. civ. şi Norma ASF 23/2014. De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 61 din 11 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, instanţa a stabilit că, în raport de data producerii evenimentului rutier, sunt incidente dispoziţiile din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Prin apelul declarat de către reclamanţi, s-a solicitat instanţei, ca o chestiune prealabilă, determinarea normei juridice incidente în cauză . Prin urmare, Curtea de Apel Cluj a fost învestită de către reclamanţi cu solicitarea de determinare a normei juridice incidente, stabilind, în acord cu cele statuate de instanţa de fond, incidenţa Normei ASF nr. 23/2014, astfel că nu este fondată critica pârâtelor privind încălcarea dreptului la apărare şi a principiilor contradictorialităţii şi a rolului activ al judecătorului în soluţionarea cauzei, hotărârea fiind întemeiată pe motive de fapt şi de drept care au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii.

De asemenea, pârâţii au apreciat că instanţa de apel a încălcat dezlegările obligatorii şi limitele casării cu privire la penalităţile de întârziere, precum şi cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale şi materiale, ceea ce înseamnă nesocotirea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.. De asemenea, nu s-a ţinut cont de indicaţiile trasate de instanţa de recurs, respectiv că a fost încălcat art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, atât timp cât nu s-a raportat deloc la jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale.

Critica este nefondată deoarece prin decizia civilă nr. 2495 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte a casat decizia civilă nr. 166/A din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă, întrucât în considerentele hotărârii recurate nu se regăseau motivele de drept şi de fapt legate de excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei E., excepţie invocată ca motiv de apel, nu au fost expuse motivele de fapt şi de drept în ceea ce priveşte aspectele legate de acordarea/neacordarea penalităţilor de întârziere solicitate pentru daunele materiale, nu se regăsesc nici criteriile şi temeiurile de drept în raport de care s-a procedat la cuantificarea daunelor morale, respectiv instanţa de apel nu a analizat cauza şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1391 alin. .2 teza a II a C. civ. invocate în motivele de apel. Din decizia de casare nu rezultă cele afirmate de către pârâţi, Înalta Curte neconstatând încălcarea art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Din contră, în acord cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj, în rejudecarea apelurilor cu care a fost învestită, în acord cu cele statuate prin decizia de casare care o obliga la "a analiza cauza atât în raport de limitele învestirii prin cererile de apel, precum şi în raport de aspectele enunţate prin prezenta decizie", a procedat la o justă analiză a motivelor de apel în acord cu cele statuate definitiv prin decizia de casare. În acest context, şi critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în privinţa penalităţilor de întârziere, întrucât instanţa de recurs a constatat deja că, dacă s-ar acorda penalităţi pentru nerespectarea termenului de 3 luni, ar fi depăşite limitele apelului este nefondată.

Motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. în privinţa penalităţilor de întârziere, acestea fiind acordate pentru nerespectarea obligaţiei de a răspunde cererii de despăgubire în termen de 3 luni, în condiţiile în care s-au solicitat pentru diminuarea nejustificată a ofertei este nefondat. Şi acest motiv de recurs este formulat ca urmare a încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. în condiţiile în care prin decizia nr. 2495/2020 instanţa de recurs deja a tranşat faptul că penalităţile de întârziere trebuie să se judece în limitele învestirii prin cererile de apel; instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât a fost învestită în privinţa penalităţilor doar cu apelul pârâtei, nu şi cu apelul reclamanţilor.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere ca urmare a faptului că pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile sau şi le-au îndeplinit în mod defectuos în termenul reglementat de lege, inclusiv în ipoteza în care diminuează nejustificat despăgubirea.

Învestite cu cererea dedusă judecăţii, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au reţinut justificată solicitarea de obligare a pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere ca urmare a faptului că pârâtele nu au emis o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni prevăzut de lege.

Prin urmare, atât timp cât instanţa s-a raportat la textul de lege incident în cauză, text care prevede faptul că penalităţile de întârziere sunt datorate în ipoteza în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, critica formulată apare ca fiind vădit nefondată.

De asemenea, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte alegaţia potrivit căreia instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât a fost învestită în privinţa penalităţilor doar cu apelul pârâtei, nu şi cu apelul reclamanţilor, este nefondată.

Prin sentinţa civilă 61/11.02.2019, Tribunalul Cluj a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, şi până la data plaţii efective a sumelor stabilite cu titlu de daune morale şi materiale.

Potrivit art. 458 C. proc. civ., "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane".

Cum în raport de acest petit, instanţa a admis pretenţiile reclamanţilor, aceştia nu justificau un interes în formularea apelului împotriva acestei soluţii de admitere, fiind apelată sentinţa doar cu privire la acele capete de cerere respinse sau admise în parte.

Însă, apelul declarat de către pârâte împotriva acestei soluţii a fost admis şi stabilit un alt moment de la care curge termenul de 3 luni de zile reglementat de art. 37 din Norma ASF 23/2014, termen mai favorabil pârâtelor, de asemenea fiind înlăturate penalităţile de întârziere acordate de instanţa de fond în raport de daunele materiale.

Prin urmare, criticile potrivit cărora instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât a fost învestită în privinţa penalităţilor doar cu apelul pârâtei sunt nefondate, instanţa de apel pronunţându-se, în limitele învestirii, asupra criticilor dezvoltate în mod distinct prin cele două cereri de apel.

De asemenea, pârâtele apreciază că a operat o încălcare a dispoziţiilor art. 723 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins cererea de întoarcere a executării prin aplicarea art. 500 din acelaşi cod. Astfel, instanţa de apel a reţinut că desfiinţarea actelor se dispune de instanţa de recurs conform art. 500 C. proc. civ., ignorând dispozitiile art. 723 alin. (2) din acelaşi cod, invocate de pârâtă, negându-şi competenţa. Raportat la art. 723 alin. (2) C. proc. civ. instanţa de apel avea competenţa de a se pronunţa asupra cererii de întoarcere a executării silite din dosarul nr. x/2020 al BEJ G., întrucât aceasta avea şi competenţa de a rejudeca fondul, iar în recurs prin decizia nr. 2495/2020 nu s-a luat această măsură.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 723 C. proc. civ., "(1) În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului. (2) Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă. (3) În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când se aplică art. 777."

Modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare este cea reglementată de art. 724 din C. proc. civ., interesând în cauză în special alin. (2) al acestui articol, care prevede că "Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul".

Curtea de Apel Cluj a reţinut, în mod temeinic, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 500 C. proc. civ. şi, prin urmare, competenţa instanţei de recurs în soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite în condiţiile în care instanţa de apel analizează legalitatea unei hotărâri de primă instanţă care nu este executorie. De reţinut este şi faptul că pârâtele s-au adresat cu o cerere de întoarcere a executării silite şi instanţei de executare, în condiţiile art. 724 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum rezultă din cererea de întoarcere a executării silite, cerere respinsă.

Criticile privind incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În susţinerea acestui motiv de casare arată că motivarea dată de instanţa de apel cu privire la daunele morale, penalităţile de întârziere şi cererea de întoarcere a executării silite nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13, art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Contrar celor susţinute de pârâţi, Înalta Curte apreciază că decizia civilă nr. 75/A din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ. şi nu cuprinde motive contradictorii sau străine de obiectul cauzei.

În motivarea soluţiei adoptate cu privire la cuantumul daunelor morale, contrar afirmaţiilor pârâtelor, decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii. Instanţa de apel arată la pagina 34, paragraful întâi faptul că practica judiciară depusă la dosarul cauzei va fi avută în vedere, în mod orientativ. Aceasta întrucât situaţia de fapt ce a stat la baza hotărârilor judecătoreşti nu este identică cu cea din cauza dedusă judecăţii. Considerentele instanţei sunt corecte, practica judiciară fiind un criteriu avut în vedere la acordarea daunelor morale prin raportare la principiile care se degajă din aceasta. Însă, principiul care se degajă din jurisprudenţa naţională şi europeană este acela al statuării în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. Prin urmare, instanţele naţionale sunt obligate să verifice, în fiecare caz în parte, consecinţele negative suferite de către reclamanţi, aspect pe care Curtea de Apel Cluj l-a realizat, motivarea nefiind sub acest aspect contradictorie.

Hotărârea este motivată atât sub aspectul acordării penalităţilor de întârziere, cât şi sub aspectul constatării neîndeplinirii obligaţiilor de către asigurător în termenul de 3 luni de zile de la avizare, instanţa de apel arătând pe larg în cuprinsul deciziei obligaţiile încălcate de către asigurător şi temeiul de drept care atrăgea plata penalităţilor de întârziere.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., pârâtele apreciază că în mod greşit instanţa de apel a aplicat prevederile Normei ASF 23/2014 în loc de Ordinul CSA 14/2011.

Aşa cum s-a arătat şi supra, în mod corect a aplicat instanţa de apel prevederile Normei ASF 23/2014 prin raportare la data producerii evenimentului rutier, 3 mai 2015.

În soluţionarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 6 alin. (1) si 2 din C. civ., conform cărora: "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".

Aşadar, raportat la art. 6 alin. (1) si 2 din C. civ., se vor avea în vedere actele normative în vigoare la data săvârşirii faptului ilicit – 3 mai 2015, dând eficientă art. 6 alin. (2) C. civ., dar si principiului de drept: "tempus regit actum".

Norma ASF 23/2014 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2015, evenimentul rutier având loc la data de 3 mai 2015, astfel că în mod corect a aplicat prima instanţă şi cea de apel acest act normativ.

În concluzie, sediul materiei procedurii de constatare, stabilire şi acordare a despăgubirilor îl constituie, în principal, normele speciale cuprinse în Capitolul al III-lea din Legea nr. 136/1995, începând cu art. 48 şi următoarele, şi în Normele ASF nr. 23/2014, începând cu Titlul I, Secţiunea a 6-a "Despăgubirea" (art. 36 şi urm.), Titlul II, Capitolul I privind "Avizarea şi constatarea prejudiciilor" (art. 39 şi următoarele); Capitolul II privind "Stabilirea despăgubirilor"; Capitolul III privind "Plata despăgubirilor" şi Capitolul V privind "Dispoziţii finale". Alături de aceste dispoziţii legale speciale sunt aplicabile dispoziţiile în materie din C. civ. 2009, care reprezintă dreptul comun în materie.

Prin urmare, şi motivul de casare privind aplicarea greşită a dispoziţiilor Ordinului CSA nr. 14/2011 este nefondat.

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, contrar celor afirmate de către recurenţi, instanţa de apel s-a raportat atât la criteriile legislative în materie, cât şi la jurisprudenţa naţională şi europeană în materie, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile art. 50 din Norma ASF 23/2014.

De altfel, în mod corect a acordat penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% raportat la daunele morale acordate reclamanţilor A., B. şi C., calculate începând cu data de 30.08.2015.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta arată că şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni de la data depunerii cererii de despăgubire, în condiţiile în care ofertele de despăgubire au fost emise la data de 24 septembrie 2015, iar cererea de despăgubire a fost completată la data de 24 iunie 2015, aceasta fiind în opinia pârâtelor data la care s-a avizat accidentul rutier.

Critica nu este fondată.

Potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Potrivit art. 2 punctul 1 din Norma ASF nr. 23/2014, prin avizare de daună se înţelege procedura prin care păgubitul înregistrează la asigurător o pretenţie de despăgubire, pe baza unor documente din care rezultă producerea unui eveniment acoperit prin poliţa de asigurare.

Aşa cum au expus pârâtele în recursul declarat, ataşat cererii de despăgubire din data de 29 mai 2015, reclamanţii au comunicat acte de stare civilă, adeverinţă medicală din care reiese decesul numitului F., copie poliţă RCA şi adresă emisă de Poliţia Becrean privind producerea unui eveniment rutier soldat cu decesul numitului F..

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că cererea înregistrată sub numărul x/29.05.2015 reprezintă cererea de despăgubire în raport de care asigurătorul era obligat să răspundă în termen de cel mult 3 luni de zile de la înregistrare, aspectele invocate privind lipsa documentelor sau a neemiterii rechizitoriului în dosarul penal nefiind relevante în raport de prevederile legale mai sus amintite.

Din aplicarea coroborată a art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014 rezultă că dispoziţiile legale sancţionează cu plata de penalităţi de întârziere nu doar neîndeplinirea obligaţiilor în termenele prevăzute la art. 37, ci şi îndeplinirea lor defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirii.

Toate aceste situaţii sunt considerate imputabile societăţii de asigurare, evidenţiind culpa acesteia, consecinţa fiind că pentru săvârşirea unei astfel de fapte culpabile, deci ilicite, se datorează o despăgubire care îmbracă forma penalităţilor de întârziere într-un cuantum predeterminat legal.

Or, pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina lor în termenul de 3 luni de zile de la avizarea faptei ilicite, respectiv au emis o ofertă de despăgubire în afara termenului legal, diminuând în mod nepermis despăgubirea solicitată de reclamanţi.

Este fără relevanţă că în dosarul penal deschis în urma accidentului de circulaţie nu erau încă finalizate cercetările, căci acest dosar avea ca principal obiect stabilirea persoanei vinovate în sens penal, în vreme ce reclamanţii au formulat solicitarea de despăgubire prin raportare exclusivă la normele de drept aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale, iar nu în cazul răspunderii penale.

Deşi este real că pentru stabilirea daunelor morale legea nu oferă, din raţiuni uşor de înţeles, repere clare pentru cuantificarea lor, există, totuşi, anumite limite de apreciere rezonabilă pe care pârâta, ca profesionist în domeniul asigurărilor, le cunoştea sau le putea cu uşurinţă cunoaşte, raportându-se inclusiv la practica judiciară deja existentă.

De altfel, inclusiv prevederile art. 50 punctul 2 din Norma ASF nr. 23/2014 stabilesc, cu privire la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unor persoane, că "Se au în vedere următoarele: (…) d) daunele morale:în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", fiind, aşadar, instituite repere pe care pârâta avea obligaţia de a le cunoaşte şi respecta.

Prin urmare, nu se poate reţine ca fondată critica potrivit căreia penalităţile de întârziere erau datorate de la data rămânerii definitive a hotărârii în raport de considerentele anterior expuse.

Înalta Curte, în raport de practica judiciară invocată în susţinerea acestui motiv de casare privind momentul de la care partea poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere, aminteşte că jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Având în vedere soluţia pronunţată, instanţa de recurs nu va mai examina cererea de întoarcere a executării silite formulată odată cu motivele de recurs, aceasta fiind rămasă fără obiect.

b. Prin recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. se invocă motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 şi punctul 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., reclamanţii critică decizia din apel din perspectiva nemotivării soluţiei de reducere a cuantumului daunelor morale. În dezvoltarea acestui motiv de casare s-a invocat că în motivarea deciziei din apel nu s-a menţionat care sunt condiţiile de echitate şi rezonabilitate avute în vedere de instanţă pentru cuantificarea daunelor morale, deşi se face trimitere la aceste condiţii în repetate rânduri. De asemenea, s-a apreciat că nu rezultă din considerentele deciziei recurate care au fost în concret motivele care au determinat admiterea apelului asigurătorului şi reducerea cuantumului daunelor morale faţă de cel stabilit de prima instanţă, instanţa de apel neexpunând motivele pentru care a respins apelul reclamanţilor privind majorarea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte observă că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţa de apel conform susţinerilor recurentelor, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, fiind necesară reţinerea argumentată a fiecărei împrejurări pe baza probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în cererea dedusă judecăţii, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. câtă vreme instanţa a analizat motivele de apel formulate şi a oferit un răspuns fundamentat susţinerilor părţii.

Relevantă în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit, referitor la faptul că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Astfel, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea modului în care Curtea de Apel Cluj a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe nu se poate reţine, conform conţinutului deciziei recurate, că lipsesc motivele pe care se întemeiază, respectiv analiza referitoare la diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor.

Dimpotrivă, se constată că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamanţi şi a oferit un răspuns fundamentat în fapt şi în drept criticilor aduse sentinţei primei instanţe.

Astfel, în ce priveşte diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor, instanţa de apel a motivat soluţia prin prisma criteriilor legale şi jurisprudenţiale de stabilire a acestui tip de dezdăunare, cu luarea în considerare a efectelor negative pricinuite reclamanţilor prin decesul victimei, rezultate din probele administrate în cauză. Prin urmare, nu se poate susţine întemeiat că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În cauză, soluţia instanţei de apel sub aspectul diminuării daunelor morale acordate părţii este rezultatul aprecierii probatoriului administrat, or critica nu poate fi circumscrisă unor motive de nelegalitate a deciziei, ci poate reprezenta cel mult o nemulţumire a părţii cu privire la relevanţa dată de către instanţă probelor administrate, astfel încât, pentru motivele ţinând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac şi a imposibilităţii instanţei de recurs de a analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

Reţinând aceste considerente, se constată că instanţa de apel a făcut o evaluare proprie a situaţiei de fapt deduse judecăţii, argumentând soluţia pronunţată în cauză cu privire la fiecare dintre criticile formulate de recurenţii-reclamanţi.

Strict sub aspectul motivării, în cuprinsul hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligaţiei legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumentele curţii pentru care a modificat sentinţa instanţei de fond.

Or, împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu existenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată. De altfel, ca urmare a admiterii apelului asigurătorului prin care se solicita diminuarea daunelor morale, nu putea fi admis apelulul reclamanţilor în sensul majorării cuantumului daunelor morale, soluţiile excluzându-se în mod evident, argumentele aduse în sprijinul soluţiei de diminuare a daunelor morale fiind aplicabile pentru identitate de raţiune şi pentru soluţia de respingere a solicitării de majorare a daunelor morale.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au învederat faptul că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, nu a reparat integral prejudiciul creat şi astfel a fost încălcat art. 1349 alin. (2) C. civ.

În analiza acestei critici, urmează a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul că, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, instanţa supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, întinderea daunei morale neputând fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar.

La aceste considerente ar trebui adăugată şi exigenţa ca daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină astfel nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese.

În speţă, despăgubirea nu poate fi privită ca o reparaţie propriu-zisă a suferinţei încercate de reclamante, ci doar ca o compensaţie acordată acestora pentru această suferinţă, motiv pentru care se impune raportarea la particularităţile de cuantificare a despăgubirilor decurgând din natura specifică a prejudiciului. Stabilirea propriu-zisă a cuantumului despăgubirilor trebuie făcută pe baza unor criterii, raportate la împrejurările concrete ale cauzei, anume intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoanele păgubite, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul asigurat în timpul vieţii de cel decedat, vârsta persoanelor care solicită despăgubirea sau orice alte elemente care caracterizează speţa, la care se adaugă principiul echităţii, care impune o limitare rezonabilă a despăgubirilor, de natură a păstra un echilibru între scopul de compensaţie a suferinţei cauzată şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Evaluând în acest context criticile părţii reclamante referitoare la sumele stabilite de tribunal prin sentinţa apelată, instanţa de apel a apreciat că acestea nu asigură un just echilibru, de natură a nu deturna funcţia unor astfel de despăgubiri. Astfel, a considerat că daunele morale în sumă de 60.000 euro pentru fiecare dintre părinţii defunctului, 40.000 de euro pentru sora defunctului şi 1.000 de euro pentru cumnatul acestuia, reprezintă sume echitabile stabilite cu titlu de daune morale.

Instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, legătura de rudenie dintre reclamanţi şi defunct, precum şi gradul de afecţiune care exista între aceştia.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a apelat la criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în legislaţia şi jurisprudenţa din România, în considerarea principiului echităţii şi a principiilor jurisprudenţiale.

De altfel, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, iar din această perspectivă se observă că decizia atacată respectă acest principiu.

În dezvoltarea acestui motiv de casare au apreciat reclamanţii şi faptul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 49 pct. 2 din NASF nr. 23/2014, întrucât nu a ţinut seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România la stabilirea despăgubirilor constând în daune morale solicitate pentru decesul unei persoane.

Contrar celor susţinute de către recurenţi, Înalta Curte reţine că în analiza efectuată instanţa de apel s-a raportat atât la textele de lege invocate de părţi şi incidente în cauză, cât şi la jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate ce se regăsesc la paginile 32 – 35.

Şi critica privind acordarea daunelor morale în mod diferenţiat părinţilor şi sorei defunctului este nefondată. Deşi este incontestabilă suferinţa încercată de sora victimei, la cuantificarea daunelor morale cuvenite acesteia trebuie avut în vedere că nu va resimţi lipsa fratelui în aceeaşi măsură ca părinţii lor. Prin urmare, instanţa de apel în mod corect a acordat diferit compensaţiile cu titlu de daune morale, fiindcă amplitudinea suferinţelor unui părinte care a pierdut un copil nu este egală şi comparabilă cu suferinţele psihice ale fraţilor victimei.

Recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia adoptată de instanţa de apel apreciind că aceasta nu a avut în vedere limitele de despăgubire prevăzute de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014 şi nici cele stabilite de art. 2208 alin. (1) din C. civ., în contextul în care asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract, respectiv în limita a 5.000.000 de euro.

Critica este nefondată întrucât regula instituită de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede suma maximă ce poate fi acordată cu titlu de despăgubire ca urmare a decesului unei persoane. Însă, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa naţională şi cea europeană şi cum s-a arătat supra, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel a aplicat criteriile legale şi jurisprudenţiale naţionale şi europene în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, cuantum care se încadrează în limitele reglementate de lege, nu sunt derizorii, dar nici în măsură să le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, rezultă caracterul nefondat al criticii aduse deciziei recurate.

Reclamanţii apreciază nelegală decizia recurată şi prin prisma respingerii cererii de acordare a penalităţilor de întârziere aferente daunelor materiale solicitate. În susţinerea acestui motiv de casare invocă încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 37 din Norma ASF 23/2014.

Potrivit acestui text de lege, "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare. (4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Însă, în aplicarea prevederilor legale anterior citate, în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 50 din aceeaşi normă, articol care condiţionează acordarea daunelor materiale de dovedirea acestora. Or, având în vedere că reclamanţii, în susţinerea cererii lor de despăgubire adresată asigurătorului, au depus doar documente în justificarea prejudiciului moral, nu şi în susţinerea prejudiciului material (f. x - 162 dosar fond, vol. I), pârâta nu a avut posibilitatea de a analiza şi de a se pronunţa cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate.

Critica adusă de către reclamanţi momentului de la care se calculează penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere este, de asemenea, nefondată. În esenţă, reclamanţii apreciază că data de la care trebuie acordate aceste penalităţi de întârziere este 20.08.2015 şi nu 30.08.2015, cum greşit a reţinut instanţa de apel. Critica este nefondată.

Potrivit art. 38 din NASF 23/2014, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".

Reclamanţii au formulat prima cerere de despăgubire adresată pârâtei la data de 29.05.2015, aceasta fiind de altfel cererea de despăgubire la care s-a raportat şi pârâta în cuprinsul întâmpinării depusă la fila x – 132 din dosarul de fond.

Prin urmare, termenul de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, înăuntrul căreia pârâta trebuia să formuleze în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă reclamanţilor cu confirmare de primire, a expirat la data de 29 august 2015.

Or, pârâta a răspuns cu mult după împlinirea acestui termen de 3 luni, la data de 24 septembrie 2015, conform ofertelor de despăgubire aflate la dosar fond, vol. I.

Prin urmare, Înalta Curte constată că pârâta nu a răspuns în termenul de 3 luni prevăzut de lege, astfel încât aceasta datorează penalităţi de întârziere de 0,2%/zi începând cu data de 30.08.2015 şi nu începând cu data de 20.08.2015, cum greşit susţin reclamanţii, cererea de despăgubire fiind înregistrată la data de 29 mai 2015 sub numărul SC5850/29.05.2015, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% acordate reclamantului D. începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, Înalta Curte reţine că cererea de despăgubire înregistrată sub numărul x din 29 mai 2015 este formulată doar de către reclamanţii A., B. şi C., nu şi de D., astfel că în mod corect a stabilit instanţa de apel momentul de la care curg penalităţile întrucât a făcut aplicarea în cauză a art. 37 alin. (4) teză finală din Norma ASF 23/2014.

Critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1390 din C. civ. de către instanţa de apel ca urmare a respingerii motivului de apel privind neacordarea lunară a sumei de 2000 de RON în favoarea reclamanţilor B. şi C. este nefondată.

Potrivit art. 1390 din C. civ. "(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat. (2) Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent. (3) La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Dispoziţiile art. 1.387-1.389 se aplică în mod corespunzător."

Astfel cum rezultă din dispoziţiile alin. (1), textul de lege trebuie coroborat cu dispoziţiile legale care normează obligaţia legală de întreţinere.

În acest sens, art. 513 din C. civ. prevede că "Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege".

Potrivit art. 516 alin. (1) din C. civ. "Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege", iar potrivit art. 519 din acelaşi cod "Întreţinerea se datorează în ordinea următoare: a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi; b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat; c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor."

Articolul 524 din C. civ. prevede că "Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale."

Or, în acord cu cele statute de Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte reţine că reclamanţii B. şi C. nu se află "în nevoie", aceasta fiind una dintre condiţiile cerute de textul de lege pentru a beneficia, potrivit legii, de întreţinere din partea celui decedat, aceştia fiind beneficiarii unei pensii pentru limită de vârstă şi având venituri din chirii şi dobânzi.

De altfel, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză şi a dispoziţiilor art. 521 din C. civ., potrivit căruia "În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au", sens în care şi reclamanta A., în calitate de fiică, are obligaţia de a asigura întreţinerea părinţilor săi.

Concluzionând cu privire la acest motiv de recurs, în contextul în care recurenţii nu au făcut dovada stării de nevoie în care s-ar afla, în mod corect instanţa de apel a validat sentinţa pronunţată de instanţa de fond cu privire la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei sume de 2000 de RON/lunar în favoarea reclamanţilor B. şi C..

Motivul de recurs privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată este, de asemenea, nefondat.

În acord cu dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată". În mod judicios a reţinut instanţa de apel aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. şi a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 de RON. Nu poate fi reţinută alegaţia acestora potrivit căreia nu sunt parte căzută în pretenţii în condiţiile în care daunele acordate au fost mai mari decât cele oferite de către pârâtă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, unele pretenţii fiind respinse de către instanţă, astfel încât nu prezintă relevanţă oferta pârâtei ci măsura în care a fost admisă cererea de chemare în judecată.

În raport de solicitarea de acordare a sumei de 450 de RON achitată de către reclamanţi pentru întocmirea rapoartelor de psihodiagnostic şi evaluare clinică, în contextul în care reclamanţii nu au formulat cerere de completare a dispozitivului, în mod corect a reţinut instanţa de apel incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 445 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. şi recursul declarat de pârâţii E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 75 A din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În raport de soluţia dispusă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cererea recurenţilor-reclamanţi de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile de inadmisibilitate a recursului reclamanţilor invocate prin întâmpinare de recurentele-pârâte E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia.

Admite excepţia lipsei calităţii de intimată în recurs a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere invocată de reclamanţii A., B., C. şi D..

Respinge celelalte excepţii procesuale invocate prin întâmpinare de reclamanţii A., B., C. şi D., respectiv: excepţia inadmisibilităţii solicitării de casare a deciziei 75/A/2022 şi de trimitere a cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de cererea de desfiinţare a actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, excepţia inadmisibilităţii cererii de desfiinţare a actelor de executare silită efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019 a Cuţii de Apel Cluj, excepţia lipsei de interes şi excepţia nulităţii recursului promovat împotriva Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. şi recursul declarat de pârâţii E. S.A. şi E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 75 A din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenţii-reclamanţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.