Recourse dismissed: No liability for compensation where urban planning restrictions on private land did not constitute de facto expropriation or disproportionate interference with property rights

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2022

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 2 aprilie 2014, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti obligarea acestora, în solidar, la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor deţinute de reclamanţi, pentru perioada 1 ianuarie 2013-31 martie 2014 şi în continuare până la data la care terenurile nu mai sunt încadrate ca şi terenuri cu destinaţia zonă verde, şi a cheltuielilor de judecată, astfel: 67.242 euro către reclamantul A. pentru terenul în suprafaţă de 6.404 mp situat în Bucureşti, str. x (P151/9), sector 5; 46.662 euro către reclamanta B. pentru terenul în suprafaţă de 4.444 mp situat în Bucureşti, str. x (PI51/9), sector 5; 67.242 euro către reclamantele C. şi D. pentru terenul în suprafaţă de 6.404 mp situat în Bucureşti, str. x (P151/9).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1429 din 7 decembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1372 din 6 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi E. (moştenitoare a lui A.), F., B., C. şi D. şi de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. . 1801 din 16 octombrie 2019, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantele E. (moştenitoare a lui A.), F., B., C. şi D. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Prin decizia nr. 321A din 14 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantele E. (moştenitoare a defunctului A.), F. (moştenitoare a defunctului A.), B., C. şi D..

A admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, îndreptat împotriva considerentelor sentinţei apelate, în sensul reţinerii existenţei faptei pârâtelor de restrângere a dreptului de proprietate al reclamantelor asupra terenului în litigiu.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantele E., B., C. şi D..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantele au formulat următoarele critici:

- au arătat că înţeleg să invoce puterea de lucru judecat, prin raportare la aspectele dezlegate prin decizia civilă nr. 985/1.07.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 330 din 6 februarie 2020 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă;

- prin decizia pronunţată de instanţa de apel s-a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat cu privire la cele statuate, în mod definitiv prin decizia civilă nr. 985 din 1 iulie 2019 referitoare la menţinerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice; fapta ilicită a Municipiului Bucureşti constând în absenţa unei juste şi echitabile indemnizaţii şi în lipsa declanşării procedurii de expropriere din partea autorităţii publice locale;

- în jurisprudenţa mai recentă a instanţei supreme s-a arătat că atunci când obiectul acţiunii antamează aceleaşi probleme de drept care au primit deja o rezolvare prin decizia anterioară, acestea se impun într-un al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior;

- instanţele sunt obligate să ţină cont de constările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a CEDO;

- instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor prevăzute de Regulamentul local de urbanism aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, de Legea nr. 350/2001, de O.U.G. nr. 195/2005 şi de Legea nr. 24/2007 sau a omis să analizeze unele dispoziţii legale incidente în cauză, după cum urmează:

- instanţa de apel a analizat în mod selectiv dispoziţiile existente în Regulamentul local de urbanism aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, consecinţa fiind concluzia incorectă la care aceasta ajunge, respectiv aceea că Regulamentul nu a impus investiţiilor caracter de utilitate publică, terenurile fiind construibile în regim privat, cu obligaţia respectării documentaţiilor de urbanism aprobate;

- întregul capitol din Regulament afectat Zonei VI face referire la parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate publice şi nicidecum nu reglementează situaţia unor terenuri private şi a construcţiilor admise pe acestea;

- analizând dispoziţiile din Regulament referitoare la zona în care au fost incluse terenurile recurentelor, rezultă că este interzisă construirea, în regim privat, pe terenurile încadrate ca şi spaţii verzi, indiferent de funcţiunea pe care ar avea-o construcţia;

- un bun proprietate privată nu poate fi spaţiu public cu acces nelimitat, folosinţa publică a bunului făcând imposibilă exercitarea atributelor dreptului de proprietate;

- recurentele sunt împiedicate în a-şi exercita atributele folosinţei prin invocarea de către autoritatea locală a unor interese publice, aparent superioare celor private, iar instanţa de apel nu poate susţine, fără a încălca, dreptul de proprietate privată, faptul că interesul public este mai important şi că autorităţile publice sunt obligate să adopte anumite acte pentru a transforma exproprierea de fapt într-una de drept;

- instanţa de apel a reţinut, preluând apărările formulate de Municipiul Bucureşti, faptul că dispoziţiile Legii nr. 350/2001 permit persoanelor fizice sau juridice interesate să elaboreze PUZ-uri prin care să modifice reglementările urbanistice din regulament, posibilitate de care recurentele nu au înţeles să o uzeze, fără a analiza dispoziţiile art. 46 alin. (5) din aceeaşi lege;

- instanţa nu a avut în vedere Decizia nr. 1416/2008 a Curţii Constituţionale prin care se recunoaşte posibilitatea producerii de prejudicii ca urmare a adoptării unor reglementări urbanistice;

- prin decizia atacată, nu au fost analizate dispoziţiile Legii nr. 24/2007, dispoziţii menţionate în decizia de casare ca fiind unele ce ar putea ajuta la dezlegarea temeinică şi legală a cauzei;

- cu privire la fapta ilicită, nu este legală motivarea instanţei de apel în sensul că recurentele aveau posibilitatea de întocmire a unui PUZ, în vederea schimbării categoriei de folosinţă al terenului; o exercitare liberă a dreptului de proprietate nu este compatibilă cu faptul că proprietarul este pus în situaţia ca, împotriva voinţei sale, să fie obligat să facă anumite demersuri sau să îşi folosească bunul într-un anume fel, urmare a deciziei luată de un terţ;

- în ceea ce priveşte vinovăţia autorităţii publice, recurente au susţinut că aceasta este evidentă, rezultând, în mod clar, din probele administrate faptul că nu există un interes public ocrotit prin includerea terenurilor în categoria spaţiilor verzi deoarece nu a fost luată nicio măsură de care autoritatea administrativă în vederea transformării acestor suprafeţe în zonă verde;

- motivarea instanţei de apel este contradictorie, pe de o parte susţine că recurentele nu au avut niciodată în patrimoniu dreptul de edifica o locuinţă pe terenul în cauză, pentru ca, ulterior, să reţină că în conţinutul juridic al dreptului de proprietate care are ca obiect un teren există şi posibilitatea titularului de a edifica orice construcţie, această prerogativă fiind ataşată proprietăţii imobiliare;

- totodată, aceeaşi instanţă apreciază ca fiind eronate susţinerile recurentelor în sensul că se află în situaţia unei restrângeri a dreptului de proprietate pentru ca, mai apoi, să afirme că recurentele se află în faţa unui prejudiciu rezultat din interdicţia de a construi şi a unei imposibilităţi de schimbare a categoriei de folosinţă a terenurilor;

- recurentele au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

La 2 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimatul-pârât Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentele nu au formulat răspuns la întâmpinare.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii E. (moştenitoare a defunctului A.), B., D. şi C. împotriva deciziei nr. 321 A din 14 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în majoritate, că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Primul motiv de recurs priveşte existenţa în cauză a puterii lucrului judecat, noţiune folosită de recurenţi cu sensul că există o altă hotărâre judecătorească pronunţată într-o cauză unde situaţia terenului proprietatea reclamanţilor (din acea cauză) era identică cu cea din pricina pendinte, astfel încât, arată recurenţii, soluţia trebuie să fie identică cu cea deja pronunţată.

Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate privi efectul negativ al lucrului judecat (nu se poate soluţiona din nou o cauză între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză) sau efectul pozitiv al lucrului judecat (chestiunile dezlegate cu caracter definitiv între părţile unui litigiu nu pot fi repuse în discuţie într-un alt proces, dacă au legătură cu soluţionarea acestuia din urmă).

Rezultă cu claritate, faţă de reglementarea autorităţii de lucru judecat, că aceasta nu poate purta asupra unei hotărâri judecătoreşti purtate între alte părţi, cu privire la un alt obiect, cum este cazul invocat de recurenţi, în care titularii dreptului de proprietate asupra unui alt teren au invocat acelaşi tip de restrângere sau limitare a dreptului lor ca cea invocată în cauza de faţă.

Ca urmare, motivul de recurs constând în existenţa puterii (respectiv a autorităţii) de lucru judecat este vădit nefondat.

Similaritatea faptelor deduse judecăţii în cele două litigii şi a problemelor de drept analizate poate fi, cel mult, valorificată din perspectiva necesităţii ca instanţele să asigure dezlegări unitare ale problemelor de drept cu care sunt sesizate, din perspectiva imperativului unui proces echitabil, la care se referă, de asemenea, recurenţii în dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs.

Aceasta este însă o chestiune distinctă de autoritatea de lucru judecat (denumită de recurenţi putere de lucru judecat) şi, deşi argumentele deduse din jurisprudenţa CEDO în materia art. 6 din Convenţie sunt pertinente, ele nu pot fi reţinute în speţă ca motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

Astfel, chiar dacă există o altă hotărâre definitivă care a constatat încălcarea dreptului de proprietate al unor reclamanţi de către autorităţile publice care au limitat dreptul de a construi al proprietarilor unui teren şi a dispus repararea prejudiciului rezultat dintr-o atare încălcare, chestiunea existenţei unei ingerinţe, dar mai ales existenţa raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin ingerinţă şi interesul privat al titularului dreptului este una particularizată în fiecare caz, care se stabileşte de instanţe în funcţie de circumstanţele faptice ale cauzei.

De aceea, hotărârea definitivă la care se referă reclamanţii nu stabileşte, prin ea însăşi, o soluţie obligatorie în toate cauzele similare, deoarece instanţa rămâne suverană a determina dacă în fiecare cauză sunt întrunite cerinţele derivate din jurisprudenţa Curţii EDO pentru a reţine încălcarea şi pentru a dispune reparaţia.

Fireşte că necesitatea asigurării unei practici unitare a instanţelor este un deziderat important, ce trebuie avut constant în vedere de instanţe, dar dacă faptele nu sunt identice atunci soluţiile diferite nu pot fi considerate a constitui o astfel de jurisprudenţă neunitară, faţă de cele mai sus arătate privind analiza particulară a fiecărui caz în care se susţine încălcarea şi mai ales faţă de natura relativă a factorului proporţionalităţii, la care s-a făcut referire mai sus.

De aceea, nici argumentele care privesc încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva existenţei unei hotărâri definitive favorabile altor reclamanţi nu sunt fondate.

Sunt lipsite de relevanţă argumentele expuse în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs (B), din perspectiva constatării instanţei de apel în sensul că interdicţia construirii opusă recurenţilor a derivat în mod direct din adoptarea O.U.G. nr. 195/2005, care a modificat O.U.G. nr. 114/2007.

Prin urmare, indiferent de calificarea pe care o aduc recurenţii terenului proprietatea lor ca fiind una de spaţiu privat deschis accesului public, reglementarea secundară nu aduce o schimbare determinantă a regimului juridic al terenurilor; în al doilea rând, nefondat se susţine că analiza Curţii de apel cu privire la acest regulament este deficitară, deoarece în mod corect s-a constatat că prevederile acestuia nu impun un caracter de utilitate publică terenurilor în discuţie.

Contrar susţinerilor recurenţilor, limitarea dreptului de a construi nu echivalează cu instituirea naturii de utilitate publică a bunului respectiv, iar o atare concluzie nu rezultă nici măcar indirect din prevederile Regulamentului în discuţie.

În ceea ce priveşte existenţa unei exproprieri de fapt, susţinute de recurenţi, se impun mai multe precizări.

Astfel, în jurisprudenţa consolidată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, problema atingerilor aduse dreptului de proprietate (protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) a fost tratată din mai multe perspective.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde trei reguli distincte: prima regulă, care figurează în prima teză a primului paragraf, are un caracter general şi enunţă principiul dreptului la respectarea bunurilor; cea de a doua regulă, cuprinsă în a doua teză a primului paragraf, se referă doar la privarea de proprietate şi face obiectul anumitor condiţii, iar cea de a treia regulă, prevăzută la al doilea paragraf, recunoaşte faptul că statele contractante au dreptul, inter alia, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general [Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, pct. 61; Iatridis împotriva Greciei (MC), pct. 55; J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), pct. 52; Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (MC), pct. 62; Ališić şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), pct. 98; Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), pct. 44; Broniowski împotriva Poloniei (MC), pct. 134; şi Vistinš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), pct. 93].

Odată ce Curtea reţine că a existat o ingerinţă în drepturile reclamantului, examinează, în fiecare cauză, din ce categorie dintre cele de mai sus face parte ingerinţa reclamată. În cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului a fost stins în temeiul dispoziţiilor de drept intern, va examina cauza în temeiul celei de-a doua teze a primului paragraf, şi anume ca privare de proprietate. Privarea de proprietate acoperă o serie de situaţii, indiferent de modul în care sunt clasificate în temeiul dreptului intern, în cazul în care însăşi substanţa unui drept individual a fost stinsă.

În jurisprudenţa Curţii, măsurile legislative, administrative sau faptice mai puţin radicale decât privarea de proprietate au fost clasificate drept "reglementarea folosinţei bunurilor". În anumite cauze, a fost trasată o linie fină între măsurile care se califică drept reglementarea folosinţei bunurilor şi cele care reprezintă privare de proprietate. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte distincţia care trebuie făcută între reglementarea folosinţei bunurilor şi măsurile examinate de Curte în temeiul primului principiu general al dreptului la respectarea bunurilor. În general, cu cât este mai puţin intruzivă măsura, cu atât mai mult se pretează analizei în temeiul primului principiu general decât din perspectiva reglementării folosinţei bunurilor.

Instanţa de recurs mai reţine că, în aceeaşi jurisprudenţă, măsuri similare pot fi clasificate diferit de către Curte (de ex., în Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, pct. 62-64, un ordin de expropriere combinat cu o interdicţie de a construi pentru o perioadă de timp considerabilă a fost considerat reglementare a folosinţei bunurilor, în timp ce măsuri similare au fost examinate în temeiul principiului general în Phocas împotriva Franţei, pct. 52; Iatridis împotriva Greciei (MC), pct. 55; Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, pct. 40; Pialopoulos şi alţii împotriva Greciei, pct. 53. Similar, în Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, pct. 34, stingerea pretenţiei de a primi o despăgubire printr-o intervenţie legislativă a fost considerată privare de proprietate, în timp ce în Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei Curtea a examinat acelaşi tip de măsură în temeiul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1.)

Faţă de aceste coordonate teoretice, se reţine că situaţia dedusă judecăţii în cauza de faţă nu este o privare de proprietate, după cum au stabilit corect instanţele de fond, pentru că măsurile criticate de reclamanţi nu au condus nici la stingerea dreptului lor de proprietate şi nici la deposedarea lor fizică de bun.

Totodată, nu se poate reţine nici teza reglementării folosinţei bunurilor, având în vedere jurisprudenţa Curţii mai sus evocată.

Astfel, măsurile calificate de Curte în mod obişnuit drept reglementare a folosinţei bunurilor acoperă o serie de situaţii, inclusiv, de exemplu, următoarele: revocarea sau modificarea condiţiilor de acordare a licenţelor care afectează desfăşurarea activităţilor (Tre Traktörer Aktiebolag împotriva Suediei, pct. 55; Rosenzweig şi Bonded Warehouses Ltd. împotriva Poloniei, pct. 49; Bimer S.A. împotriva Moldovei, pct. 49 şi 51; G. S.R.L. împotriva Moldovei, pct. 65); introducerea monopolului de stat pe piaţa manualelor şcolare (Könyv-Tár Kft şi alţii împotriva Ungariei, pct. 43 şi 59); sisteme de control al chiriilor (Mellacher şi alţii împotriva Austriei, pct. 44; Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), pct. 160; Anthony Aquilina împotriva Maltei, pct. 54; Bittó şi alţii împotriva Slovaciei, pct. 101); suspendarea legală a executării ordonanţelor de repunere în posesie în privinţa chiriaşilor care au încetat să plătească chiria (Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), pct. 46); limitările impuse de lege cu privire la nivelul chiriei pe care proprietarii ar putea să o solicite de la titularul dreptului de închiriere şi la prelungirea pe durată nedeterminată a unui contract de închiriere în aceleaşi condiţii, în timp ce proprietarii au continuat să primească chirie în aceleaşi condiţii pe care le-au acceptat în mod liber cu ocazia semnării contractului şi au fost liberi să îşi vândă terenurile, deşi acestea fac obiectul contractului de închiriere aferent terenului (Lindheim şi alţii împotriva Norvegiei, pct. 75-78); pierderea anumitor drepturi exclusive asupra terenului (Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (MC), pct. 74; obligaţia de a tolera vânătoarea pe terenul reclamanţilor; Herrmann împotriva Germaniei (MC), pct. 72); refuzul de a elibera certificatul de înmatriculare oficial al unui autovehicul (Yaroslavtsev împotriva Rusiei, pct. 32; Sildedzis împotriva Poloniei, pct. 45); impunerea unor obligaţii pozitive asupra proprietarului terenului (de ex., reîmpădurire obligatorie – Denev împotriva Suediei, decizie a Comisiei).

În schimb, aceeaşi jurisprudenţă relevă că ipoteza reclamată în speţă a fost tratată de Curte cel mai frecvent sub regula din par. 1 al art. 1 din Primul Protocol, respectiv în temeiul primului principiu general al dreptului la respectarea "bunurilor".

În acest sens este de menţionat hotărârea în cauza Pialopoulos şi alţii împotriva Greciei, unde terenul aflat în proprietatea reclamanţilor a fost afectat succesiv de mai multe măsuri, enumerate de Curte în par. 54 al hotărârii: absenţa unui răspuns clar cu privire la posibilitatea de a obţine o autorizaţie de construire, îngheţarea dreptului de a construi, o primă expropriere, revocată apoi, o a doua expropriere dispusă, de asemenea desfiinţată, o a treia expropriere ordonată, urmată de înştiinţarea reclamanţilor în sensul că exproprierea are loc în temeiul unei decizii anterioare de planificare urbană.

Toate aceste măsuri, a arătat Curtea, nu semnifică privarea de proprietate pentru că reclamanţii sunt încă titularii dreptului de proprietate, nu semnifică reglementare a folosinţei bunurilor pentru că nu acesta a fost scopul măsurilor, ci se încadrează în ipoteza regulii incluse în par. 1 al art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

În cauza Phocas contra Franţei, reclamantul era proprietarul unui imobil (teren şi construcţie cu destinaţie comercială) aflat la intersecţia unor artere de circulaţie pentru care autorităţile locale intenţionau demararea unor lucrări de modernizare şi fluidificare, motiv pentru care solicitarea sa de modernizare a clădirii (prin adăugarea a două etaje celor 6 existente) a rămas fără răspuns o vreme îndelungată, după cum au rămas şi alte solicitări în acelaşi sens adresate administraţiei.

Curtea a reţinut că această situaţie a durat din iulie 1965 şi până în ianuarie 1982, timp în care s-au desfăşurat diferite proceduri, fără ca imobilul să fi fost expropriat şi fără ca reclamantul să fi primit o compensaţie pentru această ingerinţă şi a calificat această împrejurare în coordonatele regulii privind principiul general al dreptului la respectarea bunurilor, observând că dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul reclamantului şi că nu a avut loc nici o reglementare a folosinţei bunurilor.

Analizând raportul de proporţionalitate între ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului şi interesul public al autorităţilor de a amenaja urbanistic zona în care se găsea imobilul în discuţie, Curtea a considerat că echilibrul necesar între aceste două categorii de interes nu a fost atins şi că în speţă nu a existat o încălcare a dreptului recunoscut de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

În cauza Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, reclamantul s-a plâns în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sub umbrela prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, de restricţiile impuse de autorităţi amenajării terenului proprietatea reclamantului, incluse într-un plan urbanistic emis în anul 1968, coroborat cu absenţa unei compensări pentru o atare interdicţie; Curtea a calificat această ingerinţă, ce includea şi interdicţia parţială de a construi (cu privire la anumite categorii de construcţii) ca fiind una ce se încadrează în aceeaşi ipoteză, a regulii incluse în par. 1 al art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

Reţinând şi prevederile legislaţiei naţionale italiene referitoare la situaţiile în care restrângerile aduse dreptului de proprietate dau naştere unui drept la despăgubiri, Curtea a conchis în sensul că echilibrul dintre interesele comunităţii şi cele private ale reclamantului a fost păstrat, astfel încât nu a existat o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

Succesiv acestei expuneri, Înalta Curte observă că în cauza de faţă atingerile reclamate au privit acelaşi tip de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, respectiv restrângerea parţială a dreptului de a construi pe terenul reclamanţilor, care, urmare a trecerii sale din extravilanul în intravilanul localităţii, a fost încadrat în zona spaţiilor verzi, unde puteau fi edificate autorizat numai anumite construcţii, cu regim de înălţime limitat şi cu funcţiuni specifice.

De aceea, se impune şi concluzia că în speţă nu a avut loc o privare de proprietate – reclamanţii fiind în continuare titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor – şi nici o restrângere a folosinţei bunurilor, ci situaţia dedusă judecăţii, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, poate fi încadrată în principiul cuprins în par. 1 al art. 1, cel al dreptului la respectarea bunurilor.

Corelativ, nu a avut loc nici o expropriere în fapt, deoarece nici o atare teză nu este susţinută de faptele reţinute în cauză, existenţa unor restricţii referitoare la posibilitatea de amenajare şi respectiv de construire pe un teren neputând echivala cu o lipsire – nici măcar faptică – de proprietate.

Susţinerile recurentelor referitoare la existenţa unei exproprieri în fapt, chiar reale de ar fi, nu ar conduce însă automat la concluzia existenţei unei încălcări a dreptului lor de proprietate, deoarece mecanismul de analiză conturat prin jurisprudenţa la care ele însele fac referire impune verificarea, succesiv constatării existenţei unei ingerinţe, a celorlalte condiţii astfel cum rezultă ele din jurisprudenţa anterior citată. Cu alte cuvinte, simpla expropriere în fapt nu dă, per se, dreptul la despăgubiri, acesta fiind rezultatul analizei globale a condiţiilor amintite.

De aceea, nici referirea reclamantelor recurente la decizia Curţii Constituţionale ce a statuat cu privire la constituţionalitatea O.U.G. nr. 195/2005 (decizia nr. 824/2008) nu aduce un argument nou în acelaşi sens; Curtea Constituţională nu a statuat în sensul obligativităţii acordării despăgubirilor în situaţiile vizate de actul normativ evocat, ci a reţinut că posibilitatea recunoscută statului de a stabili prin lege restrângeri ale dreptului de proprietate (cum este cea reclamată în speţă) poate da naştere unui drept la despăgubiri în patrimoniul titularilor dreptului de proprietate, chestiune rezervată spre analiză instanţelor, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe.

Astfel, în speţă se constată, în cadrul analizei menţionate, că ingerinţa a rezultat din adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea O.U.G. nr. 195/2005, care a introdus în art. 71 alin. (1) interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, a reducerii suprafeţelor acestora ori a strămutării lor, indiferent de regimul juridic al acestora, astfel încât cerinţa ca ingerinţa să rezulte din lege este îndeplinită.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa ca ingerinţa să urmărească un scop general, acesta fiind, în contextul politicii de amenajare urbană, acela de a conserva pe cât posibil zonele cu vegetaţie de pe teritoriul oraşului şi, corespunzător, de a limita edificarea de construcţii rezidenţiale de dimensiuni mari, ce sunt însoţite în mod uzual de numeroase alte construcţii utilitare (parcări, magazine, săli de sport, etc) şi care implică restrângerea zonelor verzi.

Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte observă că, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii EDO, în această materie este necesar a recunoaşte statului – prin autorităţile locale, în acest caz – o marjă largă de apreciere, în contextul mai larg al degradării cunoscute a condiţiilor de trai din marile oraşe, cauzată de creşterea gradului de poluare, ca urmare a aglomerării clădirilor rezidenţiale – ce atrage per se creşterea numărului de locuitori dintr-o anumită zonă, a numărului de autovehicule necesare desfăşurării activităţii acestora, respectiv a cantităţii de deşeuri produse, etc.

Or, în aceste coordonate, jurisprudenţa mai sus evocată a Curţii Europene a Drepturilor Omului sprijină concluzia că restrângeri ale dreptului de a construi – parţiale, cum s-a arătat, inclusiv în cauza de faţă – justificate de necesitatea asigurării unor condiţii adecvate de trai locuitorilor oraşului sunt compatibile cu respectarea dreptului de proprietate şi că, în aceste cazuri, echilibrul dintre interesul general al autorităţii şi interesul privat al cetăţeanului a fost păstrat.

Analiza acestui raport de proporţionalitate în cauza de faţă are în vedere, aşa cum corect a observat şi instanţa de apel, împrejurarea că înainte de adoptarea HCGMB nr. 269/2000 terenul reclamantelor avea categoria de folosinţă de extravilan arabil, iar calificarea sa ca teren intravilan în categoria spaţiilor verzi a avut semnificaţia intrinsecă a unui plus de valoare; faţă de împrejurarea că anterior acestui act administrativ terenul reclamantelor recurente nu avea regimul juridic al unui teren intravilan construibil fără restricţii (ci a unui teren extravilan arabil) instanţa de apel a conchis că adoptarea HGCMB nr. 269/2000 nu poate fi calificată drept o faptă ilicită; împrejurarea că în cauza de faţă se cere atragerea răspunderii autorităţilor locale, ale căror măsuri de a refuza eliberarea autorizaţiei de construcţie au fost bazate pe modificările aduse de legiuitor O.U.G. nr. 195/2005, precum şi că anterior modificării legii reclamantele sau autorii lor nu au întreprins demersurile necesare obţinerii unei autorizaţii de construire, deşi o asemenea posibilitate a existat.

Înalta Curte nu poate ajunge la o altă concluzie nici ca urmare a examinării statuărilor cuprinse în hotărârea Curţii EDO din cauza Sporrong et Lonroth contra Suediei, invocată ca argument determinant în cererea de recurs.

Astfel, pe de-o parte situaţia concretă reţinută în cauza Sporrong a privit, în esenţă, durata excesivă în timp a unor proceduri de expropriere proiectate şi nefinalizate (aproximativ 25 ani), care, a reţinut Curtea, a afectat substanţa dreptului de proprietate al reclamanţilor pentru că au fost stânjeniţi în posibilitatea de a înstrăina imobilele la preţurile practicate pe piaţa liberă; acestui efect i s-a adăugat acela de a nu putea obţine autorizările necesare pentru a edifica o construcţie pe terenurile proprietatea lor.

Acesta a fost contextul general în care Curtea a considerat (încadrând, de asemenea, atingerea suferită în teza cuprinsă în par. 1 al art. 1) că, deşi măsurile autorităţilor au respectat prin ele însele legea internă, ansamblul efectelor lor, produse un timp foarte îndelungat, a condus la ruperea echilibrului necesar între interesul general şi cel privat, cu concluzia încălcării art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Analiza tuturor hotărârilor mai sus evocate – inclusiv a celor numai enumerate în cadrul expunerii tipurilor de încălcări reţinute în jurisprudenţa Curţii – relevă că instanţa naţională este chemată a examina în fiecare caz particular care este tipul de ingerinţă ce poate fi reţinut, precum şi celelalte condiţii, cu precădere cea a păstrării echilibrului dintre interesele în conflict, respectiv a raportului de proporţionalitate între gravitatea măsurilor statului şi importanţa intereselor a căror protecţie o urmăreşte acesta din urmă.

De aceea, instanţa de recurs, observând faptele astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond, succesiv examenului jurisprudenţial necesar, a conchis că în cauza de faţă nu s-a produs încălcarea reclamată, cu argumentele mai sus prezentate.

Nu va fi primită critica în sensul caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, analizată prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la afirmaţia existenţei, respectiv a inexistenţei unui drept al reclamantelor recurente de a construi.

Se remarcă în acest sens că, deşi în mod aparent aceste două afirmaţii se contrazic, statuările în discuţie nu afectează în mod determinant restul raţionamentului logico-juridic expus în decizie; instanţa de apel a expus cu claritate argumentele pentru care a considerat că pârâţii nu au săvârşit o faptă ilicită prin măsurile de amenajare a teritoriului luate în temeiul legii şi care le-au afectat pe recurente, precum şi motivele pentru care a considerat că nu s-a produs în cauză o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia EDO prin aceste măsuri ale autorităţilor pârâte, chestiuni mai sus examinate şi validate de instanţa de recurs.

În aceste condiţii, instanţa de recurs, examinând legalitatea deciziei atacate, este în măsură a înlătura din cuprinsul considerentelor pe acelea care nu sunt proprii şi nici necesare dezlegării raportului juridic litigios (cum este cazul chestiunii ce face obiectul acestui motiv de recurs) şi, cât timp sunt expuse argumente care susţin adecvat netemeinicia demersului judiciar al recurentelor şi sunt suficiente prin ele însele pentru a sprijini soluţia din dispozitiv, prezenţa unor argumente străine nu produce prin ea însăşi o vătămare recurentelor.

Sub acelaşi caz de casare se mai susţine, nefondat, că există o contradicţie între susţinerile instanţei de apel în sensul că nu există o încălcare a dreptului de proprietate şi respectiv că reclamantele au suferit un prejudiciu ca urmare a interdicţiei de a construi.

Or, pe de-o parte prejudiciul la care se referă instanţa de apel reprezintă de fapt materializarea restrângerii aduse dreptului lor de proprietate, iar această restrângere nu a fost contestată; în acelaşi timp, cum s-a argumentat în cele ce preced, existenţa restrângerii nu este prin ea însăşi suficientă pentru acordarea despăgubirilor cerute în cauză, fiind necesar a se examina dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă s-a păstrat raportul de proporţionalitate între interesele private şi cele generale.

Aceste condiţii sunt cumulative şi absenţa cel puţin a uneia dintre ele (ruperea echilibrului dintre interesele particulare şi cele generale, în speţă) conduce la concluzia absenţei unei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Pe de altă parte, chiar în paradigma instituţiei de drept substanţial din legislaţia naţională invocată de reclamante – răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii – existenţa prejudiciului nu este suficientă, dacă nu există fapta ilicită, vinovăţia cerută de lege şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul reclamat.

De aceea, Înalta Curte consideră că nu există o contradicţie între afirmaţiile mai sus evocate ale Curţii de apel, şi acest motiv de recurs fiind nefondat.

Pentru aceste considerente, observând că motivele recursului ce pot fi încadrate în cazurile de casare expres şi limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ. sunt nefondate, iar chestiunile ce ţin de temeinicia hotărârii atacate şi care se referă la faptele reţinute şi la evaluarea probatoriului administrat nu pot face obiectul analizei la instanţa de recurs, pentru că nu privesc legalitatea deciziei, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele E. (moştenitoare a defunctului A.), B., D. şi C., împotriva deciziei civile nr. 321A din 14 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti Prin Primar General şi cu intimata-reclamantă F..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 aprilie 2022.

Cu opinia minoritară a doamnei judecător H. în sensul admiterii recursului, casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

1. Pentru înţelegerea facilă a raţionamentului juridic al acestei opinii, se impune expunerea preliminară, pe scurt, a circumstanţelor factuale ale cauzei.

Astfel, după ce imobilul teren litigios situat în Bucureşti, str. x – 159, sector 5 a fost restituit în temeiul legilor funciare recurenţilor (respectiv autorilor acestora), fiind încadrat în extravilan, categoria de folosinţă arabil, în continuare (respectiv în anul 2010) prin HCGMB nr. 269/2000 privind aprobarea PUG -ului la nivelul Municipiului Bucureşti, hotărâre valabilă până în anul 2015, el a fost încadrat în intravilan, categoria de folosinţă arabil, fiind inclus din punct de vedere urbanistic în subzona V1a – parcuri, grădini şi scuaruri publice orăşeneşti şi fâşii plantate publice.

Începând cu această dată ultim menţionată, imobilul a reprezentat aşadar, teren cu destinaţia de spaţiu verde public cu acces nelimitat, destinaţie ce începând cu anul 2007 nu mai poate fi modificată, date fiind prevederile legale ale O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, modificate prin O.U.G. nr. 114/2007 (dispoziţii normative a căror evaluare s-a impus în mod obligatoriu prin decizia de casare pronunţată anterior în cauză), asupra terenului fiind admise numai funcţiunile de spaţiu plantat public, conform prescripţiilor Regulamentului local de urbanism aferent PUG.

Prin HCGMB nr. 162/6.07.2006 (având o valabilitate de 5 ani), a fost aprobat un PUZ aferent întregii str. x, iniţiat şi finanţat de un terţ, în care era acordat în principiu, dreptul de ridicare de construcţii, condiţia concret enunţată fiind aceea de obţinere a unui aviz prealabil de oportunitate eliberat de PMB.

În temeiul acestei hotărâri a consiliului general din 2006, prin certificatul de urbanism nr. x/18.11.2011 regimul economic al imobilului litigios a fost atestat de către autoritatea publică locală ca fiind teren intravilan aflat în subzona L1C – subzona locuinţe individuale şi colective mici cu max. P+2 niveluri, subzonă în care deci, se permitea edificarea acestui tip de construcţii.

În baza acestui certificat de urbanism emis în 2011 care atesta posibilitatea edificării de contrucţii pe teren şi care a stat la baza partajului efectuat între recurenţii reclamanţi (autorii acestora), reclamanţii recurenţi au vândut o porţiune de 490 mp din teren către familia I., printr-un contract de vânzare – cumpărare încheiat în anul 2012, familie ce ulterior a încercat să construiască pe teren, fără succes însă. La momentul încheierii contractului, s-a predat cumpărătorilor întreaga documentaţie a terenului, inclusiv actul de partaj în care se specifica certificatul de urbanism menţionat.

2. Sub un secund aspect, constat în temeiul art. 501 C. proc. civ., că instanţa de recurs a impus ca în rejudecare, "instanţa de rejudecare are a se raporta, în mod necesar, la categoria de folosinţă iniţială a terenurilor, la cea dobândită în urma aprobării PUG prin HCGMB nr. 269/2000, la încadrarea urbanistică dată, la regimul de utilizare permis de Regulamentul local de urbanism aferent PUG şi a celor posibile în baza Legii nr. 350/2001, iar, ulterior, a dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 114/2007".

3. Grefat pe aceste elemente cu caracter de premisă enunţate, apreciez în continuare că exproprierea de facto, fără a fi, într-adevăr, reglementată de o normă naţională de drept substanţial, reprezintă totuşi o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât controlul de convenţionalitate trebuie să se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

De aceea, trebuie realizată trimitere la prevederile art. 44 din Constituţie care consacră garantarea dreptului de proprietate privată şi protecţia juridică de care acesta se bucură şi care statuează în sensul că exproprierea unei persoane nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi la cele ale art. 555 şi urm. din C. civ. care reglementează dreptul de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale şi, într-un sens asemănător legii fundamentale, principiile de bază ale limitării exerciţiului acestui drept, trebuind continuat raţionamentul juridic cu analizarea încălcării în substanţă a dreptului de proprietate din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei instanţei europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenţionale.

Astfel, consider că trebuie avut în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispoziţiilor Convenţiei, instituie atât protecţia dreptului de proprietate, cât şi limitele exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Suplimentar, instanţa de contencios european al drepturilor omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială dată de "atingerea substanţei" dreptului, în sensul că deşi proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea vizând exerciţiul atributelor proprietăţii, totuşi nu trebuie să se ajungă la golirea de conţinut a dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens, de exemplu, cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei).

Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanţei" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepţia Curţii Europene, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretenţiilor reclamanţilor la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale pentru lipsa de folosinţă a bunului, statuare realizată de altfel, în termeni concreţi şi de prima instanţă de recurs.

Drept urmare, în condiţiile unei atare cauze juridice a litigiului pendinte, reţin că despăgubirile materiale acordate au funcţia reparatorie a unui prejudiciu în relaţie directă cu afectarea în substanţă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu privarea de plenitudinea atributelor acestui drept, în esenţă cu lipsirea de dreptul legal de a se "bucura" de terenul în discuţie.

Or, apreciez asupra existenţei elementelor de antrenare a răspunderii civile delictuale a unităţii administrativ-teritoriale pentru afectarea substanţei dreptului de proprietate al recurenţilor, prin impunerea unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Astfel, este necontestat în proces faptul că terenul litigios situat în Bucureşti, proprietatea reclamanţilor-recurenţi, este înscris în Planul Urbanistic General al municipiului Bucureşti începând cu anul 2000, ca teren cu destinaţia de spaţiu verde public cu acces nelimitat, destinaţie ce nu poate fi modificată, conform prevederilor legale.

Ca atare, terenul în discuţie, încadrat aşadar în categoria spaţiu verde public cu acces nelimitat, devine în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectaţiune publică, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, modificată, precum şi ale pct. III. 2 din Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, în forma în vigoare la data adoptării planului de urbanism general în discuţie.

În consecinţă, deşi terenul reclamanţilor constituie un bun proprietate privată, totuşi regimul său juridic este stabilit prin acţiunea unilaterală a autorităţii publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exerciţiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanşeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Restrângerile incompatibile menţionate sunt configurate de faptul că deşi având categoria de folosinţă arabil, atât înainte de adoptarea PUG - ului, cât şi ulterior, totuşi imobilul a fost inclus potrivit PUZ - ului adoptat în 2006 prin HCGMB nr. 162/6.07.2006, în subzona L1 C - locuinţe individuale şi colective mici cu maxim P + 2 niveluri, situate în noile extinderi sau în enclave neconstruite, subzonă care permitea edificarea de construcţii de genul celor expuse.

Acest fapt este de natură a ilustra în cauza dedusă judecăţii, şi lipsa de însemnătate din perspectivă urbanistică, a categoriei de folosinţă a terenului litigios.

Continuând, este real faptul că acest act administrativ menţionat a avut valabilitate până în anul 2011, însă raportat la faptul că adoptarea prevederilor normative prohibitive în privinţa schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi s-a realizat în anul 2007, prin O.U.G. nr. 114/2007, deci în perioada de valabilitate a hotărârii de consiliu general menţionată, apreciez că nu se poate imputa recurenţilor reclamanţi neefectuarea de demersuri pentru emiterea unui alt plan urbanistic zonal.

Această concluzie se impune întrucât nu exista anterior anului 2007 (când a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007) nici un interes al reclamanţilor recurenţi în acest sens, deoarece dreptul de a construi le era acordat în principiu prin hotărârea CGMB nr. 162/2006, iar pe de altă parte, întrucât ulterior expirării valabilităţii respectivei hotărâri (2011), schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi era deja interzisă prin O.U.G. nr. 114/2007, astfel încât orice contestare a HCGMB nr. 269/2000 devenea de prisos.

Or, a permite de principiu construirea pe teren, pentru ca în perioada aferentă acestei posibilităţi, să se interzică total un astfel de demers, prin instituirea unei interdicţii absolute de schimbare a destinaţiei sale, echivalează din punctul meu de vedere, cu o limitare evidentă a exerciţiului dreptului de proprietate şi cu plasarea incorectă şi imprevizibilă a titularului unui astfel de drept de proprietate în situaţia de a nu putea să îşi ia corespunzător şi în timp util măsurile rezonabile necesare pentru protejarea dreptului său. Situaţia este analoagă cu împrejurarea în care în cadrul unui litigiu, statul intervine legislativ pentru a tranşa speţa în favoarea sa, fapt de asemenea nepermis din perspectiva aceleiaşi Convenţii Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale.

Concluzia trasă se impune cu atât mai mult cu cât principial, exerciţiul corespunzător al dreptului de proprietate nu ar trebui să fie condiţionat de efectuarea de demersuri suplimentare administrative, elaborate (dat fiind caracterul complex al procedurii de emitere a unui PUZ, potrivit dispoziţiilor concrete ale Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul) şi posibil chiar ineficace (rezultatul procedurii nefiind unul garantat), de către titular, atât timp cât în cauză nu s-a realizat dovada de către intimat nici a certitudinii obţinerii anterior anului 2006 a unui astfel de PUZ de către recurenţi, dacă ar fi fost solicitat şi nici identitatea totală de situaţie juridică cu cele două imobile în privinţa cărora s-au eliberat două astfel de PUZ-uri, pentru a putea deveni incident argumentul de analogie.

Din toată această perspectivă ilustrată, apreciez că acţiunea expusă a intimatului Municipiul Bucureşti, configurată iniţial prin încadrarea terenului prin HCGMB nr. 269/2000 în zona spaţiilor verzi cu acces public nelimitat, regim urbanistic devenit în timp extrem de restrictiv, astfel cum s-a enunţat, coroborată cu inacţiunea sa în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuţii atât în domeniul urbanismului, cât şi în materie de expropriere, de a asigura în continuarea încadrării imobilului, un just echilibru între interesul general şi cel al recurenţilor reclamanţi de a se bucura corespunzător de bunul lor, este contrară prevederilor art. 44 şi 136 alin. (2) din Constituţia României şi art. 555 şi urm. C. civ. nou (corelative inclusiv art. 480 şi 481 din C. civ. 1864), modificarea declararea utilităţii publice a unor bunuri, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile fiind recunoscute de lege exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale.

Aşadar, în temeiul regimului juridic al normelor expuse (şi aplicate greşit de instanţa de rejudecare a apelului) se configurează aşadar, fapta ilicită a intimatului autoritate publică.

Concluzia se impune întrucât, fiind încadrat din punct de vedere urbanistic în categoria de spaţiu verde public, supus interdicţiei totale de schimbare a destinaţiei terenului, prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, situaţia imobilului este asimilabilă chiar unei exproprieri de fapt, ce echivalează cu o ingerinţă în dreptul reclamanţilor-recurenţi la respectarea bunului lor.

Atingerea substanţială concretă a dreptului de proprietate al recurenţilor asupra imobilului, atât din perspectiva dreptului de a construi - prin prisma regimului urbanistic imprimat -, cât şi de a dispune de bun, este demonstrată de înscrisurile administrate în cauză, reprezentate de adresele nr. x/2012, cea din 2013 (al cărei număr de înregistrare nu este lizibil) ale Primăriei Sectorului 5 Bucureşti, adresa nr. x/2012 a Pimăriei Municipiului Bucureşti şi depoziţia testimonială a martorului I. (cumpărătorul din 2012 al suprafeţei de 490 mp enunţate).

Potrivit acestor probe, primăria de sector a refuzat eliberarea oricărui certificat de urbanism necesar pentru edificarea oricărui fel de construcţii (locuinţă rezidenţială sau spaţiu comercial, deci inclusiv din perspectiva funcţiunilor admise potrivit regimului urbanistic specific subzonei V1a – parcuri, grădini şi scuaruri publice orăşeneşti şi fâşii plantate publice) pe suprafaţa provenită din imobilul litigios, având deci, exact acelaşi regim urbanistic. Concomitent, se observă că intimatul Municipiul Bucureşti a promis în anul 2012 că va aduce la cunoştinţa elaboratorului noului PUG, situaţia respectivă, fără însă a fi învederată instanţei vreo modificare ulterioară a acesteia.

În egală măsură, în cauză s-a dovedit şi faptul imposibilităţii concrete a închirierii în condiţiile acestui regim urbanistic a imobilului, recurenţii depunând în dosarul prim de recurs, un anunţ imobiliar realizat în acest sens, iar ambele expertize efectuate în cauză au constatat că imobilul este liber, pe el aflându-se mai recent deşeuri rezultate în urma asfaltării str. x

Convergent, se observă că actul de vânzare – cumpărare încheiat în anul 2012 cu privire la o porţiune de 490 mp din imobilul litigios s-a fundamentat pe certificatul de urbanism nr. x/18.11.2011, certificat conform căruia regimul economic al imobilului litigios a fost atestat ca fiind teren intravilan aflat în subzona L1C – subzona locuinţe individuale şi colective mici cu max. P+2 niveluri, unde construirea era deci, admisă.

În cauză nu s-a exhibat nici un alt act juridic de vânzare – cumpărare a imobilului (sau a unei părţi din acesta) în timp ce era (şi este) atestat urbanistic ca fiind în subzona V1a – parcuri, grădini şi scuaruri publice orăşeneşti şi fâşii plantate publice, adică reprezentând teren cu destinaţia de spaţiu verde public cu acces nelimitat.

De altfel, este de notorietate faptul că astfel de imobile ca regulă nu se tranzacţionează în fapt, ele neconstituind un obiect atractiv în cadrul pieţei imobiliare, această constatare fiind conformă inclusiv cunoştinţelor generale despre lume şi societate.

Procedând în continuare, la realizarea examenului de convenţionalitate reclamat de prevederile convenţionale enunţate, apreciez că ingerinţa sus-reţinută justifică atât cerinţa legalităţii, cu referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2005 modificate şi precitate, cât şi cerinţa scopului legitim, dat de protecţia mediului.

Însă, raportul de proporţionalitate între interesul general pentru asigurarea unui mediu sănătos şi interesul particular pentru respectarea proprietăţii în plenitudinea prerogativelor acestui drept apreciez că este respectat numai în condiţiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanţii proprietari în urma restrângerilor ilustrate aduse drepturilor lor, astfel cum s-a enunţat, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale (art. 44) şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, cât şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene.

Astfel, începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis în mod constant că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" şi că, în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

A considerat Curtea Europeană drept atingere adusă substanţei dreptului situaţia în care dreptul unei persoane, deşi intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Astfel de principii degajate din jurisprudenţa consistentă a instanţei europene în materie, îşi găsesc deplina aplicabilitate şi în circumstanţele particulare ale litigiului pendinte, expuse cu prilejul descrierii situaţiei de fapt.

Consider de asemenea, că un argument important în fundamentarea concluziei deduse din testul proporţionalităţii, în sensul că un just echilibru între interesele opuse în proces impune indemnizarea corespunzătoare a proprietarilor afectaţi, este dat de considerentele deciziei nr. 1416/17.12.2008 a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, în cuprinsul căreia instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"Împrejurarea că în practică, aşa cum arată autorul excepţiei, pot apărea abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare, Curtea Constituţională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. De altfel, Curtea reţine că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun".

Nu pot fi primite potrivit prezentei opinii, nici susţinerile intimatului sprijinite pe ideea că, nefiind un drept absolut, limitarea folosinţei terenului nu ar goli de conţinut dreptul de proprietate. Din chiar enunţarea seriei de construcţii permise scriptic de planul urbanistic general în zona de spaţiu public cu acces nelimitat (pentru că fizic, astfel cum s-a expus anterior, nu s-a permis edificarea nici unui fel de construcţii), rezultă cu evidenţă faptul că nu este asigurat un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul apărării dreptului de proprietate al reclamanţilor-recurenţi, restabilirea echilibrului şi respectarea proporţionalităţii aflându-şi remediul în plata despăgubirilor recunoscute prin decizia recurată.

În fine, constat faptul că practica judiciară este în acelaşi sens cu prezentele considerente, ilustrative în acest sens fiind decizia civilă nr. 330/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia Civilă care a privit un imobil aflat în aceeaşi situaţie cu cel din prezenta cauză, această decizie fiind invocată de recurenţii reclamanţi sau decizia civilă nr. 1567/2016 a aceleiaşi instanţe supreme.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale menţionate, am apeciat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât am considerat că se impune admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă de apel.