Expropriation de facto claim: partial nullity of property certificate for public domain road zone under Law 18/1991 and exception of illegality

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 05.06.2013, sub număr de dosar x/2013, modificată la data de 21.10.2013 în privinţa cadrului procesual pasiv şi la datele de 21.10.2013 şi 27.01.2014 sub aspectul câtimii pretenţiilor, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Municipiul Bucureşti – Direcţia Generală Infrastructură şi Servicii Publice şi Municipiul Bucureşti – Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, B. S.R.L., SCT Bucureşti S.A., C. S.R.L. şi D. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se constate exproprierea unei suprafeţe de 151,62 mp din terenul situat în str. x, Bucureşti, prin efectuarea lucrării de interes public intitulată "Dublarea Diametralei N-S, pe tronsonul Buzeşti - Berzei - Vasile Pârvan - B.P Haşdeu - Uranus – Calea x" şi să se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri pentru expropriere în valoare totală de 151.620 euro, respectiv de 1000 euro/mp (în funcţie de cursul Euro din data efectuării plăţii), precum şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 3.031 RON/mp (echivalentul în RON al sumei de 700 euro/mp pe lună), reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă asupra suprafeţei de teren expropriate începând cu data exproprierii în fapt - 01.06.2010, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii susţinând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a se putea dispune acordare de despăgubiri în favaoarea reclamantei.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 24.02.2014, Tribunalul a respins excepţia de netimbrare şi excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. B. S.R.L., E. S.A., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., Municipiul Bucureşti – Direcţia Generală Infrastructură şi Servicii Publice şi Municipiul Bucureşti – Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, acţiunea îndreptată împotriva acestor pârâte fiind respinsă în consecinţă.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 428 din 28.03.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a respins ca prescris petitul având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru intervalul cuprins între 27.11.2009-04.06.2010 şi în rest a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, luând act că pârâtul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 494 A din 18 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 428 din 28.03.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General; a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că: a admis în parte acţiunea, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să plătească reclamantei suma de 27.482 Euro (echivalent în RON la data plăţii) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 140 mp teren din str. x, pentru perioada 4 iunie 2010 – 20 septembrie 2018. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs: i) reclamanta S.C. A. S.R.L., ii) pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi iii) Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

i) În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat următoarele critici:

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că pentru suprafaţa de teren de 140 mp din str. x, înscrisă în CF nr. x, cu nr. cadastal x, proprietate A. a operat o expropriere de fapt, iar pe de altă parte, că nu se impune acordarea contravalorii terenului expropriat, cu motivarea că acesta figurează în Cartea Funciară ca fiind proprietatea recurentei reclamante; faptul că nu a operat modificarea în Cartea Funciară şi nu a fost evidenţiată exproprierea nu înseamnă că recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită la acordarea contravalorii terenului expropriat;

- ingerinţa Municipiului Bucureşti în dreptul de proprietate al recurentei-reclamante nu este una legitimă, întrucât nu respectă dispoziţiile legale şi principiile recunoscute la nivel european;

- certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor împreună cu anexele la acesta este un act valabil şi care nu a fost anulat, document care atestă dreptul de proprietate al acesteia cu privire la terenul expropriat în mod abuziv de Municipiul Bucureşti;

- exproprierea realizată de Municipiul Bucureşti nu a respectat principiul legalităţii, principiu impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale.

- în hotărârile pronunţate în cauza Vergu c. României şi în cauza Hutten-Czapska c. Poloniei se menţionează faptul că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor.

- din analiza dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reiese faptul că lucrările privind lărgirea/reamenajarea străzilor sunt de utilitate publică. De asemenea, aceeaşi idee reiese şi din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 198/2004.

- Municipiul Bucureşti avea obligaţia de a efectua toate procedurile premergătoare exproprierii impuse de Legea 33/1994 şi de Legea 198/2004, printre care se numără şi identificarea proprietarilor imobilelor ce urmau a fi expropriate, înştiinţarea proprietarilor, întocmirea studiului de fezabilitate pe coridorul de expropriere, aducerea la cunoştinţa opiniei publice a amplasamentului lucrărilor, întocmirea documentaţiilor cadastral-juridice pentru fiecare imobil ce urma a fi expropriat.

- cu toate că Municipiul Bucureşti a realizat exproprierea suprafeţei de 151,62 mp din terenul recurentei-reclamante, aceasta nu a stabilit şi nu a achitat despăgubirea aferentă realizării operaţiunii de expropriere. În acest sens, art. 44 alin. (3) din Constituţie prevede în mod expres faptul că exproprierea nu poate fi realizată decât cu achitarea unei drepte şi prealabile despăgubiri. Aceeaşi obligaţie este impusă şi de art. 1 din Legea 33/1994, precum şi de art. 4 alin. (1) din Legea 198/2004.

- instanţa de apel trebuia să ţină cont de dispoziţiile legale incidente şi să constate că se impune achitarea despăgubirilor datorate recurentei-reclamante pentru exproprierea suprafeţei de 151,62 mp, deţinute de aceasta în proprietate.

- cum recurenta-reclamantă a fost împiedicată să îşi exercite dreptul de proprietate, atributul folosinţei fiind încălcat prin faptul că nu a putut să utilizeze imobilul conform intereselor proprii societăţii în privinţa folosinţei, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, se impune obligarea Municipiului Bucureşti la plata contravalorii imobilului expropriat.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

ii) Prin recursul formulat, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a susţinut următoarele critici:

- instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii şi care încalcă dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991, art. 2 şi art. 26 din Legea nr. 13/1947 şi Legii nr. 33/1994;

- hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că se contrazice prin argumentaţia dezvoltată privind titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, reţinând teoria inadmisibilă privind coexistenţa dreptului de proprietate publică şi a dreptului de proprietate privată asupra aceleiaşi suprafeţe de teren;

- în mod greşit instanţa de apel nu contrazice şi nu înlătură concluzia instanţei de fond referitoare la faptul că terenul în litigiu are o situaţie juridică incertă;

- întrucât dreptul de proprietate nu a fost dovedit pe deplin de către reclamantă, instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a încălcat dispoziţiile Legii nr. 33/1994, care la art. 2 prevede că "pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice".

- instanţa de apel avea obligaţia de a stabili cu exactitate data schimbării destinaţiei terenului, respectiv trecerea acestuia din categoria trotuar în cea de loc de parcare, pentru a putea stabili dacă posesia şi folosinţa au fost exercitate vreodată exclusiv de către reclamantă;

- situaţia incertă a terenului, datorată atât lipsei planurilor şi a menţionării vecinătăţilor la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât şi prin prisma atitudinii reclamantei care nu a lămurit niciodată inadvertenţele din actele sale de proprietate, trebuia să conducă la concluzia că terenul respectiv a făcut parte întotdeauna din domeniul public, nefiind vorba despre o expropriere de fapt.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

iii) În cuprinsul cererii de recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat următoarele critici:

- hotărârea atacată cu recurs cuprinde motive contradictorii atât în ceea ce priveşte temeiul juridic pe care se sprijină soluţia, cât şi cu privire la intervenirea unei exproprieri de fapt;

- hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 998 - art. 999 din C. civ. din 1864;

- instanţa de apel a apreciat că despăgubirile civile derivând din lipsa de folosinţă a bunului la plata cărora a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti îşi au izvorul în fapta ilicită a acestuia care a ocupat fără drept terenul pretins a fi expropriat;

- verificând în speţă întrunirea cumulativă a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, se opinează că aceste cerinţe nu au fost îndeplinite, nefiind dovedită comiterea unei fapte ilicite, de către Municipiul Bucureşti, cu vinovăţie;

- în condiţiile în care dreptul de proprietate al reclamantei este încă "litigios", recurentul apreciază că cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, nu poate fi soluţionată dând eficienţă dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nici instituţia "exproprierii de fapt", care nu este o instituţie juridică reglementată de o normă internă de drept substanţial, fiind creată pe cale jurisprudenţială;

- în opinia recurentului, dacă existenţa dreptului de proprietate este discutabilă, această chestiune nu poate fi tranşată în cadrul unei proceduri sumare având ca obiect "expropriere de fapt", în care se dă efect definitiv unei situaţii de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate.

- recurentul opinează că pretenţiile reclamantei ar putea fi valorificate pe calea dreptului comun, care să vizeze compararea titlurilor de proprietate asupra terenului în litigiu, chestiune care excedează verificările pe care le poate face instanţa învestită cu soluţionarea cererii de constatare a unei exproprieri de fapt;

- în ceea ce priveşte temeiul juridic pe care se sprijină soluţia de obligare a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 27.482 Euro (reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 140 mp teren din str. x, Bucureşti), deşi s-a apreciat de către instanţa de apel că ingerinţa produsă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantei constituie expropriere de fapt, soluţia instanţei relevă faptul că aceasta a avut în vedere, ca temei, răspunderea civilă delictuală; în acest sens, a fost efectuată de către instanţa de apel chiar o analiză privind îndeplinirea condiţiilor acestui tip de responsabilitate civilă, în cauza dedusă judecăţii;

- având în vedere faptul că existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei era cel puţin discutabilă, aceasta nu era îndreptăţită să primească despăgubiri constând în valoarea de piaţă a imobilului şi nici ca efect al lipsei de folosinţă, fie grefată, în opinia instanţei, pe o expropriere de fapt;

- se susţine că soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii reclamantei, având în vedere situaţia juridică incertă a terenului pretins expropriat, este corectă, situaţie în care în mod eronat instanţa de apel a admis apelul reclamantei în sensul că a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul Municipiul Bucureşti să plătească reclamantei suma de 27.482 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 140 mp teren din str. x, Bucureşti;

- în mod eronat instanţa de apel s-a raportat doar la certificatul de atestare a dreptului de proprietate fără a avea în vedere şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi constatările şi concluziile expertizelor în specialitatea topografie, din coroborarea cărora rezultă că, la emiterea acestui certificat, coordonatele proprietăţii reclamantei au fost stabilite fără observarea dispoziţiilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, care interziceau să le fie eliberate societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor care fac parte din domeniul public.

- documentaţia tehnică aflată la dosar şi expertizele topografice efectuate confirmă faptul că la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995, suprafaţa pretins a fi expropriată în fapt era formată din trotuarul aferent străzii Berzei, fiind parte a domeniului public.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările efectuate în cauză

Recurentul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. este nefondat în condiţiile în care instanţa de apel a motivat decizia adoptată relativ la respingerea capătului de cerere privitor la exproprierea suprafeţei de 140 mp şi a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 140 mp a rămas în patrimoniul apelantei reclamante, pretenţiile acesteia de a i se acorda contravaloarea suprafeţei de teren fiind nefondată.

Apreciază că nu este incident în cauză art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. în condiţiile în care recurenta nu a indicat în mod concret elementele contradictorii care se pot circumscrie motivului de casare invocat.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., solicită respingerea acestuia ca nefondat întrucât din memoriul de recurs nu rezultă care sunt normele de drept material încălcate de instanţa de apel.

Arată că la fila x din recurs, recurenta a indicat doar faptul că a fost încălcată legislaţia în materia exproprierii, fără a indica în mod concret care dispoziţii legale au fost încălcate.

Regimul juridic al terenului pretins a fi expropriat de fapt a fost corect stabilit de către instanţă, trotuarul şi carosabilul din faţa imobilului din strada x nr. 18, sector 1 neputând face obiectul exproprierii.

Articolul 2 din Legea nr. 33/1994 prevede în mod expres care sunt bunurile care pot fi expropriate: "pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor".

Potrivit Ordonantei nr. 43/1997 actualizată în 2016 privind regimul drumurilor "zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protectie; ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri, şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă"(art. 14 si art. 15).

Pe întreaga perioadă de execuţie a lucrărilor de reamenajare a străzii, recurenta-reclamantă, deşi are sediul la adresa din Bucureşti, strada x, nr. 18, nu a dat dovadă de bună-credinţă, nu a prezentat expropriatorului Municipiului Bucureşti niciun document de proprietate, nu a formulat nicio cerere prin care să aducă la cunoştinţă că pretinde vreun drept, lucrările de reamenajare a străzii Berzei efectuându-se zilnic pe o perioadă de circa un an.

Afirmaţia recurentei-reclamante referitoare la existenţa unei parcări îngrădite în faţa imobilului de la nr. 18 de pe strada x nu poate fi calificată decât ca fiind o simplă afirmaţie în contextul în care aşa cum s-a reţinut şi în rapoartele de expertiză topografică întocmite în faza de fond şi apel, societatea A. S.R.L. nu a dovedit cu vreo probă existenţa parcării. De altfel, nici nu poate fi posibilă amenajarea unei parcări pe trotuarul din faţa imobilului proprietatea societăţii reclamante.

Sunt lipsite de relevanţă şi afirmaţiile privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nedovedite de altfel de recurentă.

Arată că autorităţii publice nu i se poate imputa o încălcare a dreptului de proprietate câtă vreme autoritatea are dreptul de a administra domeniul public în conformitate cu interesul general, iar recurenta reclamantă nu a fost niciodată împiedicată să îşi exercite dreptul de proprietate.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La 8 septembrie 2020 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie–Secţia I civilă dosarul nr. x/2013 având ca obiect recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 494 A din 18 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin rezoluţia din data de 18 septembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost stabilită pentru recurenta-reclamantă A. S.R.L. obligaţia de a achita o taxă de timbru în cuantum de 10.440 RON, iar pentru recurenta-intimată Municipiul Bucureşti obligaţia de a achita o taxă de timbru în cuantum de 1869,7 RON.

Recurentele şi-au îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru, sens în care la fila x se regăseşte ordinul de plată a taxei de timbru achitată de recurenta intimată Municipiul Bucureşti, iar la fila x se regăseşte ordinul de plată a taxei de timbru achitată de recurenta-reclamantă A. S.R.L..

Prin încheierea din data de 28 octombrie 2021, recursurile au fost admise în principiu şi acordat termen de judecată la data de 20 ianuarie 2021.

La termenul de judecată din data de 17 martie 2022 cauza a rămas în pronunţare, fiind amânată succesiv pronunţarea pentru datele de 31 martie 2022 şi 14 aprilie 2022, dată la care cauza a fost repusă pe rol în vederea invocării excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 140 mp, acordându-se termen la data de 26 mai 2022. Cauza a fost ulterior amânată succesiv în vederea depunerii şi comunicării înscrisurilor încuviinţate în cauză.

La data de 4 mai 2023, cauza a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Cu valoare de observaţie preliminară, Înalta Curte înţelege a preciza că prezenta judecată, fiind una în recurs, este limitată, prin voinţa legii, la examinarea aspectelor de nelegalitate ale judecăţii din apel, fără a putea presupune ori implica reanalizarea ori restabilirea unor elemente de fapt ale cauzei, prin raportare la probele administrate.

O asemenea concluzie rezultă, cu evidenţă, din examinarea prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la motivele de recurs, deci la limitele verificării jurisdicţionale realizate de Înalta Curte, ca instanţă de recurs, prin coroborare cu prevederile art. 497 C. proc. civ. privitoare la particularităţile soluţiilor pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Rezultă, aşadar, şi că stabilirea stării de fapt, în urma administrării probelor apreciate ca legale şi utile cauzei şi a interpretării acestora, reprezintă o prerogativă acordată de lege instanţelor fondului, deci primei instanţe şi celei de apel, însă, în cauză, nu şi instanţei de recurs.

Singurele elemente de fapt noi ce ar putea fi avute în vedere de către Înalta Curte, ca instanţă de recurs, sunt cele care ar rezulta, eventual, din noi înscrisuri depuse înaintea sa, conform prevederilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ.: "În instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea".

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va ţine seama de aspectele de natură factuală stabilite în prezentul proces de instanţa de apel şi, după caz, de prima instanţă, urmând a le da efectele juridice cuvenite, precum şi, dacă va aprecia că este cazul, de noile înscrisuri depuse în recurs.

Astfel fiind, este util a observa că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt reclamată, instanţa de apel, în urma administrării şi interpretării probelor (inclusiv ca urmare a efectuării în apel a unei noi expertize topografice, după ce la prima instanţă se administrase deja aceeaşi probă), a stabilit, între altele, următoarele:

"Examinând materialul probator administrat în cauză, Curtea reţine că la momentul întocmirii documentaţiei în baza căreia a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995, suprafaţa de teren de 140 mp. din str. x, având număr cadastral x, înscrisă în prezent în CF nr. x cu proprietar A. S.R.L., s-a aflat în afara incintei societăţii comerciale, dincolo de gardul care se află pe acelaşi aliniament cu gardul imobilelor învecinate – nr. 14, nr. 16, nr. 20 şi nr. 22.

Partea desenată a documentaţiei, la care se face referire în procesul-verbal de constatare întocmit de Comisia pentru stabilirea şi evaluarea terenului împreună cu reprezentanţii legali ai I.A.L. şi A.D.P., nu permite raportarea la imobilele învecinate (schiţe file x - vol. I dosar apel şi planul de situaţie întocmit de F. – fila x apel), relevante pentru determinarea suprafeţei de teren ce se afla în incinta societăţii fiind cele două planuri de amplasament ce fac parte din documentaţia cadastrală, cel aflat la dosar fond, precum şi planul scara 1:500 cu reţele edilitare la nivelul anului 1986 în care imobilul are aceeaşi amprentă evidenţiată de Fişa bunului imobil, fiind mărginit pe partea dinspre strada x de un gard ce vine în continuarea gardului de la numerele 2, 4, 4b, 6, 8, 10, 12, 14 şi 16 şi se continuă cu gardul de la numerele 20 şi 22.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în anul 1966, conform planului de amplasament întocmit în anul 1955 şi actualizat în anul 1966, fiind confirmată şi de planul de amplasament întocmit în anul 2015, când a fost format lotul de 140 mp în discuţie în prezentul dosar (prin dezlipirea suprafeţei de 855 mp cu număr cadastral x – file x – 261, vol. I, dosar apel), de această dată terenul fiind evidenţiat parţial ca porţiune din str. x şi parţial ca porţiune între stradă şi gardul despărţitor al imobilelor de pe str. x.

Mai mult, astfel cum se arată în adresa nr. x/26.05.2014, emisă de Direcţia Patrimoniu a Primăriei Municipiului Bucureşti ca urmare a solicitării Direcţiei Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei de a transmite date referitoare la situaţia juridică a străzii Berzei – zona care cuprinde numerele poştale 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22 şi 24 precum şi date din care să rezulte dacă au fost efectuate exproprieri pentru lărgirea străzii Berzei între anii 1911 – 1990, în anii 1913, 1913 şi 1934 Primăria oraşului Bucureşti a cumpărat sau a declarat ca fiind de utilitate publică şi expropriate mai multe suprafeţe de teren "pentru alinierea străzii Berzei prelungită", între documentele identificate regăsindu-se o schiţă ce prezenta situaţia existentă în 1914 cu privire la suprafeţele de teren avute în vedere pentru expropriere.

Din coroborarea acestor înscrisuri cu concluziile rapoartelor de expertiză ce au fost efectuate la fond şi în apel, se reţine că incinta proprietăţii societăţii comerciale cu capital de stat A. S.A., al cărei continuator este apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., era mărginită pe latura dinspre strada x de gardul despărţitor, acelaşi care, conform constatărilor experţilor, există şi în prezent, iar suprafaţa evidenţiată ca parcare auto la lit. C) din documentul denumit "recapitularea suprafeţelor" s-a aflat în afara împrejmuirii, utilizarea sa ca parcare pentru autoturismele cu care se desfăşura activitatea de taxi nefiind de natură a-i schimba regimul juridic conferit de art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991 (forma în vigoare la acel moment) coroborat cu art. 2 şi art. 26 din Legea drumurilor în vigoare la acel moment (Legea nr. 13/1974, abrogată de O.G.43/1997) respectiv acela de domeniu public de interes local, aflat în proprietatea Municipiului Bucureşti.

În raport de aceste dispoziţii legale, porţiunea de teren ce separă strada x (indiferent de lăţimea acesteia) de gardul proprietăţilor cu acces din respectiva stradă a făcut dintotdeauna parte din "zona drumului" şi, astfel, era destinată uzului public, aspect relevat şi de planşele foto pe care apelanta reclamantă le-a depus la dosar încă din faza judecăţii la fond, ce înfăţişează pietoni, autoturisme parcate (inclusiv pe stradă), stâlpi de iluminat şi arbori plantaţi pe această porţiune de teren, aceeaşi situaţie rezultând şi din planşele foto – plan de încadrare în zonă – anexele 2-5 la raportul de expertiză întocmit de expert G. .

De altfel, expertul tehnic H. (desemnat de prima instanţă), ale cărui concluzii au fost confirmate de expertul tehnic G. (desemnată în apel pentru efectuarea expertizei judiciare în specialitatea topografie), a precizat, în răspunsul la obiecţiunile formulate de S.C. A. S.A., faptul că "prin trotuar înţeleg spaţiul existent, în secţiunea unei străzi, dintre limitele de proprietate privată şi partea carosabilă a străzii respective. Acest spaţiu poate avea şi pomi plantaţi în alveole speciale şi alte dotări. Or pe planşele topocadastrale figurează ca existând numai copaci, plantaţi din loc în loc, în alveole speciale, pe marginea trotuarului.", iar situaţia de fapt nu este negată de către apelanta reclamantă, care îşi întemeiază susţinerile referitoare la exproprierea de fapt a suprafeţei de 140 mp pe existenţa dreptului său de proprietate asupra acestui teren, drept constituit în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991 şi înscris în cartea funciară, arătând că verificarea temeiniciei pretenţiilor sale se realizează exclusiv prin raportare la documentaţia în baza căreia a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/21.06.1995.!

Toate aceste aspecte de fapt stabilite de instanţa de apel sunt concordante cu cele stabilite şi avute în vedere de prima instanţă, fiind limpede că terenul în litigiu, în suprafaţă reală de 140 mp, nu s-a aflat niciodată în stăpânirea faptică a reclamantei, având încă dinainte de dobândirea de către reclamantă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/21.06.1995 o utilizare publică, făcând parte din "zona drumului", în înţelesul de suprafaţă de teren utilizată pentru trecerea pietonilor sau parcarea autoturismelor.

Instanţa de apel a evidenţiat în mod util şi că această situaţie de fapt se regăsea inclusiv în anul 1966, fiind reflectată în planul de amplasament întocmit în anul 1955, actualizat în anul 1966, concluzia fiind aceea că este vorba despre o suprafaţă de teren situată în exteriorul suprafeţei de teren împrejmuite a reclamantei care, întins în timp, a fost destinată uzului public, iar nu aflată în posesia ori în folosinţa reclamantei.

Această concluzie nu este infirmată sau modificată de noile înscrisuri depuse în recurs, consecutiv invocării din oficiu a excepţiei de nelegalitate parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, din acestea nerezultând că ar trebui reconsiderate cele stabilite în plan factual de instanţa de apel şi, anterior ei, de prima instanţă.

Aceste esenţiale elemente de caracterizare a situaţie de fapt a terenului în litigiu au condus instanţa de apel la concluzia că este vorba despre un teren care poate fi calificat ca fiind unul al cărui regim juridic este stabilit de prevederile art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 coroborate cu cele ale art. 2 şi 26 din Legea nr. 13/1974, respectiv domeniu public de interes local aflat în proprietatea Municipiului Bucureşti.

Această statuare a instanţei de apel este corectă.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data emiterii în beneficiul reclamantei a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995:

"Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.

Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice.

Art. 5 din Legea nr. 18/1991: "Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public".

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil."

În sensul acestor prevederi legale, utilizarea publică a unui teren reprezintă un criteriu esenţial de stabilire a regimului său juridic, determinându-i apartenenţa la domeniul public (de interes naţional sau local, după caz) şi, deci, impunându-i caracteristicile fundamentale ale oricăror asemenea bunuri, acelea de a fi inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Inalienabilitatea acestor terenuri (şi, în genere, a bunurilor integrate domeniului public) este, în mod specific, reafirmată prin dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat (ca act normativ în temeiul căruia reclamantei i-a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate litigios), potrivit cărora "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care în condiţiile legii, fac parte din domeniul public (...)". Rezultă, deci, cu deplină claritate că atunci când un teren aparţine, prin uzul şi destinaţia sa ori prin determinarea legii, domeniului public, el nu poate face obiectul atestării dreptului de proprietate printr-un certificat emis în condiţiile acestui act normativ.

Este vădită concluzia că atunci când un teren aparţine domeniului public, indiferent dacă acesta este de interes naţional sau local, alcătuind deci obiectul unui drept de proprietate publică, aceasta exclude posibilitatea ca acelaşi teren să se mai afle sau să fie inclus în patrimoniul subiecţilor de drept care, în sensul H.G. nr. 834/1991, pot beneficia de emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate.

În considerarea protecţiei excepţionale pe care legea o acordă proprietăţii publice, rezultă că emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate cu privire la un teren ce aparţine domeniului public nu poate fi socotită validă, căci ea contravine în mod direct dispoziţiilor legale cu caracter imperativ privitoare la proprietatea publică. Pe cale de consecinţă şi, totodată, faţă de faptul că un certificat de atestare a dreptului de proprietate precum cel în litigiu este un act administrativ cu caracter individual, invalidarea acestuia se poate produce şi prin invocarea excepţiei de nelegalitate, în acord cu prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată."

Este util a remarca, în context, şi că prin decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea cu caracter prealabil a unor chestiuni de drept în condiţiile art. 519 – 521 C. proc. civ. s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, permit invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual chiar direct în recurs.

Excepţia de nelegalitate reprezintă, aşadar, un instrument procesual extrem de energic prin intermediul căruia pot fi suprimate efectele juridice ale unui act administrativ cu caracter individual emis cu încălcarea legii, admiterea acestei excepţii având efectul că judecarea procesului se va realiza cu ignorarea actului a cărui nelegalitate a fost contestat, deci ca atunci când actul respectiv nu ar fi fost emis. În acest fel, orice efecte sau implicaţii juridice ale respectivului act administrativ sunt înlăturate, legea impunând o formă de aneantizare (nimicire) juridică a acestuia care, în concret, are consecinţa că, în respectivul proces, nici un efect al actului declarat nelegal nu poate fi recunoscut sau tolerat.

În prezentul proces, toate aceste statuări sunt incidente, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, terenul în suprafaţă reală de 140 mp cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995, înscrisă în prezent în CF nr. x Bucureşti în favoarea reclamantei, făcea parte, la data emiterii certificatului, din domeniul public al Municipiului Bucureşti, în considerarea îndelungatului său uz public şi pe fondul neapartenenţei sale reale la suprafaţa în mod efectiv folosită de reclamantă şi aflată în interiorul perimetrului mărginit, înspre strada x, cu un gard.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 2 din Legea nr. 13/1994 (aflată în vigoare la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate), potrivit cărora "Drumuri, în înţelesul prezentei legi, sunt căile de comunicaţie terestră, altele decât căile ferate, special amenajate pentru circulaţia vehiculelor şi a pietonilor".

Fac parte integrantă din drum: "Podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, locurile de parcare şi staţionare, plantaţiile, indicatoarele şi instalaţiile pentru circulaţie, cantoanele şi clădirile de servicii, precum şi orice alte construcţii, amenajări sau instalaţii destinate apărării sau exploatării drumului".

De asemenea, în mod corect a fost avută în vedere şi incidenţa prevederilor art. 26 din Legea nr. 13/1974, potrivit cărora: "Zona drumului este constituită din ampriză şi două fâşii laterale denumite zone de siguranţă şi cuprinde zonele de teren ocupate de drum şi de lucrările arătate la art. 2 alin. (2) (...)".

Prin urmare, terenul în litigiu reprezintă, în sensul legii, "zonă a drumului" şi fiind destinat uzului public (circulaţie pietoni, parcare autoturisme, plantare arbori şi stâlpi de iluminat), el aparţinea şi aparţine domeniului public al Municipiului Bucureşti, fiind, din acest motiv, inalienabil, astfel că nu putea fi cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1996 emis în favoarea reclamantei.

Această constatare trimite, în mod necesar, şi la concluzia că excepţia de nelegalitate parţială a certificatului de atestare în discuţie se impune a fi admisă cu privire la suprafaţa de teren litigioasă, ceea ce înseamnă că judecarea prezentului proces trebuie realizată fără a se mai ţine seama de emiterea în beneficiului reclamantei a certificatului, în ce priveşte suprafaţa de 140 mp teren, acesta nemaiputând fi lăsat să producă efecte, în acord cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Întrucât instanţa de apel, deşi a reţinut apartenenţa terenului în litigiu la domeniul public al Municipiului Bucureşti, în urma unui raţionament juridic corect, întemeiat pe o stare de fapt atent stabilită, i-a acordat, totuşi, anumite efecte juridice ca urmare a neinvocării în apel a excepţiei de nelegalitate nici de către instanţă din oficiu, nici de către părţi, dispunând acordarea de despăgubiri în beneficiul reclamantei pentru lipsirea ei de folosinţa terenului în perioada 04 iunie 2010 – 20 septembrie 20183, Înalta Curte apreciază că este necesară, în baza art. 497 C. proc. civ., admiterea recursurilor declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti şi de Ministerul Public, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeaşi curte de apel.

Se va respinge, însă, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., căci faţă de motivele acestuia şi de scopul urmărit de reclamantă, înţelese în relaţie cu admiterea, prin prezenta decizie, a excepţiei de nelegalitate parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, soluţia casării cu trimitere spre rejudecare nu poate fi o consecinţă a recursului pe care reclamanta l-a declarat.

În rejudecare se va ţine seama de toate dezlegările ce preced, precum şi de admiterea excepţiei de nelegalitate în limitele arătate în prezenta decizie, după cum, de asemenea, se va ţine seama şi de faptul că deşi reclamanta este încă înscrisă în cartea funciară cu privire la suprafaţa de 140 mp teren în legătură cu care se poartă prezenta judecată, esenţial este că certificatul ei de atestare a dreptului de proprietate, ca act ce a întemeiat atât înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, cât şi, în esenţă, prezenta acţiune civilă, rămâne fără efecte în ce priveşte suprafaţa de 140 mp.

În acest fel se asigură, în concret şi în mod efectiv, respectarea dispoziţiilor deja evocate ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora admiterea excepţiei de nelegalitate obligă la soluţionarea cauzei ".... fără a se ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de nelegalitate parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis de Consiliul Municipiului Bucureşti la data de 21 mai 1995, invocată din oficiu de instanţă.

Constată nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis de Consiliul Municipiului Bucureşti la data de 21 mai 1995, în ceea ce priveşte suprafaţa de 140 mp, având următoarele dimensiuni şi vecinătăţi: nord: imobil din strada x nr. 18 (proprietatea S.C. A. SRL) pe o lungime de 18,05 m materializat prin gard zidărie/fier forjat; est: trotuar strada x pe o lungime de 8,17 m nematerializat; sud: trotuar strada x pe o lungime de 18,64 m nematerializat; vest: trotuar strada x pe o lungime de 7,58 m nematerializat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 494 A din 18 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi recursul declarat de recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 494 A din 18 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.