Validity of sale of nationalized property: fraud to evade special restitution legislation and absolute nullity for illegal cause

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 mai 2016, pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F. şi G., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 la H. şi I., pentru cauză imorală şi ilicită şi pentru fraudă la lege; să se dispună revenirea la situaţia anterioară a CF nr. x Braşov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Braşov), nr. top x, prin radierea acestui contract; să se constate nulitatea absolută a certificatului de moştenitor (CM) nr. 15/20.02.2015, eliberat de J. şi K., pentru fraudă la lege; să se dispună revenirea la situaţia anterioară a CF nr. x Braşov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Braşov), nr. top x, prin radierea acestui CM.

Totodată, reclamanta a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pe calea acţiunii oblice, să se constate dobândirea dreptului de proprietate cu titlu de drept de naţionalizare conform Decretului nr. 92/1950; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Braşov), nr. top x, cu titlu de drept de naţionalizare conform celor de la punctul anterior, iar, în contradictoriu cu pârâta S.C. L., tot pe calea acţiunii oblice, să se dispună înscrierea dreptului acestei pârâte de administrare operativă asupra întregului imobil înscris în CF nr. x Braşov, nr. top x.

De asemenea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar, reclamanta a solicitat ca, pe calea acţiunii oblice, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin lege, conform Legii nr. 213/1998; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestui pârât asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Braşov), nr. top x, cu titlu de drept de dobândire conform Legii nr. 213/1998, iar, în contradictoriu cu pârâta S.C. M., pe calea acţiunii oblice, să fie obligaţi pârâţii 8 (SC L. SRL) şi 9 (Municipiul Braşov, prin Primar) să încheie cu pârâta 10 (SC M. SRL) contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului indicat potrivit contractului sub semnătură privată nr. x/26.05.2005, în caz contrar, hotărârea să ţină loc de act autentic; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Braşov), nr. top x cu titlu de drept de cumpărare; pe calea acţiunii directe, să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în CF conform contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/13.04.2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1145 din 15 februarie 2017, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă de Tribunalului Braşov

Pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 719/C din 23 iunie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

La data de 8 martie 2018, terţii N., O., P. şi Q. au depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, susţinând că locuiesc în imobil în baza contractelor de închirierea încheiate cu S.C. L. încă din anul 1970, iar până în anul 2004 nimeni nu a revendicat imobilul.

Prin încheierea de şedinţă din 31 mai 2018 a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie.

Prin sentinţa civilă nr. 156/S din 28 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov prin Primar, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru pârâtul Statul Român, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes a reclamantei şi excepţia autorităţii de lucru judecat; a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, S.C. L., Municipiul Braşov prin Primar, S.C. M., precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii N., O., P. şi Q. în favoarea reclamantei; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtului C. suma de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu parţial de avocat; a respins cererea pârâtei B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia civilă nr. 1056 din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de apelanţii pârâţi C., D., E. şi F., precum şi apelul incident formulat de apelantul pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin AJFP Braşov şi a admis apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 156/S din 28 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, S.C. L., Municipiul Braşov prin Primar şi S.C. M. S.R.L şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 la H. şi I., a dispus revenirea la situaţia anterioară a CF x Braşov nr. top. x, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor C., D., E. şi F., dobândit prin acest contract, a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. x/20.02.2015 eliberat de J. şi K. cu privire la compunerea masei succesorale, a dispus revenirea la situaţia anterioară a CF x Braşov nr. top. x, prin radierea înscrierilor efectuate în baza certificatului de moştenitor nr. x/20.02.2015, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii N., O., P. şi Q. în favoarea reclamantei; a înlăturat dispoziţiile sentinţei privind respingerea acţiunii, a cererii de intervenţie accesorie şi cât priveşte obligarea reclamantei la plata către pârâtul C. a sumei de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu parţial de avocat; a obligat pârâţii C., D., E. şi F. la plata sumei de 22.821 RON către reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată parţiale la fond; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat apelanta reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.165 RON către intimata pârâta S.C. M., reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimaţii pârâţi C., D., E. şi F. la plata sumei de 11.075,5 RON către apelanta reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel; a respins restul pretenţiilor formulate în apel de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâţii B., C., D., E., F. şi G., iar pârâta S.C. M. a declarat recurs incident, recurenţii criticând decizia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 31 martie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea în tot a apelului, iar, în urma rejudecării acţiunii, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

A susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi, de asemenea, este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care, în decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie porneşte de la o ipoteză a stării de fapt şi de drept care, prin hotărârile ulterioare, a fost infirmată. Astfel, decizia invocată vizează acceptarea de către cumpărătoare, autoarea recurentei, a riscului evicţiunii, însă, urmare a celorlalte dispoziţii, cumpărătoarea nu a fost evinsă.

Recurenta a arătat că beneficiază de un "bun actual", în sensul Convenţiei, prin raportare la jurisprudenţa CEDO (conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă) şi la semnificaţia art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceea de consolidare a titlului cumpărătorului de bună credinţă care devine preferabil faţă de cel al proprietarului iniţial, chiar dacă provine de la un neproprietar. Astfel, recurenta este titulara unui drept de proprietate, deşi astăzi neînscris în cartea funciară, drept dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost desfiinţat. În litigiul de faţă s-a pus în discuţie modul de dobândire a dreptului de proprietate al intimaţilor şi modalitatea frauduloasă în care aceştia au încheiat actele pentru a deveni proprietari tabulari.

A învederat că titlul său de proprietate a fost încheiat ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 11278/2001, irevocabilă, fiind inadmisibil a fi contrazisă o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, fără a se schimba cauza care a stat la baza pronunţării acesteia.

Recurenta a precizat că a apelat la acţiunea oblică faţă de pasivitatea debitorilor săi Statul Român, S.C. L. şi Municipiul Braşov, care, deşi aveau obligaţia de a intabula dreptul de proprietate pentru a putea vinde imobilul, nu au făcut un astfel de demers şi, cu toate acestea, în lipsa lui, au vândut imobilul către partea reclamantă.

Cu privire la principiul publicităţii absolute a cărţii funciare, consacrat de dispoziţiile art. 893 lit. a) C. civ., recurenta a menţionat că pentru a nu exista piedici la înscrierea finală a dreptului său este necesară parcurgerea tuturor etapelor de carte funciară vizând transmiterea succesivă a dreptului de proprietate. A concluzionat în sensul că, un "contract" de vânzare încheiat între S.C. L. şi S.C. M. (nr. 227/26.05.2005), care s-a dorit a fi un veritabil contract de vânzare – cumpărare, dar forma sub care a fost încheiat nu îi conferă posibilitatea de a transmite în mod valabil dreptul de proprietate, se converteşte în acel act apt a produce efectele sale proprii formei în care este încheiat. Astfel, actul intitulat succesiv "înţelegere", care însă, pentru lipsa formei autentice, nu este apt a transfera însuşi dreptul de proprietate, este convertit în "antecontract de vânzare – cumpărare", care naşte în patrimoniul părţilor "obligaţia de a face", respectiv de a se prezenta la notar pentru a încheia actul autentic de vânzare - cumpărare.

Prin recursul formulat, pârâţii C., D. şi E. au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., susţinând următoarele:

În cauză, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea acţiunii oblice, referindu-se la autoritatea de lucru judecat şi la puterea de lucru judecat, însă a considerat ca fiind admisibilă acţiunea reclamantei, cu toate că aceasta a fost exercitată, cum se motivează explicit, pe calea acţiunii oblice. Soluţia privind inadmisibilitatea acţiunii oblice, opozabilă reclamantei, este abandonată, curtea făcând trimitere la existenţa interesului acestei părţi ce decurge din dorinţa intabulării dreptului pretins dobândit în cartea funciară.

Au susţinut că au invocat, ca motiv de apel, la care instanţa nu se referă, lipsa interesului legitim al reclamantei în solicitarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 şi a certificatului de moştenitor nr. x/20.02.2015, întrucât aceasta ori intervenienţii accesorii nu sunt părţi ale actului a cărui nulitate se solicită, iar un terţ poate formula o astfel de cerere doar dacă justifică un interes legitim. De altfel, anularea contractului nu ar aduce reclamantei ori vreunui alt terţ niciun folos, deoarece s-ar ajunge la vechea situaţie de carte funciară, în sensul radierii operaţiunii şi reînscrierii dreptului de proprietate pe numele vânzătoarei.

Recurenţii au mai arătat că prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat prin reţinerea admisibilităţii cererii reclamantei, formulate pe calea acţiunii oblice. Prin sentinţa civilă nr. 223 din 26 aprilie 2011 a Tribunalului Braşov, decizia civilă nr. 159 din 2 februarie 2016 a Curţii de Apel Braşov şi decizia civilă nr. 607 din 30 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat irevocabil asupra lipsei condiţiilor de exercitare a acţiunii oblice, în raport de reclamantă şi în legătură cu imobilul asupra căruia poartă litigiul. Astfel, s-a reţinut că reclamanta nu este creditoarea S.C. L., care a acţionat ca mandatar legal al statului de la care pretinde că a dobândit o parte din imobil prin contractul încheiat cu aceasta, iar vânzătoarea nu mai are nicio obligaţie pentru a se putea statua cu privire la existenţa unei creanţe în favoarea cumpărătoarei. Tribunalul a reţinut că lipsind creanţa certă, lichidă şi exigibilă, cererea, pe calea acţiunii oblice, este inadmisibilă.

Au precizat, totodată, că hotărârile evocate au reţinut, în mod irevocabil, nelegalitatea demersului judiciar al S.C. M., acţiune continuată de reclamanta din prezenta cauză. Or, acest fapt are autoritate de lucru judecat şi, în mod greşit, instanţa a respins excepţia, motivat de faptul că, în speţă, există şi alte părţi decât acelea din litigiul soluţionat anterior. Într-o asemenea situaţie s-ar pune problema autorităţii de lucru judecat în raport cu identitatea de părţi şi a puterii de lucru judecat în contradictoriu cu părţile din prezenta cauză care nu au fost părţi în litigiul anterior, însă efectele sunt aceleaşi, respingerea cererilor formulate.

Recurenţii au opinat că sunt greşite considerentele privind incidenţa Decretului nr. 92/1950 şi că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011 au statuat că, dacă acţiunea ar fi fost admisibilă, ea este netemeinică deoarece decretul în temeiul căruia se pretinde naţionalizarea a fost abrogat, chiar dacă nu expres, fiind contrar prevederilor art. 36 din Constituţie. Aceleaşi hotărâri au statuat că dreptul antecesoarelor recurenţilor a fost permanent înscris în cartea funciară, nu a fost niciodată înlăturat, sens în care a fost respinsă cererea de înscriere a Statului Român în cartea funciară încă din anul 1962. Din această perspectivă sunt greşite considerentele reţinute privind incidenţa Decretului nr. 92/1950.

Au criticat hotărârea atacată şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 565 C. civ., susţinând că, în speţă, a fost făcută dovada dreptului de proprietate, conform dispoziţiilor textului legal arătat, însă instanţa de apel a dat prevalenţă unei situaţii de fapt care nu poate fi valorificată prin înscriere în cartea funciară.

De asemenea, recurenţii au mai arătat că în mod greşit au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neexistând o fraudă la lege cât priveşte încheierea contractului de vânzare cumpărare, în cauză fiind incidente prevederile art. 1653 C. civ., faţă de existenţa litigiilor la data încheierii contractului. Astfel, vânzarea cumpărarea unui drept litigios nu poate fi calificată ca fiind frauduloasă, deşi considerentele hotărârii recurate conduc la concluzia inadmisibilităţii unei asemenea convenţii. Nu a existat fraudă din partea recurenţilor, aceştia nu au comis niciun act nelegal, aspect reţinut în dosarele penale prin ordonanţele procurorilor, cenzurate de instanţele de judecată.

Au învederat că instanţa de apel nu a avut acelaşi raţionament în ceea ce o priveşte pe reclamantă, care şi-a întemeiat demersul judiciar pe o convenţie de vânzare cumpărare a unui drept litigios. Un al doilea element al tentativei de fraudă îl constituie formularea acţiunii judecătoreşti în dosarul nr. x/2011, a cărui hotărâre imprimă autoritatea de lucru judecat prin chemarea în judecată a unei persoane decedate, invocarea acestui aspect făcându-se doar ulterior în acţiunea soluţionată irevocabil. Prin urmare, reaua credinţă a reclamantei, a antecesoarei sale şi a tuturor părţilor potrivnice rezultă şi din împrejurarea că actele frauduloase comise de o terţă persoană (numitul R.), care s-a erijat în mandatar al proprietarelor tabulare, sunt imputate, inclusiv de instanţa de apel, în prezenta cauză lui C., care nu a comis niciun act nelegal.

Recurenţii au afirmat că în mod greşit instanţa de apel a dispus nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor cu privire la compunerea masei succesorale, fiind nesocotite prevederile art. 1134 C. civ.. În speţă, nu este îndeplinită cerinţa legală a pricinuirii unei vătămări, reclamanta neavând calitatea de persoană vătămată întrucât nu poate invoca drepturi în procedura succesorală. Evocarea posibilităţii susţinerii nulităţii de către oricine, prin omiterea actului la care se referă, este invalidată legal de lipsa interesului legitim, interesul particular decurgând din caracterul particular al actului şi lipsa posibilităţii legale a admiterii cererii formulate pe calea acţiunii oblice.

Recurenţii au susţinut, în final, că soluţia obligării lor la cheltuieli de judecată, în raport cu cererea admisă, trebuia să determine obligarea părţii reclamante, către aceştia, la cheltuieli de judecată, potrivit cu cererile respinse.

Recurenţii pârâţii F. şi G. au formulat următoarele critici:

Cât priveşte excepţia lipsei de interes, recurenţii au susţinut că a fost respinsă cu încălcarea art. 30, 32-33, 430-431 C. proc. civ. şi art. 893 C. civ.. Au arătat că reclamanta ar putea obţine înscrierea dreptului său în cartea funciară doar dacă toate persoanele care au deţinut dreptul de proprietate anterior acesteia au procedat la înscrierea în cartea funciară a propriilor drepturi, iar, dacă cel puţin pentru una dintre aceste persoane înscrierea nu este posibilă, nici persoanele la care s-a transmis dreptul nu-l vor putea înscrie, consecinţă ce rezultă din interpretarea art. 893 C. civ.. În acest context, consideră greşită motivarea instanţei de apel cu privire la respingerea criticilor referitoare la lipsa de interes, motivare potrivit căreia folosul efectiv al reclamantei constă în intabularea propriului drept dobândit.

De altfel, pentru soluţionarea legală a excepţiei lipsei de interes, instanţa de apel ar fi trebuit să facă o calificare corectă a celor douăsprezece capete de cerere principale şi accesorii ale cererii de chemare în judecată, având în vedere numărul mare de părţi şi petite ale acţiunii, precum şi faptul că unele dintre acestea au fost formulate doar în contradictoriu cu unii dintre pârâţi.

Recurenţii au invocat dispoziţiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ. şi au arătat că cererile vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare şi a certificatului de moştenitor, precum şi constatarea dobândirii de către Statul Român a dreptului de proprietate cu titlu de naţionalizare pe calea acţiunii oblice sunt capete de cerere principale, iar instanţa de apel trebuia să analizeze, în prealabil, pe ultimul dintre acestea şi, doar în măsura în care era admis, să procedeze la soluţionarea celor privind anularea celor două acte, în raport de care s-a invocat lipsa de interes, având în vedere că scopul declarat al reclamantei era acela de a-şi înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate.

Or, înscrierea dreptului statului nu putea fi realizată deoarece acesta nu îl deţinea şi nu pentru că recurenţii de faţă erau înscrişi ca proprietari în cartea funciară, situaţie în care dispărea interesul reclamantei în anularea celor două acte. Mai exact, dispărea caracterul determinat al acestui interes, condiţie care, prevăzută fiind de art. 33 C. proc. civ., nu este îndeplinită. O dovadă în acest sens este chiar hotărârea instanţei de apel, care, deşi anulează cele două acte, respinge înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, reţinând puterea de lucru judecat a celor statuate prin decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2011. Deşi prin hotărârile pronunţate de instanţele de judecată în dosarul indicat s-a stabilit cu putere de lucru judecat că dreptul de proprietate al statului nu a fost niciodată înscris în cartea funciară şi că acesta nu se mai află în patrimoniul societăţii S.C. L., instanţa de apel nu a reţinut aceste aspecte, ci doar pe cele vizând neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii oblice.

În speţă, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile date în dosarul nr. x/2011 fragmentar şi contradictoriu. Astfel, a făcut vorbire de puterea de lucru judecat doar a hotărârii pronunţate în recurs, deşi cele constatate de prima instanţă şi instanţa de apel nu au fost contrazise prin decizia din recurs; a reţinut puterea de lucru judecat cu privire la faptul că Statul Român nu a avut niciodată evidenţiat dreptul de proprietate în cartea funciară cu privire la imobilul litigios, care nu se mai află în patrimoniul acestuia sau al societăţii S.C. L., însă a făcut aplicarea puterii de lucru judecat doar pentru a menţine dispoziţiile primei instanţe de respingere a capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu Statul Român, pe calea acţiunii oblice şi directe, nu şi pentru soluţionarea excepţiei lipsei de interes. Ca atare, în condiţiile în care înscrierea în cartea funciară a drepturilor reclamantei şi antecesorilor acesteia nu se putea realiza, dovadă în acest sens fiind şi menţinerea soluţiei de respingere a capetelor de cerere pe acest aspect, respingerea excepţiei lipsei de interes apare ca fiind contradictorie, instanţa de apel contrazicându-şi propria motivare. În realitate, odată reţinută puterea de lucru judecat a acestei situaţii de fapt, instanţa de apel era ţinută să ţină cont de ea şi în soluţionarea excepţiei lipsei de interes invocată de pârâţi cu privire la capetele de cerere în nulitatea contractului de vânzare şi a certificatului de moştenitor, aceasta deoarece situaţia de fapt, astfel stabilită cu putere de lucru judecat, coroborată cu dispoziţiile art. 893 C. civ., dovedesc faptul că reclamanta nu îşi putea înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară.

Recurenţii au mai arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1246 alin. (1) C. civ., în sensul că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a capetelor de cerere vizând anularea contractului de vânzare cumpărare şi a certificatului de moştenitor pe puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2417, pronunţată de Înalta Curte la 11 decembrie 2019, analizând, astfel, cauza de nulitate în raport de un înscris autentic emis ulterior încheierii celor două acte a căror anulare este solicitată. Cauzele de nulitate trebuiau examinate prin raportare la situaţia juridică a imobilului ce face obiectul celor două acte juridice, astfel cum reieşea ea din înscrisuri anterior sau, cel mult, concomitent cu data încheierii actelor juridice şi în niciun caz prin raportare la un înscris emis mai târziu.

De altfel, raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. (în sensul că de la pronunţare hotărârea beneficiază de prerogativele efectelor autorităţii lucrului judecat), la data încheierii acestor două acte, chestiunea aplicării Legii nr. 10/2001 nu era tranşată definitiv, acest lucru realizându-se la 11 decembrie 2019. Pe de altă parte, în acţiunea în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008, a fost pronunţată hotărârea primei instanţe la 16 aprilie 2018, iar statuarea faptului că imobilul intră sub incidenţa legii speciale nu fusese stabilită nici măcar cu autoritate de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ.. Aceasta înseamnă că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, cumpărătorii şi vânzătoarea aveau credinţa că sunt proprietari neposesori, în baza înscrierilor în cartea funciară şi a dispoziţiilor Decretului Lege nr. 115/1938. În această privinţă, instanţa de fond a analizat cauza de nulitate raportat la situaţia juridică a imobilului, astfel cum aceasta era consfinţită de înscrisuri şi evidenţe publice existente la data încheierii celor două acte juridice, iar nu având în vedere o hotărâre judecătorească pronunţată ulterior acestui moment.

Recurenţii au invocat nelegalitatea hotărârii recurate şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 430-431 C. proc. civ. în ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2417 din 11 decembrie 2019.

Astfel, prin decizia menţionată nu s-a statuat asupra niciunui element dintre cele două ale fraudei la lege, întrucât contractul de vânzare şi certificatul de moştenitor nu au făcut obiectul analizei instanţei în acţiunea în revendicare, iar reţinerea puterii de lucru judecat în cadrul prezentului litigiu ar echivala cu încălcarea dreptului de acces la instanţă. Problema de drept care se pune în cauza de faţă este întinderea puterii de lucru judecat a deciziei pronunţate de instanţa de recurs în acţiunea în revendicare asupra stabilirii intenţiei de fraudare a Legii nr. 10/2001 de către părţile contractului de vânzare la momentul încheierii actului a cărui anulare se solicită.

Or, în considerentele deciziei nr. 2417 din 11 decembrie 2019 nu se reţine complicitatea părţilor contractului de vânzare cumpărare la fraudarea legii, iar simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, fiind necesar să se facă dovada faptului că acestea au acţionat de conivenţă pentru a eluda dispoziţiile legii. Ceea ce se constată, în urma unei analize complexe, este doar faptul că acest imobil intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, precum şi faptul că imobilul nu este un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.

Ca atare, hotărârea instanţei de apel s-a întemeiat pe prezumţia că, dacă în anul 2019, o instanţă a stabilit că pentru acest imobil era necesară urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, în anul 2016 părţile trebuie să fi fost în conivenţă pentru eludarea acestei legi speciale la încheierea contractului de vânzare, raţionament ce contravine modului de aplicare şi interpretare a fraudei la lege. Mai mult, simpla existenţă a Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare de drept comun, lucru stabilit în Decizia RIL nr. 33/2008.

Singura autoritate abilitată să stabilească dacă în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun o persoană se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional este doar instanţa de judecată, iar în speţă acest aspect a fost tranşat, în mod definitiv, abia la 11 decembrie 2019. La data încheierii contractului de vânzare fuseseră pronunţate deja hotărârile primei instanţe şi ale instanţei de apel, în dosarul nr. x/2011, care stabileau că decretul în baza căruia se solicita constatarea unor drepturi în favoarea pârâţilor persoane juridice nu mai era în fiinţă, fiind abrogat, că din conţinutul cărţii funciare rezultă existenţa imobilului în proprietatea pârâtelor iniţiale şi lipsa evidenţierii acestui drept în cartea funciară în privinţa Statului Român, precum şi aplicabilitatea art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi a principiului publicităţii imobiliare doar în cazul efectuării înscrierii în cartea funciară.

Au mai precizat recurenţii că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1653 C. civ., instanţa de apel apreciind că încheierea unui contract de vânzare cu privire la bunul litigios este o dovadă a intenţiei de fraudare a legii. Instanţa de apel a reţinut greşit că înstrăinarea imobilului s-a făcut în cunoştinţă de cauză de ambele părţi, ceea ce conturează reaua lor credinţă, aceasta fiind contrară dispoziţiilor art. 1653 C. civ. şi art. 39 C. proc. civ., care reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi şi care stabileşte faptul că "dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale". Singurul lucru care poate să reiasă cu evidenţă dintr-o astfel de tranzacţie este faptul că persoanele cumpărătoare îşi asumă riscul ca acel bun/drept să nu fie consolidat prin hotărârea definitivă pronunţată în acel litigiu şi în niciun caz faptul că părţile sunt de rea-credinţă deoarece contractează un astfel de bun/drept.

În cauză, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1235 C. civ., sens în care recurenţii au susţinut că analiza caracterului licit al cauzei contractului de vânzare în discuţie trebuie făcută în raport de momentul încheierii contractului şi nu de un moment ulterior. Conform art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii. În această privinţă, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, pârâţii cumpărători au dorit să devină proprietari ai imobilului şi în acest scop au încheiat contractul de vânzare cumpărare, asumându-şi riscurile ce rezultă din litigiile aflate pe rolul instanţelor în legătură cu acest imobil. Pârâţii cumpărători au încheiat actul pentru a obţine dreptul de coproprietate asupra imobilului, motiv care nu poate fi calificat nici ilicit, nici imoral. La rândul său, pârâta vânzătoare a urmărit înstrăinarea dreptului de proprietate asupra imobilului pentru suma de 224.000 euro, scopul acesteia fiind acela de a încasa preţul, care, în economia speţei, nu apare ca fiind ilicit sau imoral, mai cu seamă că nu s-a ascuns cumpărătorilor existenţa litigiilor duse cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului. Prin urmare, nu exista nicio dovadă care să ducă la concluzia că pârâţii cumpărători nu au urmărit să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar să încurce situaţia juridică a bunului litigios. Astfel, hotărârea recurată este nelegală şi sub aspectul anulării contractului de vânzare pentru cauză ilicită.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta B. a formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Cu privire la încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind efectul lucrului judecat, a arătat că, prin hotărârile pronunţate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra imposibilităţii solicitării pe calea acţiunii oblice a existenţei şi intabulării dreptului de proprietate al statului în cartea funciară, asupra inexistenţei unui titlu al statului, apt de intabulare în cartea funciară, precum şi a existenţei imobilului în proprietatea persoanelor fizice înscrise în cartea funciară. Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut din decizia Înaltei Curţi, pronunţată în litigiul anterior, doar efectul de lucru judecat cu privire la acţiunea oblică, omiţându-l pe cel referitor la lipsa titlului statului şi la existenţa imobilului în proprietatea persoanelor fizice. Or, această încălcare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. a condus şi la soluţionarea greşită a excepţiei lipsei de interes. Prin urmare, posibilitatea statului de a-şi înscrie un drept asupra acestui imobil în cartea funciară nu mai există, aspect constatat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte. De altfel, era puţin probabil ca, în condiţiile în care la 10.08.1962 serviciul de carte funciară constatase, prin încheierea nr. 1268, că statul nu are un titlu apt de intabulare asupra acestui imobil, în anul 2020, instanţele de judecată să statueze altceva.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. privind interesul formulării acţiunii, recurenta a învederat că instanţa de apel a respins excepţia, reţinând că interesul reclamantei de a invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare şi a certificatului de moştenitor este dat de faptul că urmăreşte intabularea propriului drept, dobândit în baza unui contract de cesiune. Această motivare ar fi fost întemeiată dacă instanţa ar fi admis petitul reclamantei de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară, însă respingerea acestuia dovedeşte că interesul părţii în cauză nu este legitim. În speţă, interesul reclamantei nu este legitim, actual şi cert, iar lipsa acestuia rezultă din simplul fapt că există putere de lucru judecat atât cu privire la lipsa unui titlu de proprietate al statului asupra imobilului din litigiu, cât şi la existenţa imobilului în proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, acestea constituind piedici juridice care fac imposibilă pe viitor înscrierea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară, precum şi a celor care susţin că ar fi dobândit un drept legitim de la stat. Pârâţii C., D. şi E. au formulat apel împotriva sentinţei prin care a fost respinsă excepţia lipsei de interes, urmărind admiterea acesteia, cu consecinţa modificării considerentelor şi respingerii acţiunii, ca lipsită de interes.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1653 C. civ. privind vânzarea dreptului litigios, sens în care a precizat că instanţa de apel a desfiinţat contractul încheiat între aceasta şi pârâţii S., E. şi F. pentru fraudă la lege constând în intenţia evidentă a părţilor de a încălca Legea nr. 10/2001, însă existenţa unui litigiu, precum cel reţinut în decizia instanţei de apel, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008, este tocmai esenţa actului de tranzacţionare a unui drept litigios şi nu constituie fraudă la lege. Instanţa de apel, deşi constată că înstrăinarea imobilului s-a făcut în cunoştinţă de cauză de ambele părţi, care aveau reprezentarea reală a situaţiei juridice a bunului asupra căruia au tranzacţionat, aspect ce conturează reaua lor credinţă la contractare, omite faptul că părţile au arătat că înţeleg să încheie actul în condiţiile acestei situaţii juridice, cumpărătorii asumându-şi riscul litigiilor. Or, motivele invocate de instanţă nu pot atrage nulitatea absolută a actului, acestea fiind elementele caracteristice oricărui contract de vânzare a unui drept litigios, respectiv existenţa unui litigiu care să poată afecta existenţa şi întinderea dreptului, cunoaşterea de către părţi a existenţei litigiului şi riscul încheierii unui asemenea contract. De altfel, şi reclamanta S.C. A. S.R.L. este titulara unui drept litigios, dobândit prin actul nr. 1040 din 13 aprilie 2011.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind constatarea modului de preluare a imobilului, reţinând că acesta a intrat în proprietatea statului în parte în temeiul Decretului nr. 92/1950, restul fiind preluat în fapt. În realitate, imobilul a fost preluat în întregime fără titlu, aspect ce rezultă din următoarele argumente pe care instanţa de apel le-a aplicat greşit: încheierea prin care a fost respinsă înscrierea dreptului statului în cartea funciară nu a fost atacată în termenul şi potrivit procedurii stabilite de art. 127 din Decretul Lege nr. 115/1938, astfel încât respingerea cererii de intabulare a dreptului statului se bucură de autoritate de lucru judecat; lipsa unui titlu al statului face aplicabile dispoziţiile art. 565 C. civ. constatarea de către Tribunalul Braşov a faptului că din conţinutul cărţii funciare rezultă existenţa imobilului în proprietatea pârâtelor iniţiale se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Instanţa de apel, în mod greşit, interpretează această dispoziţie legală în sensul că statul dobândeşte un titlu asupra unui imobil preluat fără titlu dacă proprietarul deposedat nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. De altfel, o astfel de interpretare este contrară jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data apariţiei legii, deşi abrogat în prezent, atesta faptul că dreptul de proprietate se conservă în patrimoniul persoanei deposedate, dacă preluarea s-a făcut fără titlu, fapt ce indică imposibilitatea convertirii lipsei de titlu asupra imobilului nerevendicat în titlu de proprietate în favoarea statului. Mai mult, lipsa notificării atrage pierderea dreptului de a cere restituirea posesiei imobilului sau despăgubiri în procedura legii speciale, nu pierderea dreptului în sine, întrucât ar fi vorba de o expropriere fără despăgubiri sau o naţionalizare, moduri de preluare interzise expres prin art. 44 alin. (3) şi (4) din Constituţie.

În acest context, recurenta a învederat că este neconstituţională interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi că înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acestei norme legale dacă este interpretată în sensul că, prin neformularea notificării de restituire a unui imobil preluat fără titlu, statul dobândeşte un titlu asupra acestuia, fiind contrară art. 44 alin. (3) şi (4) din Constituţie.

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, întrucât, în opinia sa, dreptul său de proprietate este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, prin evidenţele de publicitate imobiliară, prin evidenţele fiscale, cât şi prin predarea către aceasta a părţilor din imobil aflate în posesia statului, ceea ce echivalează cu existenţa unui bun, în sensul Protocolului adiţional la Convenţie. Prin desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare a dreptului litigios, instanţa de apel a îngrădit exerciţiul dreptului de proprietate, recurenta fiind lipsită de atributul dispoziţiei, contrar art. 555 alin. (1) C. civ., art. 44 alin. (1), (3), (4) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

De asemenea, recurenta a susţinut că, prin desfiinţarea certificatului de moştenitor în privinţa masei succesoarele, instanţa de apel a golit de conţinut dreptul la moştenire, fiind încălcat art. 46 din Constituţie.

Prin recursului incident, pârâta S.C. M. a formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

A solicitat admiterea recursului promovat de reclamantă şi respingerea căilor de atac susţinute de părţile pârâte, învederând că motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât instanţa de apel nu a conciliat efectele hotărârilor irevocabile pronunţate anterior de Înalta Curte în dosarele nr. x/2008 şi y/2011 În esenţă, instanţa de apel a reţinut în mod just (în temeiul dispoziţiilor intrate sub puterea lucrului judecat) că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a ieşit din patrimoniul autorilor părţilor adverse, motiv pentru care redobândirea acestui drept ar fi presupus în mod obligatoriu parcurgerea procedurii reglementate de legislaţia specială (Legea nr. 10/2001), că dreptul de proprietate invocat de părţile potrivnice nu este garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, sens în care respectivele părţi nu au în patrimoniu un "bun actual", în sensul convenţiei şi că titlurile cumpărătorilor nu au fost anulate, ele fiind consolidate prin neatacarea lor în interiorul termenului de prescripţie extinctivă. Cu toate acestea, aceeaşi instanţă s-a raportat şi la dispoziţiile deciziei nr. 607/30.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care a interpretat-o ca pe o piedică în calea admiterii integrale a cererii de chemare în judecată din cauza pendinte, reţinând că operează puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii oblice. Ca atare, deşi s-a stabilit, în mod just, că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a părăsit patrimoniul foştilor titulari, dobânditorii cumpărători ai dreptului sunt puşi în situaţia de a nu-şi putea consacra, pe calea intabulării, calitatea de proprietari, pentru unicul motiv formal al neîndeplinirii criteriilor de admisibilitate a acţiunii oblice întemeiate pe dispoziţiile art. 974 C. civ.

O altă contradicţie din cuprinsul hotărârii constă în faptul că, urmare a soluţiei pronunţate, sunt anulate efectele şi considerentele deciziei nr. 2417 din 11 decembrie 2019, dat fiind că, în măsura în care hotărârea recurată ar rămâne definitivă, dreptul de proprietate asupra imobilului ar fi reintabulat pe seama autorilor recurenţilor pârâţi, deşi instanţa supremă a reţinut cu putere de lucru judecat că respectivul drept a părăsit patrimoniul acestor titulari. În cauză, prin decizia nr. 2417 din 11 decembrie 2019, pârâţilor persoane fizice nu le-a fost recunoscut un drept de proprietate actual asupra imobilului şi dacă reclamantei nu i s-ar consacra prin intabulare dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare şi cesiune de drepturi litigioase, ar rezulta că dreptul de proprietate asupra imobilului nu aparţine nimănui, ceea ce este contrar oricărui principiu de drept. Or, acest nonsens juridic poate fi înlăturat doar prin admiterea în întregime a acţiunii promovate de reclamantă, soluţie ce nu încalcă deciziile anterioare ale Înaltei Curţi. Decizia nr. 607 din 30 martie 2017 se bucură de puterea lucrului judecat exclusiv în considerarea raporturilor juridice existente în momentul pronunţării ei. Prin urmare, este esenţial a se reţine că, la data relevantă (30 martie 2017), nicio instanţă nu constatase încă faptul că foştii titulari nu mai deţin în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului, aspect fundamental care a fost stabilit irevocabil doar ulterior, prin pronunţarea deciziei nr. 2417 din 11 decembrie 2019. Astfel, contextul juridic avut în vedere de instanţa supremă la data de 30 martie 2017 nu mai este de actualitate, el fiind modificat prin decizia ulterioară, datată 11 decembrie 2019. Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 607, Înalta Curte şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe premisa că, încheind contractul de vânzare cumpărare nr. x din 26 mai 2005, S.C. M. şi-a asumat riscul evicţiunii, contractând pe proprie răspundere, însă, ulterior, prin decizia nr. 2417 din 11 decembrie 2019 s-a constatat că evicţiunea nu s-a produs, dat fiind că instanţa a statuat, irevocabil, că dreptul de proprietate al evingătorilor a părăsit patrimoniul acestora.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a respins capetele de cerere susţinute de reclamantă exclusiv pe considerentul că, prin decizia nr. 607/2017, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale necesare pentru ca acţiunea oblică promovată de S.C. M. să fi fost admisă în cauza precedentă, care a format obiectul dosarului nr. x/2011

Or, sub aspectul analizat, instanţa de apel a interpretat greşit demersul judiciar al reclamantei. Astfel, acţiunea acesteia are caracter oblic în raport cu S.C. M., care are calitatea de debitoare a S.C. A. S.R.L., prin prisma contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/13.04.2011. Cu toate acestea, demersul pe care recurenta de faţă l-ar fi avut la dispoziţie în raport de vânzătoarea S.C. L. (mandatară legală a Statului Român/Municipiului Braşov), relativ la efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2005, demers exercitat în mod oblic de reclamantă, reprezenta pentru S.C. M. o acţiune directă, întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (text preluat de art. 29 din Legea nr. 7/1996, în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului).

Prin urmare, respingerea irevocabilă a acţiunii oblice promovate de S.C. M. la nivelul anului 2011 nu se impune cu puterea lucrului judecat în raport de prezenta acţiune, dat fiind că reclamanta de astăzi exercită o acţiune oblică doar în raport de S.C. M., în timp ce demersul susţinut pe această cale faţă de vânzătoarea S.C. L., întemeiat fiind pe dispoziţiile textelor normative anterior arătate, reprezintă o acţiune directă, îndreptată împotriva acelei vânzătoare.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză au fost formulate întâmpinări de către recurenţii pârâţii C., D., E., F., G. şi B., intimatul pârât Statul Român prin Ministerul de Finanţe prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, intimaţii intervenienţi N., O., P. şi Q., recurenta pârâtă S.C. M., intimatul pârât Minicipiul Braşov prin Primar, recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L.. Recurenţii pârâţi G. şi F. au invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta reclamantă.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 27 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâţii C., D., E., B., G. şi F., precum şi recursul incident declarat de recurenta S.C. M. împotriva deciziei nr. 1056 din 6 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la 24 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâţilor B., C., D., E., F. şi G. a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016, pentru cauză imorală şi ilicită şi pentru fraudă la lege, precum şi a certificatului de moştenitor nr. x/20.02.2015, pentru fraudă la lege, precum şi revenirea la situaţia anterioară a CF nr. x Braşov, nr. top x, prin radierea acestor acte juridice.

Pe calea acţiunii oblice, aceasta a solicitat, în contradictoriu cu: - pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să se constate dobândirea dreptului de proprietate cu titlu de drept de naţionalizare conform Decretului nr. 92/1950 şi să se dispună înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov, nr. top x, cu titlu de drept de naţionalizare; - pârâta S.C. L., să se dispună înscrierea dreptului acestei pârâte de administrare operativă asupra întregului imobil înscris în CF nr. x Braşov, nr. top x; - pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar, să se constate dobândirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 213/1998 şi să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestui pârât asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov, nr. top x, cu titlu de drept de dobândire conform Legii nr. 213/1998; - pârâta S.C. M., să fie obligaţi pârâţii S.C. L. şi Municipiul Braşov, prin Primar să încheie cu pârâta S.C. M. un contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului indicat potrivit contractului sub semnătură privată nr. x/26.05.2005, în caz contrar, hotărârea să ţină loc de act autentic şi să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov, nr. top x cu titlu de drept de cumpărare.

Aceeaşi reclamantă a solicitat ca, pe calea acţiunii directe, în contradictoriu cu S.C. M., să se dispună înscrierea dreptului său de proprietate în CF conform contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/13.04.2011.

Reclamanta a arătat că scopul acţiunii directe şi oblice constă în înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, că frauda la lege în cazul contractului de vânzare cumpărare este generată de eludarea procedurii administrative a Legii nr. 10/2001, de transmiterea proprietăţii asupra unui bun naţionalizat, care nu mai aparţinea vânzătoarei la data înstrăinării, chiar dacă acesta era înscris în cartea funciară pe numele fostului proprietar, şi că, pentru cauza ilicită şi imorală, urmează a se constata că unul dintre cumpărători, C., a uzat de acte false în vederea intabulării dreptului de proprietate pe numele unui moştenitor fictiv. Cu referire la cauza de nulitate a certificatului de moştenitor, reclamanta a precizat că bunul imobil nu putea face obiectul succesiunii, întrucât nu se afla în patrimoniul defunctei la data decesului acesteia.

Instanţa de fond a reţinut, cât priveşte excepţia lipsei de interes, că acţiunea a fost formulată întrucât statul nu a avut un titlu legal şi nu se va putea intabula în mod legal ca proprietar asupra imobilului. Reclamanta a dobândit drepturile litigioase asupra imobilului în litigiu de la pârâta S.C. M. şi a formulat prezenta acţiune pentru valorificarea drepturilor astfel dobândite, în condiţiile în care în cartea funciară a imobilului este înscris în prezent dreptul de proprietate al pârâtei B. şi apoi dreptul pârâţilor C., D., E., F. şi G., dobândit prin cumpărare. Or, pentru efectuarea operaţiunilor de carte funciară necesare înscrierii dreptului său, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii actelor care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară şi înscrierea succesivă a drepturilor de proprietate care determină înscrierea dreptului său, astfel că este justificat interesul său procesual.

Nefiind dovedite frauda la lege şi cauza ilicită, tribunalul a respins cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare nr. x/14.03.2016 şi a certificatului de moştenitor nr. x/20.02.2015, precum şi cererile subsecvente de revenire la situaţia anterioară de carte funciară.

Instanţa de fond a respins şi cererile de constatare a dobândirii dreptului de proprietate cu titlu de drept de naţionalizare conform Decretului nr. 92/1950 de către Statul Român şi de a se dispune înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, cu titlu de drept de naţionalizare, deoarece în cartea funciară sunt înscrişi, în prezent, pârâţii cumpărători, persoane în contra cărora pârâtul Statul Român nu justifică niciun act care să îi permită înscrierea dreptului. În acelaşi sens, au fost respinse şi cererile formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii S.C. L. şi Municipiul Braşov, privind înscrierea dreptului de administrare operativă, respectiv a dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte acţiunea oblică, în sensul de a fi obligaţi pârâţii S.C. L. şi Municipiul Braşov să încheie cu pârâta S.C. M. contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului indicat potrivit contractului sub semnătură privată nr. x/26.05.2005, în caz contrar, hotărârea să ţină loc de act autentic şi să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov nr. top x cu titlu de drept de cumpărare, instanţa de fond a făcut trimitere la clauzele din contract, în care, la art. 15, se prevede că acesta este un act autentic. Pe de altă parte, a reţinut că cererea reclamantei de înscriere a dreptului său de proprietate în CF conform contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/13.04.2011 a fost respinsă, nefiind înscrise drepturile persoanei de la care aceasta a preluat drepturile litigioase, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 893 C. civ.

În apel, raportat la decizia nr. 2417/11.12.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2008, instanţa de apel a reţinut ca fiind dezlegate cu putere de lucru judecat următoarele: imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român, în parte, în temeiul Decretului nr. 92/1950, restul fiind preluat în fapt; deşi s-a comportat ca un adevărat proprietar, Statul nu şi-a intabulat dreptul în cartea funciară; dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a ieşit din patrimoniul foştilor proprietari, astfel că, aceştia/autorii acestora aveau obligaţia de a întreprinde demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate; dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul foştilor proprietari nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; titlurile exhibate de foştii chiriaşi nu au fost anulate, acestea consolidându-se ca urmare a neatacării lor în termenul de prescripţie.

Curtea de apel a considerat că, deşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a ieşit din patrimoniul vânzătorului, pârâţii au încheiat actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care obliga pe vânzătoarea B. la parcurgerea procedurii speciale pentru redobândirea în proprietate a imobilului. Aceasta a cunoscut situaţia juridică a imobilului, faptul că a fost preluat de Statul Român şi, deşi pierduse posesia acestuia de la data naţionalizării, a dorit, totuşi, să dispună de bun în condiţiile în care calitatea sa de proprietar era incertă. Mai mult, reţinerea primei instanţe, potrivit cu care anterior încheierii contractului, unul din pârâţii cumpărători a fost implicat în emiterea unui certificat de moştenitor după defuncta T. pe numele unui moştenitor fictiv dovedeşte cunoaşterea şi de către pârâţii cumpărători a situaţiei juridice a imobilului şi, cu toate acestea, s-a încheiat actul contestat în cauză. În plus, s-a reţinut că prima instanţă a constatat că vânzătoarea a comunicat cumpărătorilor existenţa litigiilor cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului.

A mai observat curtea de apel că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a invocat a fost încheiat la data de 14.03.2016 de către reclamanta B., după ce aceasta, în anul 2008 pornise procesul în dosarul nr. x/2008, având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, dar a încheiat contractul înainte de finalizarea acestuia prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a avut loc la data de 11.12.2019 (decizia nr. 2417).

Faţă de aceste elemente, instanţa de apel a reţinut că înstrăinarea imobilului s-a făcut în cunoştinţă de cauză de ambele părţi, care aveau reprezentarea reală a situaţiei juridice a bunului asupra căruia au tranzacţionat, ceea ce conturează reaua lor credinţă la contractare, cu consecinţa că actul încheiat în aceste condiţii este nul absolut şi pentru cauză ilicită, în baza art. 948 pct. 4 C. civ. cu referire la art. 966 şi 968 C. civ.

Ca urmare a constatării nulităţii titlului de proprietate al pârâţilor C., D., E. şi F., instanţa de apel a apreciat că se impune revenirea la situaţia anterioară a CF x Braşov, nr. top x, prin radierea dreptului de proprietate al acestora.

Având în vedere că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a ieşit din patrimoniul pârâtei B. şi al defunctei U. (sora celei dintâi), curtea a considerat că acesta nu mai putea face obiectul transmisiunii succesorale, iar, dat fiind că patrimoniul defunctului se transmite moştenitorilor în situaţia juridică în care se afla la data decesul lui, se impune constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de moştenitor nr. x/20.02.2015 eliberat de J. şi K. doar cu privire la compunerea mesei succesorale.

Instanţa de apel a mai reţinut, cu referire la dosarul nr. x/2011 (soluţionat prin sentinţa civilă nr. 223/26.04.2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, definitivă prin decizia nr. 159/Ap/2.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi irevocabilă prin decizia 607/30.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), că prin decizia instanţei de recurs s-a stabilit cu putere de lucru judecat neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii oblice formulate de reclamanta S.C. M., a cărei succesoare în drepturi este S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu o parte din pârâţii din prezenta cauză, iar considerentele deciziei se impun şi în prezenta cauză cu aceeaşi forţă obligatorie, vizând aceleaşi raporturi juridice ale cedentei S.C. M., respectiv cesionarei S.C. A. S.R.L..

Ca urmare, s-a constatat că imobilul în litigiu nu este evidenţiat în patrimoniul pârâtei S.C. L., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2005 încheiat cu această pârâtă reclamanta nu a devenit creditoarea vreuneia dintre părţile din litigiu, S.C. A. S.R.L. nefiind beneficiara unei creanţe certe, lichide şi exigibile, atât timp cât din conţinutul contractului reiese împrejurarea că vânzătoarea-pârâtă, prin finalizarea tranzacţiei, nu mai are nicio obligaţie contractuală, cumpărătoarea fiind cea care a cunoscut şi acceptat, la momentul perfectării vânzării, riscul evicţiunii.

În privinţa excepţiei lipsei de interes, curtea a apreciat că reclamanta a justificat interesul de a invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi a certificatului de moştenitor, întrucât urmăreşte intabularea propriului drept dobândit în baza unui contract de cesiune, care se prezumă a fi legal încheiat. Or, vătămarea reclamantei prin încheierea celor două acte juridice constă în împiedicarea înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Cu referire la recursul formulat de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reţine că, făcând trimitere la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aceasta a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere starea de fapt modificată ulterior pronunţării deciziei nr. 607/30.03.2017, în sensul că hotărârea indicată vizează acceptarea de către autoarea recurentei reclamante a riscului evicţiunii, însă aceasta nu a fost evinsă.

Critica nu este fondată.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... (6) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În raport de norma de drept indicată, Înalta Curte apreciază că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, implică, în sarcina instanţei de judecată, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. În acest context, obligaţia de motivare impune o apreciere raportată la circumstanţele cauzei, întrucât motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil soluţia pronunţată.

În cauză, instanţa de apel a reţinut, analizat şi înlăturat susţinerile şi apărările părţilor şi a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea atacată prezintă silogismului logico-judiciar care explică şi justifică dispozitivul în raport de care poate fi realizat controlul judiciar

Astfel, curtea a dat prevalenţă autorităţii de lucru judecat în privinţa efectului pozitiv al acesteia, valorizând decizia nr. 607/30.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul căreia s-a examinat întrunirea condiţiile de exercitare a acţiunii oblice formulate în dosarul nr. x/2011 de către autoarea recurentei reclamante. Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta S.C. M. a chemat în judecată pe pârâţii B., U., Municipiul Braşov, prin Primar şi S.C. L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa: să se constate că asupra imobilului situat înscris în CF nr. x nr. top x titular al dreptului de proprietate este Municipiul Braşov, succesor în drepturi al Statului Român, cu titlu de drept de naţionalizare; să se constate că asupra acestui imobil pârâta S.C. L. este titular al dreptului de administrare; să se dispună radierea din CF a dreptului de proprietate al foştilor proprietari ai imobilului naţionalizat; să se dispună intabularea în CF nr. x Braşov nr. top x a dreptului de proprietate al Statului Român, cu titlu de drept de naţionalizare; să se dispună intabularea în CF nr. x Braşov nr. top x a dreptului de administrare al S.C. L..

În acest caz, s-a reţinut că "Statul Român nu a avut niciodată evidenţiat dreptul de proprietate în cartea funciară cu privire la imobilul litigios şi nici nu se mai află în patrimoniul acestuia ori a pretinsei debitoare-pârâte S.C. L.. În acest context, instanţele au realizat în cauză o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 974 C. civ., de vreme ce acţiunea oblică poate fi exercitată doar cu privire la drepturi evidenţiate în patrimoniul debitorului şi care sunt pe cale a se pierde datorită pasivităţii acestuia, cerinţă neîndeplinită în cauză. Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, în mod judicios s-a reţinut că nu sunt îndeplinite nici condiţiile impuse de art. 974 C. civ. referitoare existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile a reclamantei-recurente împotriva pârâţilor-debitori. Reclamanta pretinde dobândirea unei părţi din imobilul litigios (birou) în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2005 încheiat cu pârât S.C. L., însă din cuprinsul actului evocat nu reiese faptul că reclamanta este creditoarea vreuneia dintre părţile litigante. Astfel, cum corect a fost evidenţiat în cuprinsul hotărârilor recurate, reclamanta nu este beneficiara unei creanţe certe, lichide şi exigibile, atât timp cât din conţinutul contractului (art. 13 şi 14) reiese împrejurarea că vânzătoarea-pârâtă, prin finalizarea tranzacţiei, nu mai are nicio obligaţie contractuală, cumpărătoarea fiind cea care a cunoscut şi acceptat, la momentul perfectării vânzării, riscul evicţiunii".

Or, faţă de această dezlegare dată raportului juridic conflictual dintre părţi, corect a apreciat instanţa de apel că soluţia şi considerentele hotărârii menţionate se impun a fi reţinute cu putere de lucru judecat, împrejurare care nu conduce la aplicarea în speţă a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care, în decizia nr. 607/30.03.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie porneşte de la o ipoteză a stării de fapt şi de drept care, prin hotărârile ulterioare, a fost infirmată, respectiv acceptarea de către autoarea sa a riscului evicţiunii. A învederat că este titulara unui drept de proprietate neînscris în cartea funciară dobândit printr-un contract de vânzare cumpărare care nu a fost desfiinţat, beneficiind de un bun actual, conform jurisprudenţei CEDO.

Înalta Curte observă că, deşi recurenta reclamantă invocă pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta nu indică, cu excepţia dispoziţiilor art. 893 lit. a) C. civ., care normă de drept material a fost încălcată şi aplicată greşită, de natură a atrage casarea deciziei recurate, or, potrivit textului de lege "casarea se poate cere ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În cauză, Înalta Curte constată că împrejurarea conform căreia instanţa de apel, în examinarea întrunirii condiţiilor necesare pentru exercitarea acţiunii oblice, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la un litigiu anterior promovat de autoarea recurentei reclamante S.C. M., având acelaşi obiect, cererea fiind formulată în contradictoriu cu părţile din cauza pendinte, a statuat că recurenta reclamantă nu a devenit creditoarea vreuneia dintre părţile din litigiu, nu este beneficiara unei creanţe certe, lichide şi exigibile atât timp cât din conţinutul contractului reiese că aceasta, în calitate de vânzătoare, prin finalizarea tranzacţiei, nu mai are nicio obligaţie contractuală, iar cumpărătoarea a cunoscut şi acceptat, la momentul perfectării vânzării, riscul evicţiunii, nu poate fi valorificată singular, întrucât motivul de apel analizat a vizat greşita atribuire de caracter autentic actului sub semnătură privată nr. 227/26.05.2005, căruia, în speţă, i se opune puterea de lucru judecat a deciziei nr. 607/30.03.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, invocarea de către recurenta reclamantă a dispoziţiilor convenţionale este lipsită de eficienţă juridică cât timp au fost respinse, cu referire la efectele deciziei nr. 607/30.03.2017, petitele din cererea de chemare în judecată formulate pe cale oblică care au avut ca scop înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate. Cum acţiunea oblică poate fi exercitată doar cu privire la drepturi evidenţiate în patrimoniul debitorului şi care sunt pe cale a se pierde datorită pasivităţii acestuia, ceea ce nu s-a dovedit, conform celor statuate în decizia contestată, nu prezintă relevanţă dacă recurenta reclamantă deţinea sau nu un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale la data iniţierii prezentului litigiu (chestiune care, de altfel, nu a făcut obiectul judecăţii în prezentul litigiu).

Mai trebuie reţinut că, în cauză, autoritatea de lucru judecat sub aspectul său pozitiv s-a raportat, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată prin decizia nr. 607/30.03.2017, la îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii oblice de către reclamantă, iar nu la actele juridice contestate şi desfiinţate prin decizia instanţei de apel. Mai mult, nu se poate afirma că modalitatea de soluţionare a demersului judiciar promovat în temeiul art. 974 C. civ. a lăsat fără finalitate acţiunea recurentei reclamante având ca obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate, pe calea acţiunii directe, subsecvent înscrierii dreptului autorilor săi, în condiţiile neîndeplinirii cerinţelor intentării acţiunii oblice.

Recurenta reclamantă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 893 lit. a) C. civ., susţinând că pentru a nu exista piedici la înscrierea finală a dreptului său era necesară parcurgerea tuturor etapelor de carte funciară vizând transmiterea succesivă a dreptului de proprietate, implicit în ceea ce priveşte intabularea dreptului intimatei S.C. M. în baza contractului încheiat cu S.C. L., care, în fapt, nu este apt să transmită în mod valabil dreptul de proprietate, ci se converteşte în acel act apt a produce efectele sale proprii formei în care este încheiat – antecontract de vânzare – cumpărare, care naşte în patrimoniul părţilor "obligaţia de a face", respectiv de a se prezenta la notar pentru a încheia actul autentic de vânzare - cumpărare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a examinat pe fond cererile de înscriere în cartea funciară a autorilor recurentei reclamante, ci doar a reţinut că prin decizia nr. 607/30.03.2017 Înalta Curte a stabilit cu putere de lucru judecat neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii oblice formulată de S.C. M., a cărei succesoare în drepturi este reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu o parte din pârâţii din prezenta cauză. Or, toate considerentele deciziei se impun şi în prezentul litigiu cu aceeaşi forţă obligatorie, vizând aceleaşi raporturi juridice ale cedentei S.C. M., transmise cesionarei S.C. A. S.R.L. cu pârâta S.C. L., pentru acelaşi imobil.

Aşadar, instanţa de apel nu a cercetat pe fond în ce măsură sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 893 lit. a) C. civ., sens în care critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la acest temei de drept excedează analizei instanţei de recurs.

În consecinţă, pentru argumentele deja prezentate, criticile recurentei reclamante vor fi respinse, ca nefondate.

Analizând în continuare recursul incident formulat de pârâta S.C. M., autoarea reclamantei S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reţine că această recurentă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând că motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât instanţa de apel nu a conciliat efectele hotărârilor irevocabile pronunţate anterior în dosarele nr. x/2008 şi y/2011, în sensul că s-a raportat la dispoziţiile deciziei nr. 607/30.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care a interpretat-o ca pe o piedică în calea admiterii integrale a cererii de chemare în judecată din cauza pendinte, reţinând că operează puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii oblice. A susţinut că, deşi s-a stabilit, în mod just, că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a părăsit patrimoniul foştilor titulari, dobânditorii cumpărători ai dreptului sunt puşi în situaţia de a nu-şi putea consacra, pe calea intabulării, calitatea de proprietari, pentru unicul motiv formal al neîndeplinirii criteriilor de admisibilitate a acţiunii oblice întemeiate pe art. 974 C. civ.

Înalta Curte apreciază că, din perspectiva expusă de S.C. M., nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, recunoaşterea şi validarea autorităţii de lucru judecat ca principal efect al unei hotărâri judecătoreşti, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acţiunii oblice, să se impună cu efect obligatoriu în procesul pendinte nu s-a concretizat sub forma unor motive contradictorii, aşa cum se susţine prin cererea de recurs. De altfel, instanţa de apel a avut în vedere soluţiile pronunţate în cele două litigii menţionate prin raportare la petitele acţiunii de faţă, examinate în mod distinct prin prisma celor dezlegate separat în litigiile anterioare, conform obiectului dedus judecăţii în fiecare dintre acestea.

Faptul că prin hotărârea recurată ar fi înlăturate efectele deciziei nr. 2417/11.12.2019 (în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului ar fi reintabulat pe seama autorilor recurenţilor pârâţi persoane fizice, deşi anterior s-a reţinut cu putere de lucru judecat că respectivul drept a părăsit patrimoniul acestor titulari) nu reprezintă un argument de natură să atragă aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât, constată Înalta Curte, nu se poate aprecia că, sub acest aspect, există contradicţie între considerente şi dispozitiv, după cum nu există contradicţie între considerente. Pe de altă parte, prin decizia nr. 2417/11.12.2019 instanţa de recurs a statuat asupra acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari şi de succesorii acestora, reţinând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a ieşit din patrimoniul lor, astfel că, aceştia aveau obligaţia de a întreprinde demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, respectiv că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamanţilor (pârâţilor persoane fizice din cauza de faţă) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Or, astfel, instanţa de judecată nu a examinat pe fond vreo cerere care să aibă ca obiect intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului de faţă pentru a se verifica în ce măsură instanţa de apel a înlăturat efectele deciziile anterioare ale Înaltei Curţi. În plus, decizia nr. 607/30.03.2017 se bucură de puterea lucrului judecat exclusiv în considerarea obiectului dedus judecăţii şi a raporturilor juridice invocate în acţiunea fundamentată pe dispoziţiile art. 974 C. civ., distincte de cele ale acţiunii în revendicare soluţionată prin decizia nr. 2417/11.12.2019.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a respins capetele de cerere formulate de reclamantă exclusiv pe considerentul că, anterior, prin decizia nr. 607/30.03.2017, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale necesare pentru ca acţiunea oblică promovată de S.C. M. să fi fost admisă în cauza precedentă, care a format obiectul dosarului nr. x/2011 Recurenta a susţinut că respingerea irevocabilă a acţiunii oblice promovate de S.C. M. la nivelul anului 2011 nu se impune cu puterea lucrului judecat în raport de prezenta acţiune, dat fiind că reclamanta de astăzi exercită o acţiune oblică doar în raport de S.C. M., în timp ce demersul susţinut pe această cale faţă de vânzătoarea S.C. L., întemeiat fiind pe dispoziţiile art. 24 din Decretul – lege nr. 115/1948, reprezintă o acţiune directă, îndreptată împotriva acelei vânzătoare.

Critica, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.

În speţă, se constată că în mod corect instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează prezumţia legală de lucru judecat, ce reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Curtea a observat că prin decizia nr. 607/30.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu putere de lucru judecat neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii oblice formulată de S.C. M., a cărei succesoare în drepturi este reclamanta S.C. A. S.R.L., şi, în consecinţă, toate considerentele deciziei se impun şi în litigiul pendinte cu aceeaşi forţă obligatorie, vizând aceleaşi raporturi juridice ale cedentei S.C. M., respectiv cesionarei S.C. A. S.R.L. cu pârâta S.C. L., pentru acelaşi imobil.

De altfel, din această perspectivă critica este şi lipsită de interes, recurenta pârâtă neprobând vătămarea produsă prin reţinerea acestui considerent de către instanţa de apel.

Prin recursul formulat, pârâţii C., D. şi E. au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel reţinând neîndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea acţiunii oblice, însă considerând admisibilă acţiunea reclamantei, cu toate că a fost exercitată, cum se motivează explicit, pe calea acţiunii oblice. Mai mult, soluţia privind inadmisibilitatea acţiunii oblice, opozabilă reclamantei, este abandonată, curtea făcând trimitere la existenţa interesului acestei părţi ce decurge din dorinţa intabulării dreptului pretins dobândit în cartea funciară. Or, reclamanta nu are un interes legitim în anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 şi a certificatului de moştenitor nr. x/20.02.2015, desfiinţarea acestor acte juridice conducând la vechea situaţie de carte funciară.

Critica este nefondată.

Astfel cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a justificat interesul de a invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi a certificatului de moştenitor, dat fiind că urmăreşte intabularea propriului drept dobândit în baza unui contract de cesiune ce se prezumă a fi legal încheiat.

Aşadar, condiţia de exercitare a acţiunii civile a fost examinată de instanţa de apel în legătură cu cererea formulată pe cale principală, în timp ce existenţa autorităţii de lucru judecat a privit acţiunea oblică promovată de reclamantă, fiind valorificate efectele deciziei nr. 607/30.03.2017. Or, pe lângă faptul că cele două noţiuni juridice nu se confundă, se constată că argumentele dezvoltate de instanţa de apel în acest caz nu sunt contradictorii, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii au mai arătat că hotărârea atacată a încălcat autoritatea de lucru judecat prin reţinerea admisibilităţii cererii reclamantei, formulate pe calea acţiunii oblice, şi că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011 au statuat că, dacă acţiunea ar fi fost admisibilă, ea este netemeinică deoarece decretul în temeiul căruia se pretinde naţionalizarea a fost abrogat, chiar dacă nu expres, fiind contrar prevederilor art. 36 din Constituţie. Aceleaşi hotărâri au recunoscut că dreptul antecesoarelor recurenţilor a fost permanent înscris în cartea funciară, nu a fost niciodată înlăturat, sens în care a fost respinsă cererea de înscriere a Statului Român în cartea funciară încă din anul 1962. Din această perspectivă consideră a fi greşite considerentele privind incidenţa Decretului nr. 92/1950.

Criticile dezvoltate de recurenţi nu pot fi primite.

În cauză, instanţa de apel a reţinut efectele obligatorii ale considerentelor deciziei nr. 607/30.03.2017 cât priveşte acţiunea oblică formulată în cauza pendinte de succesoarea pârâtei S.C. M., constatând, astfel, că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 974 C. civ.. Totodată, a observat că, în speţă, se opun cu putere de lucru judecat dezlegările date în dosarul nr. x/2008, soluţionat prin decizia nr. 2417/11.12.2019, în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român, în parte, în temeiul Decretului nr. 92/1950, restul fiind preluat în fapt, în mod abuziv, şi că, deşi s-a comportat ca un adevărat proprietar, Statul nu şi-a intabulat dreptul în cartea funciară. Or, aceste considerente în legătură cu preluarea imobilului de către stat nu mai pot fi cenzurate de instanţa de judecată în cauza de faţă, putând fi valorificate doar în sensul indicat în litigiul anterior. Ca atare, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

S-a criticat hotărârea atacată şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 565 C. civ., întrucât, în speţă, a fost făcută dovada dreptului de proprietate, conform dispoziţiilor textului legal arătat, însă instanţa de apel a dat prevalenţă unei situaţii de fapt care nu poate fi valorificată prin înscriere în cartea funciară.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat pe fond o acţiune în apărarea dreptului de proprietate pentru a verifica, în condiţiile art. 565 C. civ., dacă părţile în litigiu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, ci doar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la decizia nr. 2417/11.12.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, în acest caz nu se justifică invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016, recurenţii au arătat că nu poate fi reţinută drept cauză de nulitate frauda la lege, fiind, de altfel, incidente prevederile art. 1653 C. civ., faţă de existenţa litigiilor la data încheierii contractului.

Critica este nefondată prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 1250 C. civ., care reglementează cauzele de nulitate absolută, "Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general".

Potrivit art. 1237 C. civ. – Frauda la lege, "Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative".

În cauză, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, deşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a ieşit din patrimoniul vânzătorului - fost proprietar, pârâţii persoane fizice au încheiat cu acesta actul de vânzare-cumpărare contestat cu eludarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, care o obliga pe vânzătoarea B. la parcurgerea procedurii speciale pentru redobândirea în proprietate a imobilului.

Astfel, caracterul fraudulos al contractului rezidă în intenţia de a încălca normele legale imperative ale legii speciale, întrucât, aşa cum a reţinut instanţa de apel, vânzătoarea B. a cunoscut situaţia juridică a imobilului, faptul că acesta a fost preluat de Statul Român şi, cu toate că pierduse posesia acestuia de la data naţionalizării, a dispus, totuşi, de bun în condiţiile în care calitatea sa de proprietar era incertă. Aceasta nu a urmat procedura legilor speciale de reparaţie, ci doar a promovat, în anul 2008, o acţiune în revendicare fundamentată pe vechiul său titlu de proprietate, deşi imobilul revendicat făcuse obiectul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.

Pe de altă parte, conform situaţiei de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele devolutive în cauza dedusă judecăţii (ce nu mai poate fi reanalizată în recurs), unul dintre recurenţii pârâţi a fost implicat, anterior încheierii actului de vânzare cumpărare, în emiterea unui certificat de moştenitor după defuncta T. pe numele unui moştenitor fictiv, anulat, ceea ce dovedeşte cunoaşterea şi de către pârâţii cumpărători a situaţiei juridice a imobilului, pentru care au încheiat actul contestat în cauză.

Or, dobândirea unui drept litigios, cel asupra căruia există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa şi întinderea sa nu implică şi eludarea dispoziţiile citate anterior, în raport de care operează sancţiunea nulităţii absolute.

Prin urmare, se reţine că în mod corect instanţa de apel a concluzionat că "înstrăinarea imobilului s-a făcut în cunoştinţă de cauză de ambele părţi, care aveau reprezentarea reală a situaţiei juridice a bunului asupra căruia au tranzacţionat, ceea ce conturează reaua lor credinţă la contractare, cu consecinţa că actul încheiat în aceste condiţii este nul absolut şi pentru cauză ilicită".

Mai mult, în cauză nu are relevanţă reaua credinţă a reclamantei ori a antecesoarei sale, invocată de recurenţii pârâţi, instanţa de judecată nefiind învestită a analiza valabilitatea contractului de cesiune de drepturi opus de S.C. A. S.R.L..

Recurenţii pârâţi au susţinut, totodată, că în mod greşit instanţa de apel a dispus nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor cu privire la compunerea masei succesorale, fiind nesocotite prevederile art. 1134 C. civ.. Au arătat că reclamanta, neavând calitatea de persoană vătămată, nu poate invoca drepturi în procedura succesorală. Pe de altă parte, aceasta nu are un interes legitim în formularea cererii raportat la lipsa posibilităţii legale a admiterii cererii formulate pe calea acţiunii oblice.

Înalta Curte reţine, raportat la norma de drept a cărei aplicare este contestată, că terţii de moştenire pot invoca nulitatea certificatului de moştenitor în cazul în care justifică un interes legitim şi fac dovada existenţei unei alte situaţii juridice cu privire la masa succesorală sau calitatea de moştenitori a succesibililor validaţi prin emiterea certificatului. În cazul de faţă, reclamanta a apreciat că este vătămată prin includerea în masa succesorală înscrisă în certificatul de moştenitor a unui bun ce îi aparţine, potrivit contractului de cesiune încheiat cu S.C. M.. Modalitatea de soluţionare a acţiunii oblice nu înlătura, în situaţia de faţă, constatarea interesului legitim al reclamantei în formularea cererii de constatare a nulităţii certificatului de moştenitor cu privire la compunerea masei succesorale.

Recurenţii pârâţi au criticat şi soluţia obligării lor la cheltuieli de judecată în raport cu cererea admisă, dat fiind că se impunea a fi dispusă şi obligarea părţii reclamante, către aceştia, la cheltuieli de judecată, potrivit cu cererile respinse.

În cauză, instanţa de apel a obligat pe pârâţii C., D., E. şi F. la plata sumei de 22.821 RON către reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată parţiale la fond, precum şi la plata sumei de 11.075,5 RON către apelanta reclamanta, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

La stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâţilor, s-au avut în vedere, pentru fond, taxa judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise, de 13.821 RON (taxa de timbru la valoarea imobilului de 13.701 RON plus două taxe de timbru de 50 RON pentru petitele de rectificare CF şi taxa de timbru de 20 RON pentru petitul de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor), la care se adaugă suma de 9.000 RON reprezentând jumătate din onorariul avocatului reclamantei, iar, în apel, jumătate din taxa judiciară de timbru de 6.910,5 RON şi jumătate din onorariul avocatului reclamantei, respectiv 4.165 RON.

Astfel, se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., şi, întrucât cererea a fost admisă numai în parte, a stabilit măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii pârâţii F. şi G. au formulat critici ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes, invocând încălcarea art. 30, 32-33, 430-431 C. proc. civ. şi a art. 893 C. civ.. Au susţinut că cererile vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare şi a certificatului de moştenitor, precum şi constatarea dobândirii de către Statul Român a dreptului de proprietate cu titlu de naţionalizare pe calea acţiunii oblice sunt capete de cerere principale, iar instanţa de apel trebuia să analizeze, în prealabil, pe ultimul dintre acestea şi, doar în măsura în care era admis, să procedeze la soluţionarea celor privind anularea celor două acte, în raport de care s-a invocat lipsa de interes, având în vedere că scopul declarat al reclamantei era acela de a-şi înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate. Or, înscrierea dreptului statului nu putea fi realizată deoarece acesta nu îl deţinea şi nu pentru că recurenţii de faţă erau înscrişi ca proprietari în cartea funciară, situaţie în care dispărea interesul reclamantei în anularea celor două acte. Mai exact, dispărea caracterul determinat al acestui interes, condiţie care, prevăzută fiind de art. 33 C. proc. civ., nu este îndeplinită.

În speţă, excepţia lipsei de interes a fost invocată în considerarea faptului că statul nu a avut un titlu legal şi că acesta nu se va putea intabula niciodată în mod legal ca proprietar asupra imobilului, fără însă a se contesta modalitatea în care a fost învestită instanţa de judecată, pe calea acţiunii directe şi a acţiunii oblice.

Se observă că reclamanta a dobândit drepturile litigioase asupra imobilului în litigiu de la pârâta S.C. M. şi a formulat acţiunea de faţă pentru valorificarea drepturilor astfel dobândite, în condiţiile în care, în cartea funciară a imobilului, era înscris dreptul de proprietate al pârâtei B. şi apoi dreptul pârâţilor C., D., E., F. şi G., dobândit prin cumpărare.

Pentru efectuarea operaţiunilor de carte funciară necesare înscrierii dreptului său, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii actelor care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară şi înscrierea succesivă a drepturilor de proprietate care determină înscrierea dreptului său, astfel că, din această perspectivă, această parte a justificat interesul în promovarea acţiunii. Faptul că, ulterior, petitele cererii de chemare în judecată formulate pe calea acţiunii oblice au fost respinse în raport de dezlegările din litigiile anterioare privind imobilul în litigiu, reţinându-se neaplicarea art. 974 C. civ., nu face ca excepţia să fie admisă, folosul practic fiind pe deplin justificat de reclamantă la momentul analizei de către instanţele de fond şi apel.

S-a criticat şi reţinerea puterii de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile date în dosarul nr. x/2011 în mod fragmentar şi contradictoriu, în sensul că, odată reţinută puterea de lucru judecat a unei situaţii de fapt, instanţa de apel era ţinută să ţină cont de ea şi în soluţionarea excepţiei lipsei de interes invocată de pârâţi cu privire la capetele de cerere în nulitatea contractului de vânzare şi a certificatului de moştenitor, aceasta deoarece situaţia de fapt, astfel stabilită cu putere de lucru judecat, coroborată cu dispoziţiile art. 893 C. civ., dovedesc faptul că reclamanta nu îşi putea înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară.

În cauză, nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nefiind vorba de o motivare contradictorie, după cum nici cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel aplicând corect prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum s-a reţinut şi în analiza celorlalte recursuri declarate în cauză.

Recurenţii au mai arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1246 alin. (1) C. civ., în sensul că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a capetelor de cerere vizând anularea contractului de vânzare cumpărare şi a certificatului de moştenitor pe puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2417, pronunţată de Înalta Curte la 11 decembrie 2019, analizând cauza de nulitate în raport de un înscris autentic emis ulterior încheierii celor două acte a căror anulare este solicitată. Or, cauzele de nulitate trebuiau examinate prin raportare la situaţia juridică a imobilului ce face obiectul celor două acte juridice, astfel cum reieşea ea din înscrisuri anterior sau, cel mult, concomitent cu data încheierii actelor juridice şi în niciun caz prin raportare la un înscris emis mai târziu.

Critica examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmează a fi respinsă ca nefondată.

Textul art. 1246 alin. (1) C. civ. prevede că "Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune" şi reglementează, cu titlu general, noţiunea sancţiunii de drept civil care afectează un contract astfel încheiat.

În cazul de faţă, instanţa de apel a analizat cauzele de nulitate invocate în raport de dezlegările date în litigiul soluţionat prin decizia nr. 2417/11.12.2019, examinând existenţa motivelor de nulitate la momentul încheierii actelor juridice contestate, conform situaţiei juridice de fapt şi de drept ce rezultă din hotărârea menţionată, aşadar raportat la situaţia juridică a imobilului astfel confirmată de o instanţă de judecată, iar nu ţinând seama de un înscris autentic emis ulterior încheierii celor două acte a căror anulare este solicitată, cum afirmă recurenţii pârâţi.

Regimul juridic al imobilului asupra căruia au tranzacţionat pârâţii persoane fizice nu a fost cunoscut de recurenţi doar la data soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/2008, ci şi anterior. Astfel, invocarea dispoziţiilor Decretului nr. 115/1938, care stipulează caracterul constitutiv al înscrierii dreptului în evidenţele de carte funciară, nu poate fi opusă de recurenţi de vreme ce înscrierea de care se prevalează nu corespunde cu starea de fapt a bunului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, o dovadă în acest sens fiind promovarea acţiunii în revendicare.

Recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate şi în ceea ce priveşte reţinerea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2417/11.12.2019.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin decizia menţionată nu s-a statuat asupra niciunui element dintre cele două ale fraudei la lege, întrucât contractul de vânzare şi certificatul de moştenitor nu au făcut obiectul analizei instanţei în acţiunea în revendicare, însă constată că, raport şi la elementele de fapt şi de drept deduse judecăţii în dosarul nr. x/2008 alături de cele avute în vedere de această instanţă de recurs în examinarea recursului celorlalţi pârâţi (persoane fizice) cu privire la soluţia dată asupra acţiunii directe, s-a statuat asupra stabilirii intenţiei de fraudare a Legii nr. 10/2001 de către părţile contractului de vânzare la momentul încheierii actului a cărui anulare se solicită. Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Au mai precizat recurenţii că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1653 C. civ., instanţa de apel apreciind greşit că încheierea unui contract de vânzare cu privire la bunul litigios este o dovadă a intenţiei de fraudare a legii.

Nici această critică nu este fondată, urmând a se reţine argumentele deja expuse în analiza precedentului recurs. De asemenea, Înalta Curte apreciază că invocarea prevederilor art. 39 C. proc. civ. este lipsită de relevanţă juridică, în cauză nefiind contestată situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi, ci susţinută valabilitatea convenţiei de vânzare cumpărare prin raportare la dispoziţiile art. 1653 C. civ.

S-a susţinut, totodată, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1235 şi art. 1236 alin. (2) C. civ., întrucât analiza caracterului licit al cauzei contractului de vânzare în discuţie trebuia făcută în raport de momentul încheierii contractului şi nu de un moment ulterior.

Văzând considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut nulitatea actului contestat pentru fraudă la lege şi cauză ilicită, aspecte analizate din perspectiva art. 1237 C. civ., argumentele urmând a fi menţinute, contractul în cauză fiind încheiat cu eludarea dispoziţiilor legii speciale.

În consecinţă, vor fi înlăturate criticele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu recursul declarat de pârâta B., Înalta Curte constată că aceasta a formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a reţinut din decizia pronunţată în litigiul anterior doar efectul de lucru judecat cu privire la acţiunea oblică, omiţând pe cel referitor la lipsa titlului statului şi la existenţa imobilului în proprietatea persoanelor fizice. Or, această încălcare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. a condus şi la soluţionarea greşită a excepţiei lipsei de interes.

Recurenta a formulat şi critici referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. privind interesul formulării acţiunii, arătând că instanţa de apel a respins excepţia întrucât interesul reclamantei de a invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare şi a certificatului de moştenitor este dat de faptul că urmăreşte intabularea propriului drept, dobândit în baza unui contract de cesiune. Or, această motivare ar fi fost întemeiată dacă instanţa ar fi admis petitul reclamantei de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară, însă respingerea acestuia dovedeşte că interesul părţii în cauză nu este legitim.

A învederat, de asemenea, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1653 C. civ. privind vânzarea dreptului litigios, sens în care a precizat că instanţa de apel a desfiinţat contractul încheiat între aceasta şi pârâţii S., E. şi F. pentru fraudă la lege constând în intenţia evidentă a părţilor de a încălca Legea nr. 10/2001, însă existenţa unui litigiu, precum cel reţinut în decizia instanţei de apel, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008, este tocmai esenţa actului de tranzacţionare a unui drept litigios şi nu constituie fraudă la lege.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate pentru considerentele avute în vedere la respingerea recursurilor declarate de ceilalţi recurenţi persoane fizice, astfel că nu se impune reluarea acestora.

Mai reţine că, potrivit susţinerilor recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind constatarea modului de preluare a imobilului, statuând că acesta a intrat în proprietatea statului în parte în temeiul Decretului nr. 92/1950, restul fiind preluat în fapt. Recurenta a precizat că, în realitate, imobilul a fost preluat în întregime fără titlu, iar dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 au fost aplicate greşit în speţă. Astfel, instanţa de apel în mod eronat interpretează această dispoziţie legală în sensul că statul dobândeşte un titlu asupra unui imobil preluat fără titlu dacă proprietarul deposedat nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, or, o astfel de interpretare este contrară jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare a dreptului litigios, instanţa de apel a îngrădit exerciţiul dreptului de proprietate, recurenta fiind lipsită de atributul dispoziţiei, contrar art. 555 alin. (1) C. civ., art. 44 alin. (1), (3), (4) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, recurenta a susţinut că, prin desfiinţarea certificatului de moştenitor în privinţa masei succesoarele, instanţa de apel a golit de conţinut dreptul la moştenire, fiind încălcat art. 46 din Constituţie.

Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel nu a analizat pe fond care este regimul juridic al imobilului litigios, ci doar a valorificat considerentele intrate în puterea lucrului judecat prin decizia nr. 2417/11.12.2019, în sensul că acesta a fost preluat de către Statul Român, în parte, în temeiul Decretului nr. 92/1950, restul fiind preluat în fapt, fiind astfel aplicabile prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicaţiune al acestei legi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarelor pârâţilor a ieşit din patrimoniul acestora, nefiind garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, instanţa de apel nu s-a pronunţat ea însăşi asupra celor invocate de recurentă, pentru a putea exercita, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., controlul de legalitate prezenta instanţă de recurs.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine, cât priveşte aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că constatarea nulităţii actului de vânzare cumpărare nu presupune îngrădirea dreptului de proprietate, astfel cum susţine recurenta cu referire la art. 555 C. civ., art. 44 alin. (1), (3), (4) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ci implică verificarea îndeplinirii condiţiilor legale de fond şi de formă la încheierea sa, ceea ce nu s-a dovedit în cauză. Totodată, Înalta Curte are în vedere că dreptul la moştenire poate fi garantat, în situaţia de faţă, în măsura în care este valabil înscris în certificatul de moştenitor, ceea ce, de asemenea, nu s-a probat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., de pârâţii C., D. şi E., de pârâţii F. şi G., de pârâta B. şi recursul incident declarat de pârâta S.C. M. împotriva deciziei nr. 1056/Ap din 6 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2022.