Cassation appeal dismissed: fraud and tacit renewal in lease contract rejected, defendant prevails

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 1 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Comuna Izvoru Crişului şi Consiliul Local al Comunei Izvoru Crişului la plata sumei de 240.253,06 RON reprezentând debit stabilit de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, ca urmare a imposibilităţii obiective de respectare a angajamentului asumat, având în vedere fie constatarea faptului că între părţi a existat, pe durata întregului an 2018, un contract de închiriere a unei suprafeţe de 85,10 ha de pajişte pentru păşunat, loturile B. (27,62 ha), C. (23 ha), D. (34,48 ha), ca urmare a faptului că nu a avut loc o reziliere efectivă a contractului nr. x/24 ianuarie 2014, manifestarea de voinţă fiind viciată de dol, fie constatarea faptului că refuzul de a prelungi contractul şi de a acorda posesia suprafeţelor de teren în discuţie, în anul 2019, este abuziv ca urmare a faptului că prevederea de la art. III.2 din contractul nr. x/24 ianuarie 2014 nu a fost respectată sau ca urmare a aplicării prevederilor referitoare la tacita relocaţiune, prevăzute de art. 1810 alin. (1) din C. civ.

2. Hotărârea Tribunalului Cluj – secţia Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 822 din data de 2 decembrie 2021, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Comuna Izvoru Crişului şi Consiliul Local Izvoru Crişului.

3. Hotărârea Curţii de Apel Cluj – secţia I Civilă

Prin decizia civilă nr. 392/A din data de 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj – secţia I Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 822 din data de 2 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 392/A din data de 13 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I Civilă, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată. Acesta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, recurentul realizează o prezentare amplă a litigiului şi a considerentelor deciziei, pe care a supus-o controlului judiciar, arătând că aceasta este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept civil care reglementează dolul, prelungirea contractului de închiriere şi răspunderea contractuală.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1214 din C. civ., potrivit cu care consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi, arată că sunt incidente în cauză.

Astfel, a existat un contract de închiriere la nivelul anului 2018, actul de reziliere înregistrat sub nr. x din data de 26 martie 2018 fiind lovit de nulitate, întrucât a fost obţinut prin dol. Dolul este un viciu de consimţământ, care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic. Din punctul de vedere al structurii, acest viciu de consimţământ cuprinde două elemente: un element obiectiv, ce constă în utilizarea de mijloace viclene, respectiv manopere frauduloase şi un element subiectiv, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană.

În opinia sa, dolul poate afecta nu doar actele bilaterale ci şi pe cele unilaterale, cum e cazul actului dedus controlului judiciar. Manifestarea de voinţă a recurentului a fost viciată prin dol, aspect dovedit în cauză prin probatoriile administrate. Astfel, declaraţia martorei E. confirmă împrejurarea că atât recurentul reclamant cât şi alţi locatari au fost determinaţi de autoritatea locală să depună cereri de reziliere, ca urmare a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2016 în care s-a constatat că nivelul chiriei percepute de comună era cu mult peste valoarea permisă de lege. Promisiunea autorităţii locale era aceea de a încheia alte contracte, în limite legale. Însă, aceste acte nu au mai fost încheiate niciodată.

Astfel, manoperele dolosive ale autorităţii locale au constat în propunerea de desfiinţare a contractelor de închiriere cu promisiunea încheierii unor noi contracte cu un preţ mai mic, pentru a proteja chiriaşii. Această împrejurare rezultă inclusiv din procesul-verbal de şedinţă din data de 25 martie 2018, care se găseşte la dosarul cauzei.

Recurentul arată că intenţia sa nu a fost de reziliere a contractului, ci de prelungire a acestuia, la fel ca şi a altor persoane aflate în aceeaşi situaţie, demersul concertat al reprezentanţilor autorităţii locale rezultând din procesul-verbal menţionat, dar şi din faptul că prin HCL nr. 26/2018 a fost validată rezilierea a 4 contracte de închiriere.

Intimaţii au susţinut, pe tot parcursul litigiului, că s-a luat iniţiativa desfiinţării contractelor, întrucât chiriaşii nu au mai putut efectua plăţi. Însă, imposibilitatea executării obligaţiilor lor patrimoniale se datora, exclusiv, preţului excesiv, stabilit peste valoarea permisă de lege, după cum au statuat instanţele de judecată.

Într-o situaţie identică recurentului se află şi F., care a învestit şi el instanţa cu o acţiune similară, ce face obiect al dosarului nr. x/2019 Deşi i s-a reziliat contractul, F. a continuat să utilizeze terenurile, iar autoritatea locală i-a emis factură pentru folosirea lor. Mai mult, instanţa a recunoscut acel raport contractual şi i-a admis acţiunea. Deşi nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a opera autoritatea de lucru judecat a aspectelor din acel litigiu, există totuşi o similitudine, hotărârea conturând teza probatorie invocată în prezentul litigiu.

Recurentul arată că existenţa contractului la nivelul anului 2018 rezultă din faptul că a continuat şi el să utilizeze terenurile în discuţie, fără a exista vreo împotrivire din partea comunei. Mai mult, aceasta i-a eliberat o adeverinţă pentru APIA cu nr. x din 7 mai 2018, în care certifică existenţa contractului pentru anul 2018 pentru loturile de pajişte în discuţie, de 85,10 ha. Această adeverinţă este ulterioară adoptării H.C.L. nr. 29 din 29 martie 2018. Tot pentru anul 2018 a fost emisă factura din data de 29 octombrie 2018, pe care recurentul a achitat-o. De asemenea, din cuprinsul Procesului-verbal încheiat la data de 14 martie 2019 reiese că terenurile nu pot fi atribuite altor persoane pentru că sunt folosite de recurent. Astfel, la data de 14 martie 2019, autoritatea locală a recunoscut existenţa şi valabilitatea contractului de închiriere cu recurentul pentru întregul an 2018.

Dolul presupune intenţie, iar conduita pârâţilor dovedeşte existenţa intenţiei şi a manoperelor dolosive folosite pentru a frauda interesele recurentului. Or, aplicând eronat dispoziţiile legale referitoare la dol, hotărârea este nelegală ceea ce justifică admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În ceea ce priveşte solicitarea de prelungire a contractului, recurentul arată că aceasta are un caracter subsidiar, instanţa urmând a ţine cont de ea doar dacă înlătură susţinerile referitoare la existenţa dolului. După prezentarea considerentelor deciziei pe care a supus-o controlului judiciar, recurentul arată că acestea nu sunt legale întrucât şi-a manifestat intenţia de a continua raporturile contractuale încă din anul 2018, prin cererea de prelungire formulată. Nu are relevanţă aspectul reţinut de instanţa de apel în sensul că nu poate opera prelungirea, întrucât nu au fost respectate clauzele contractuale, nefiind plătită la zi contravaloarea chiriei.

Prelungirea contractului se poate realiza ca urmare a aplicării prevederilor în materie de tacită relocaţiune. Conform dispoziţiilor art. 1810 alin. (1) din C. civ., chiar şi în caz de tăcere a părţilor va opera tacita relocaţiune, iar această cerinţă este îndeplinită în cauză. Recurentul a continuat să utilizeze loturile de teren pe întreaga perioadă a anului 2018, pentru care autoritatea locală a emis o factură, achitată parţial, de altfel. Nu a existat nicio solicitare de încetare a folosinţei, fiind clar că a operat tacita relocaţiune.

În ceea ce priveşte solicitarea de achitare a sumei de 240.253,06 RON, stabilită de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, prin procesul-verbal nr. x/25 august 2020 şi procesul-verbal nr. x/25 august 2020, instanţa de apel, preluând considerentele instanţei de fond, a apreciat eronat că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile contractuale a pârâţilor. Autoritatea locală l-a împiedicat pe recurent să folosească terenurile, ceea ce reprezintă o faptă ilicită. Din cunoştinţele sale, chiar a fost încheiat un contract cu o altă persoană în luna martie 2019, cu privire la aceeaşi suprafaţă de păşune, deşi contractul său trebuia prelungit. Nefiind un act de prelungire, în sens de instrumentum, nu poate să opună dreptul său noului chiriaş. Situaţia juridică este opozabilă doar autorităţii locale.

În aprecierea sa, în aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 1350 din C. civ. care prevăd că orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile asumate, în sens contrar intervenind răspunderea civilă contractuală. Apreciază că sunt întrunite cerinţele răspunderii civile contractuale. Astfel, negarea dreptului său de folosinţă a terenurilor îmbracă forma unei fapte ilicite, iar prejudiciul cauzat este contravaloarea debitului stabilit de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, de 240.253,06 RON. Suma a fost deja reţinută din finanţarea, care ar fi trebuit acordată recurentului pentru anul 2020. De asemenea, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită a autorităţii locale şi prejudiciul suferit, motiv pentru care se impune suportarea lui de către persoana vinovată de producerea lui, respectiv pârâţii din prezenta cauză.

Faţă de toate aceste argumente, recurentul - reclamant A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecinţa admiterii acţiunii pe care a iniţiat-o.

5. Apărări formulate în cauză

În termen procedural, intimaţii – pârâţi Comuna Izvoru Crişului şi Consiliul Local al Comunei Izvoru Crişului au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii căii extraordinare de atac pentru neîncadrarea argumentelor în motivele de casare prevăzute de lege. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând hotărârea recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Recurentul – reclamant a supus controlului judiciar decizia civilă nr. 392 A din 13 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia I Civilă, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1214 din C. civ., potrivit cu care "consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi". În acest sens, susţine că cererea de reziliere, pe care a depus-o la autoritatea locală şi care a fost validată prin H.C.L. nr. 26/2018, exprimă o manifestare de voinţă afectată de dol, fiind determinată de promisiunea că va încheia un nou contract, cu preţul mai mic.

Înalta Curte reţine că, pornind de la conţinutul textului art. 1214 din C. civ., dolul este o noţiune bivalentă, pentru că semnifică atât intenţia de a induce în eroare pe cocontractant, cât şi mijloacele viclene, prin care acesta este determinat să încheie contractul.

Dovada dolului este o chestiune de fapt, iar această împrejurare este confirmată de faptul că cererea de recurs cuprinde o prezentare amplă a probatoriilor administrate. Astfel, argumentele expuse de recurent, în fundamentarea recursului pendinte, cuprind semnificative referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Asemenea critici au fost formulate de recurent cu depăşirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, şi implicit a obligaţiei ce îi incumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. – conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi". Prin urmare, se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale învestiri a instanţei de recurs spre a le analiza în mod specific în cadrul acestei căi de atac extraordinare.

De altfel, dovada dolului nici nu a fost realizată de către partea care a iniţiat demersul judiciar şi a formulat astfel de susţineri, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate.

Cererea de reziliere a contractului de închiriere, formulată de recurentul -reclamant şi înregistrată sub nr. x/26 martie 2018, are natura juridică a unui act unilateral.

Potrivit dispoziţiilor art. 1325 din C. civ. "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale". Astfel, în considerarea acestui text de lege, şi în cazul actelor unilaterale, în structura dolului intră cele două elemente: elementul obiectiv (material) ce constă în utilizarea de mijloace viclene/dolosive pentru a induce în eroare şi elementul subiectiv (intenţional) ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic.

Încheierea unui act juridic afectat de dol, ca viciu de consimţământ, presupune dovedirea elementelor care compun dolul şi se apreciază cazual în funcţie de circumstanţele personale ale celui, care încheie actul afectat.

Afirmaţia recurentului potrivit căreia, în speţă, sunt întrunite atât elementul obiectiv cât şi elementul subiectiv ale dolului este fundamentată pe expunerea unor aspecte de fapt ce diferă de situaţia de fapt reţinută de instanţe. Atâta vreme cât, aşa cum s-a reţinut anterior, analiza unor asemenea argumente factuale este incompatibilă cu judecata în recurs, ele nu vor forma obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Situaţia de fapt reţinută în speţă este aceea că reclamantul a formulat o cerere de reziliere a contractului de închiriere care şi-a produs efectele, în sensul că a fost aprobată de autoritatea locală şi a condus la încetarea raportului contractual.

Conduita autorităţii locale nu îmbracă forma unui delict civil, nu reprezintă un artificiu de care să se servească în scopul de a-l înşela sau amăgi pe recurent, spre a-l determina să subscrie unui angajament defavorabil. Noul C. civ. reglementează conceptul de bună-credinţă în cadrul art. 14 alin. (1), statuând asupra faptului că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă astfel că reaua-credinţă trebui dovedită. Or, în cauză, nu există nicio probă care să conducă la concluzia că există forme de manifestare exercitate cu rea-credinţă. Indiferent de discuţiile care au avut loc, înainte, între părţile acestui proces, acestea nu au avut caracterul unor manopere dolosive, subsumate intenţiei de inducere în eroare.

De altfel, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că deşi a existat o propunere de încetare a contractelor existente şi încheiere a unor convenţii noi, beneficiarii au renunţat la această idee, întrucât contravenea dispoziţiilor legale referitoare la punerea în valoare a terenurilor aflate în proprietatea privată a autorităţilor locale.

Mai mult, prin diligenţe rezonabile, recurentul putea determina toate consecinţele juridice ale întocmirii actului în condiţiile în care este o persoană adultă, cu o experienţă de viaţă ce îi permitea cunoaşterea consecinţelor cererii formulate. Circumstanţele particulare reţinute relevă posibilitatea concretă şi efectivă a recurentului de a face verificările adecvate spre a identifica efectele, pe care le-ar produce manifestarea sa de voinţă, asemenea verificări reprezentând diligenţe ce corespund standardului juridic abstract al omului prudent şi diligent (bonus pater familias), şi implicit inexistenţa unor manopere viclene ale intimaţilor, care să fi avut aptitudinea reală de a provoca o stare de eroare în sensul celei la care se referă art. 1214 alin. (1) din C. proc. civ.

Deşi recurentul susţine, inclusiv în cererea de recurs, că intenţia sa reală nu a fost aceea de a desfiinţa contractul, totuşi în perioada următoare, nu a iniţiat niciun demers pentru încheierea unui alt contract de închiriere, în alte condiţii financiare, în limite legale.

În consecinţă, ca urmare a cererii sale, autoritatea locală a emis H.C.L. nr. 25/29 martie 2018, prin care s-a dispus rezilierea contractului de închiriere, părţile convenind încetarea raportului contractual. Din moment ce această hotărâre nu a fost revocată sau anulată, ea există în continuare în ordinea juridică, astfel că instanţa este ţinută de conţinutul acesteia. Dacă recurentul ar fi fost nemulţumit de conţinutul acestei hotărâri, ar fi atacat-o în contencios administrativ. Având în vedere că reclamantul nu a urmat căile legale de scoatere din ordinea juridică a hotărârii, aceasta se bucură de prezumţia de legalitate, împrejurare faţă de care instanţa de control judiciar nu poate să ignore efectele acesteia.

Prin urmare, nici elementul obiectiv, dar nici cel subiectiv (rolul determinat al manoperelor dolosive în încheierea actului atacat) nu au fost dovedite în cauză, aspect ce confirmă că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1214 din C. civ., care reglementează instituţia dolului.

În al doilea rând, recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1810 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care, "dacă după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor". În acest sens, arată că a continuat să utilizeze loturile de teren pe întreaga perioadă a anului 2018, pentru care autoritatea locală a emis o factură, achitată parţial. Nu a existat nicio solicitare de încetare a folosinţei, fiind clar că a operat tacita relocaţiune.

Înalta Curte reţine că, din interpretarea dispoziţiilor art. 1810 alin. (1) din C. civ. rezultă că tacita relocaţiune reiese din voinţa părţilor. În privinţa locatarului, voinţa acestuia rezultă cumulativ din faptul de a continua să deţină bunul şi de a-şi îndeplini obligaţiile, iar în privinţa locatorului, voinţa acestuia reiese din lipsa oricăror acţiuni de împiedicare. Tacita reocaţiune este un acord de voinţă care, însă, nu este materializat în scris, ci prin manifestări exterioare de natură să conducă la concluzia că a intervenit acordul tacit al părţilor.

În speţă, aşa cum corect reţinut instanţa de apel, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. Simplul fapt că recurentul a continuat să folosească cele trei loturi de teren, pe perioada anului 2018, şi a achitat o chirie parţială nu este suficientă pentru a opera tacita locaţiune, în condiţiile în care s-au dovedit manifestarile de voinţă contrare ale părţilor.

Astfel, există voinţa comună a părţilor în sensul încetării raportului contractual: declaraţia de reziliere, din partea reclamantului, care nu a fost anulată şi H.C.L. nr. 25/2018 din partea autorităţii locale, care de asemenea, nu a fost anulată.

Recurentul arată, în cuprinsul cererii de recurs, că şi-a manifestat intenţia de a continua raporturile contractuale încă din anul 2018, prin cererea de prelungire a contractului. Însă, aceste susţineri nu pot fi primite.

Cererea de prelungire a contractului, înregistrată sub nr. x din 9 martie 2018, a fost formulată anterior cererii de reziliere a contractului, înregistrată sub nr. x din 26 martie 2018. Ţinând seama de cronologia acestor cereri este evident că cea de-a doua a revocat-o pe prima, fiind vorba de două manifestări de voinţă succesive, contrare.

Prin urmare, doar cererea de reziliere a produs efecte şi a fost validată prin voinţa concordantă a autorităţii locale. De altfel, după adoptarea actului administrativ menţionat anterior, fiind încetat raportul contractual, recurentul a pierdut calitatea de posesor devenind, cel mult un detentor precar, tolerat de proprietarul terenurilor.

Nici condiţia îndeplinirii, la zi, a obligaţiilor contractuale nu este îndeplinită. Potrivit art. 3 pct. 1 din contractul de închiriere, încheiat între părţi, durata închirierii este de 5 ani, începând cu data semnării prezentului contract, dar fără să depăşească 5 ani, iar conform pct. 2, contractul de închiriere poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult durata sa iniţială, ţinând cont de respectarea clauzelor contractuale, valoarea investiţiilor efectuate de către locatar pe pajişte şi alte asemenea.

În considerarea dispoziţiilor art. 5 pct. 3 lit. d), din) acelaşi contract, plata chiriei conform clauzelor contractuale reprezintă principala obligaţie asumată contractual de locatar. Or, la data de 23 ianuarie 2019 (ultima zi din contractul iniţial, în ipoteza în care contractul nu ar fi fost reziliat) recurentul înregistra debite semnificative la plata chiriei (aproximativ 30% din suma de 80.985 RON), sume care nu au fost contestate, aspect ce conduce la concluzia acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată.

Prin urmare, tacita relocaţiune nu a operat, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de legiuitor în acest sens, soluţia instanţei de apel fiind legală şi sub acest aspect.

În al treilea rând, recurentul susţine că, prin decizia recurată, s-au aplicat eronat dispoziţiile art. 1350 din C. civ. care prevăd că "(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii."

În acest sens, arată că autoritatea locală l-a împiedicat să folosească terenurile, ceea ce îmbracă forma unei fapte ilicite în materie contractuală şi că atitudinea abuzivă a acesteia i-a produs un prejudiciu de 240.253,06 RON, aşa cum a fost stabilit de către Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Înalta Curte reţine că, prin răspundere contractuală se înţelege aceea formă a răspunderii civile, care constă în obligaţia unei părţi contractuale de a repara, prin echivalent pecuniar, prejudiciul cauzat prin neexecutarea lato sensu, fără justificare şi culpabilă a unei obligaţii contractuale.

Intervenirea răspunderii contractuale presupune, ca premisă esenţială, existenţa unui contract, astfel că, în ipoteza în care reclamantul nu dovedeşte existenţa unui raport contractual în care calitatea de debitor să aparţină pârâtului, o astfel de răspundere nu devine incidentă.

În cauză, aşa cum s-a reţinut anterior, ca urmare a adoptării HCL nr. 25/2018, contractul de închiriere a încetat, cu consecinţa încetării efectelor juridice pe care acesta le-a generat. Nu există contract, nici încălcări ale unor obligaţii contractuale şi, prin urmare, nici conduită abuzivă care să îmbrace forma unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, apte să atragă răspunderea contractuală.

În legătură cu prejudiciul pretins, în cuantum de 240.253,06 RON, constând în debitul stabilit de către APIA prin Procesele-verbale nr. x/25 august 2020 şi nr. y/25 august 2020, Înalta Curte constată că acesta este rezultatul faptelor recurentului care a acţionat cu rea-credinţă, cu încălcarea dispoziţiilor legale. Astfel, acesta nu a respectat prevederile art. 11 din Ordinul nr. 619/2015 potrivit cărora nu se pot modifica suprafeţele parcelelor pe parcursul celor 5 ani de angajament. Or, pentru campania 2017 (cererea din 04 mai 2017) şi campania din 2018 (cererea din 10 mai 2018) recurentul a declarat că există un contract pe o durată de 5 ani, începând cu 04 mai 2017, respectiv 10 mai 2018.

Contractul de închiriere a fost încheiat pe o durată de 5 ani, din data de 24 ianuarie 2014 şi până la data de 23 ianuarie 2019. Prin urmare, atunci când a formulat cererile de plată la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, în 2017 şi 2018, acesta nu avea un drept de folosinţă asupra terenurilor decât până la data de 23 ianuarie 2019, în ipoteza în care nu s-ar fi reziliat contractul. Or, din cuprinsul cererilor depuse la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, anterioare cererilor de prelungire şi reziliere, rezultă că dreptul recurentului ar fi existat până la data de 4 mai 2022, respectiv 10 mai 2023.

Prin urmare, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, culpa formulării unor cereri de plată neconforme cu realitatea aparţine recurentului - reclamant şi nu autorităţii locale.

De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit vicierea consimţământului prin dol a cererii de reziliere, nu poate fi reţinută nici culpa intimaţilor pentru neprelungirea contractului de închiriere şi nici raportul de cauzalitate între prejudiciu şi pretinsa faptă ilicită a acestora.

Nefiind întrunite cerinţele răspunderii civile contractuale, soluţia instanţei de apel este în concordanţă cu dispoziţiile art. 1350 din C. civ., argumentele recurentului fiind nefondate şi sub acest aspect.

În consecinţă, reţinând că nu este incident motivul de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de către recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 392 A din 13 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I Civilă, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentului - reclamant, Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de intimaţi, acestea fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 392 A din 13 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I Civilă.

Obligă recurentul la plata către intimaţi a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2023.