Loan repayment claim against heirs revived as prescription ruling quashed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 4 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la 25 noiembrie 2014 până la data formulării cererii din prezenta cauză; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivare, reclamantul a arătat că, la 15 septembrie 2010, între acesta, în calitate de împrumutător, şi D., în calitate de împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut prin care reclamantul l-a împrumutat pe pârâtul D. cu suma de 60.000 euro. Printre obligaţiile asumate de împrumutat, acesta şi-a asumat şi transmiterea posesiei asupra imobilului din Bd. x, Bucureşti, în vederea garantării restituirii împrumutului. În acelaşi sens, împrumutătorul şi-a asumat şi obligaţia de a încheia şi un contract de închiriere cu privire la acelaşi imobil, scopul acestei obligaţii fiind în strânsă legătură cu cele menţionate mai sus. A mai arătat că, potrivit art. 4.1. din contractul de împrumut din 15.09.2010 împrumutul a fost acordat pentru un termen de 30 (treizeci) de luni, începând cu data semnării contractului, a fortiori termenul de restituire a împrumutului a fost data de 15.03.2013.

În drept, reclamantul a invocat art. 192 alin. (2) C. proc. civ., art. 969 C. civ. de la 1864, art. 114 alin. (2) C. civ.

Prin încheierea din 8 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor civile III, IV, V ale Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la 21 mai 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, sub dosar nr. x/2020.

2. Hotărârea pronunţată Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1153/15.07.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi; a respins primul capăt de cerere ca prescris; a respins capetele doi şi trei de cerere ca rămase fără obiect prin respingerea primului capăt de cerere; în temeiul art. 307 C. proc. civ. a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzut şi pedepsit de art. 322 din C. pen., de către numiţii A., E. şi F. şi a constatat că a rămas fără obiect cererea de suspendare a judecăţii cauzei.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia nr. 775 A din 17 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1153 din 15 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C.; a obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat; a luat act că intimatul C. a înţeles să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea criticilor de recurs, subsumate motivului de casare instituit de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu prezintă în cuprinsul hotărârii motivele pentru care a considerat că Ordinul de validare a testamentului reprezintă o manifestare de voinţă care să constituie o acceptare a moştenirii de către legatarii instituiţi de către defunct, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurentul a criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 2633 C. civ., potrivit cărora moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită.

În acest sens a susţinut că, potrivit dreptului internaţional privat, legea aplicabilă moştenirii ar fi fost legea statului israelian dacă normele de trimitere ale statului Israel nu ar fi prevăzut altfel, însă din motivarea instanţei de apel nu reiese că aceasta ar fi întreprins demersurile necesare pentru a afla prevederile legii statului israelian, aplicând pur şi simplu legea română.

A învederat că, şi din perspectiva legii române, instanţa de apel a încălcat prevederile care reglementează acceptarea moştenirii întrucât din înscrisul intitulat Ordin de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015 nu se poate deduce intenţia succesibililor de a accepta moştenirea, care poate fi expresă sau tacită. A susţinut că instanţa de apel a asimilat, în mod greşit, conduita intimaţilor ca fiind o acceptare tacită a succesiunii începând cu data de 19 noiembrie 2015, iar acceptarea, conform prevederilor legii, a avut loc la alt moment decât cel invocat de intimaţi prin întâmpinarea depusă la fond. A arătat că nu a existat o acceptare valabilă a succesiunii şi, astfel, cursul prescripţiei a fost suspendat, soluţia instanţelor de fond fiind greşită sub aspectul reţinerii faptului că prescripţia extinctivă şi-a împlinit cursul.

Recurentul a susţinut că prin decizia recurată s-a apreciat greşit că nu operează instituţia recunoaşterii tacite a datoriei, reglementată de art. 2538 alin. (1) teza finală C. civ. şi arată că intimaţii au recunoscut dreptul recurentului prin fapta lor de a lăsa acestuia din urmă posesia imobilului.

A arătat că transmisiunea obligaţiei operează astfel cum se regăseşte aceasta în patrimoniul defunctului, necondiţionată de informarea succesibililor, considerentele instanţei de apel prin care se reţine că intimaţii trebuiau informaţi fiind greşite.

Sub un ultim aspect a susţinut că a fost ignorat de instanţa de apel faptul că toate contractele de închiriere încheiate în baza contractului de împrumut din 25 septembrie 2010 au fost înregistrate în registrele de publicitate reglementate de lege şi au devenit opozabile erga omnes, inclusiv moştenitorilor.

5. Apărările formulate în recurs.

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadararea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei civile nr. 775A din 17 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Excepţia nulităţii recursului

Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă, această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul a indicat ca motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" şi ale pct. 8 al aceluiaşi articol, care vizează casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Intimatul C. a invocat, însă, că aceste motive de casare nu sunt incidente în cauză, context în care recursul ar fi nul, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancţiunea nulităţii intervine şi "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Se constată că recurentul a formulat critici relative la neanalizarea apărării apelantului, vizând faptul că Ordinul de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015 ar reprezenta o cauză de acceptare a moştenirii, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 2633 şi art. 2538 C. civ., critici încadrabile în motivele de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În consecinţă, sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinută cât timp criticile formulate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acestea urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, pentru considerentele care succedă:

Prin critica subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că este nelegală soluţia instanţei de apel, sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 2633 C. civ., potrivit cărora moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită.

În acest sens a arătat că, potrivit dreptului internaţional privat, legea aplicabilă moştenirii ar fi fost legea statului israelian dacă normele de trimitere ale statului Israel nu ar fi prevăzut altfel, însă din motivarea instanţei de apel nu reiese că aceasta ar fi întreprins demersurile necesare pentru a afla prevederile legii statului israelian, aplicând pur şi simplu legea română.

Înalta Curte reţine că obiectul principal dedus judecăţii primei instanţe prin cererea de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâţilor B. şi C., în calitate de moştenitori ai defunctului D., către reclamantul A., la plata sumei de 60.000 euro, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, sumă ce a făcut obiectul contractului de împrumut încheiat între reclamant, în calitate de împrumutător, şi autorului pârâţilor, D., în calitate de împrumutat.

În soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, tribunalul a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 2533 alin. (1) C. civ., a intervenit o cauză de suspendare a termenului de prescripţie extinctivă, cauză determinată de decesul debitorului obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, la 24 noiembrie 2014, iar cursul prescripţiei a fost reluat la 16 noiembrie 2015, dată la care, potrivit Ordinului de validare a testamentului, a fost declarat valabil testamentul defunctului D., moştenirea fiind acceptată de legatari.

Analizând critica din apel vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2533 alin. (1) C. civ. în raport cu acel considerent al instanţei de fond potrivit căruia Ordinul de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015 ar cuprinde manifestarea de voinţă din partea moştenitorilor cu privire la acceptarea moştenirii, instanţa de apel a reţinut că, la decesul debitorului D., a intervenit o cauză de suspendare a termenului de prescripţie extinctivă, acesta reluându-şi cursul la momentul acceptării moştenirii de către legatari, intimaţii pârâţi din prezenta cauză. A apreciat curtea de apel că textul legal criticat nu condiţionează reluarea cursului prescripţiei de aducerea la cunoştinţa creditorilor a acceptării moştenirii, astfel încât existenţa unui element de extraneitate nu are relevanţă sub acest aspect şi a concluzionat că Ordinul de validare a testamentului reprezintă acceptarea moştenirii de către succesibilii care au solicitat emiterea acestuia.

Înalta Curte constată că problema de drept în discuţie este reprezentată de aplicarea dispoziţiilor art. 2533 alin. (1) C. civ. din perspectiva acceptării moştenirii de către pârâţi, apreciată de instanţele de fond ca fiind realizată prin Ordinul de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015.

Se reţine că raportul juridic litigios dedus judecăţii prezintă elemente de extraneitate, decurgând din întocmirea testamentului de către defunctul D. în statul Israel, urmat de emiterea Ordinului de validare a testamentului pronunţat de Registrul succesiunilor din localitatea Beer Sheva, Israel, potrivit căruia defunctul a avut domiciliu în această localitate.

Elementele de extraneitate din cauză dau naştere unui conflict de legi, în sensul că două sisteme de drept sunt susceptibile a fi aplicabile Ordinului de validare a testamentului.

Se constată că instanţa de apel, în analiza efectuată, nu a clarificat aspectul privind legea incidentă acestui înscris şi nu a stabilit valoarea sa juridică, respectiv dacă acesta cuprinde manifestarea de voinţă a moştenitorilor cu privire la acceptarea moştenirii din perspectiva legii străine sau a dreptului naţional.

Astfel, numai după o examinare substanţială, în sensul celor menţionate anterior, se va putea aprecia asupra incidenţei unui caz de suspendare a cursului prescripţiei, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

În raport cu aceste considerente, instanţa de apel urmează să soluţioneze cu prioritate aspectul privind legea materială aplicabilă Ordinului de validare a testamentului şi, ulterior, să stabilească dacă acest înscris are valoarea juridică a acceptării moştenirii, din perspectiva legii apreciate a fi incidentă, urmând ca, în raport cu rezultatul acestei analize, să cerceteze primul motiv de apel formulat de reclamant, prin care acesta a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2533 alin. (1) C. civ.

Critica circumscrisă art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Relativ la această critică, apelantul reclamant a susţinut, în cadrul motivelor de apel, că instanţa de fond reţine de o manieră generală că ar fi fost acceptată moştenirea, fără a face nicio referire expresă la faptul că ordinul evocat ar reprezenta o cauză de acceptare a moştenirii.

Se constată că instanţa de apel nu a analizat această critică şi s-a rezumat, practic, să îmbrăţişeze opinia primei instanţe de fond, reţinând, în considerente că, în mod corect, s-a apreciat că Ordinul de validare a testamentului reprezintă acceptarea moştenirii de către succesibilii care au solicitat emiterea acestui ordin, manifestarea lor de voinţă fiind neechivocă sub acest aspect, intenţia fiind aceea de a intra în posesia moştenirii ce li se cuvine de pe urma defunctului D., ca urmare a testamentului lăsat, fără a evoca textele normative în temeiul cărora a ajuns la o astfel de concluzie.

Astfel, acest aspect esenţial nu a fost evaluat şi nu a primit un răspuns din partea instanţei de apel, ceea ce conduce la concluzia că instanţa ierarhic inferioară nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecăţii, prin aceasta fiind înfrânte exigenţele care rezidă din prevederile art. 425 C. proc. civ.. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, prin prisma modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor care guvernează materia prescripţiei extinctive.

Cum motivarea hotărârii judecătoreşti, ce formează obiect de critică în recurs, nu respectă cerinţele impuse de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ. de natură a oferit garanţiile procesuale impuse de exigenţa dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte va reţine că, în lipsa unei examinări reale şi concrete a apărărilor reclamantului şi a unui răspuns specific şi explicit la aceste apărări formulate în apel, critica recurentului se vădeşte a fi întemeiată şi va atrage incidenţa motivului de casare evocat.

În raport cu efectul produs prin analiza acestor critici, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate de către recurentul-reclamant, cu referire la acceptarea succesiunii din perspectiva legii române şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2538 C. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 775A din 17 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului reclamantului.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va stabili legea materială aplicabilă Ordinului de validare a testamentului şi, ulterior, va analiza dacă acest înscris are valoarea juridică a acceptării moştenirii, din perspectiva legii apreciate a fi incidentă, urmând ca, în raport cu rezultatul acestei analize, să cerceteze primul motiv de apel formulat de reclamant, vizând interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2533 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul B..

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 775A din 17 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.