Claimant's payment claim for 2013–2016 utility costs time-barred; appeal dismissed, lower court rulings upheld.

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pr rolul Judecătoriei Reşita, în data de 01.10.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Direcţia de Drumuri Judeţene Caraş-Severin (fosta Direcţie de Administrare a Domeniului Public şi Privat a Judeţului Caraş-Severin), în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 155.511,92 RON, conform facturii nr. x/17.01.2017, şi a sumei de 152.919,96 RON, conform facturii nr. x/17.03.2017; totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1516 şi urm. C. civ., art. 1527 şi art. 1530 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2368/10.12.2019, pronunţată de Judecătoria Reşita, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul A. şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin – secţia I civilă, în data de 24.02.2020, sub acelaşi număr de dosar.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2155/07.12.2021, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin – secţia I civilă, a fost respinsă excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, a fost respinsă cererea formulată Direcţia de Drumuri Judeţene Caraş-Severin (fosta Direcţie de Administrare a Domeniului Public şi Privat a Judeţului Caraş-Severin), în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Direcţia de Drumuri Judeţene Caraş-Severin, cale de atac cu care a fost învestită Curtea de Apel Timişoara, la 25.01.2022.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 102/27.04.2022, pronunţată de Curtea de apel Timişoara – secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Direcţia de Drumuri Judeţene Caraş-Severin, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., împotriva sentinţei civile nr. 2155/07.12.2021, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în dosarul nr. x/2019.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia de Drumuri Judeţene Caraş-Severin, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii formulate împotriva intimatului-pârât şi obligarea acestuia la plata sumelor solicitate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că este de acord cu considerentele instanţei de apel privind reţinerea calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât în cauză, contrar soluţiei primei instanţe. Însă, în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţele de fond au apreciat greşit că, raportat la art. 2500 şi art. 2523 C. civ. şi la data introducerii acţiunii (01.10.2019), sunt prescrise pretenţiile solicitate pentru perioada 2013-2015 şi ianuarie- septembrie 2016.

Din coroborarea art. 2517 cu art. 2523 C. civ., în cazul creanţelor de natura celei invocate în cauză, cunoaşterea dreptului la acţiune are loc la momentul la care obligaţia de plată devine exigibilă.

În cauză, obligaţia de plată devine exigibilă odată cu emiterea facturii nr. x/17.01.2017 şi a facturii nr. x/17.03.2017, moment ce constituie datele de început ale termenului de prescripţie, facturile fiind însuşite prin semnătură şi ştampilă de către pârât, ceea ce reprezintă o recunoaştere deplină şi o acceptare expresă a obligaţiei de plată a sumelor înscrise în acestea.

A mai arătat recurenta că practica judiciară asimilează facturile unor contracte în formă simplificată din care se naşte obligaţia de plată.

În continuare, recurenta a susţinut că emiterea adresei nr. x/23.05.2016, precum şi emiterea facturilor, reprezintă cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, făcând referire la o decizie de speţă pronunţată de către Tribunalul Caraş-Severin, în opinia recurentei, într-o speţă similă.

Astfel, recurenta a opinat că cererea de chemare în judecată depusă la data de 01.10.2019 a fost formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului, de la data când obligaţia de plată a devenit exigibilă, adică de la data emiterii facturilor, fiind fără relevanţă perioada facturată.

Facturile au fost emise ca urmare a măsurilor dispuse în urma controlului efectuat de Curtea de Conturi şi, aşa cum a arătat în faţa primei instanţe, recurenta a susţinut că, prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control prin care s-a stabilit obligaţia de a acţiona în vederea recuperării unui prejudiciu, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea primei instanţe şi a celei de apel sunt insuficient motivate, în considerente nefiind arătate motivele clare pentru care s-a respins acţiunea formulată şi calculul exact al termenului de prescripţie raportat la data introducerii acţiunii, motiv pentru care au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta a expus consideraţii teroretice cu privire la obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din CEDO, concluzionând că, atât timp cât în considerente instanţa nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată în dispozitiv este nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced şi nepermiţând exercitarea controlului judiciar, ceea ce impune o casare cu trimitere, astfel cum a statuat Curtea de Apel Timişoara într-o altă speţă, pe care recurenta a indicat-o în cererea de recurs.

5. Apărările formulate în recurs

Motivele de recurs au fost comunicate intimatului-pârât A., care, în data de 19.08.2022, a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, iar într-o a treia ipoteză, dacă se va respinge excepţia nulităţii recursului şi se va admite recursul, constatându-se că nu a intervenit prescripţia, intimatul a solicitat trimiterea cauzei spre soluţionare primei instanţe, pentru a se analiza fondul pretenţiilor solicitate de reclamantă.

În data de 01.09.2022, recurenta-reclamantă a transmis, prin poştă, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 04.07.2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate în principiu a recursului faţă de data iniţială a dosarului, 01.10.2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul formulat de de reclamanta Direcţia de Drumuri Judeţene Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 102/27.04.2022, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prelimiar, luând în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, se reţine faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Or, în speţa pendinte, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează prescripţia extinctivă, făcând referire la dispoziţiile de drept material reglementate de art. 2517 şi art. 2523 din C. civ.. De asemenea, recurenta a invocat insuficienta motivare a deciziei recurate, aceste critici subsumându-se cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, recurenta s-a raportat la două cazuri de nelegalitate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe care le-a dezvoltat, respectând astfel exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., sens în care Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât A..

Procedând în continuare la analiza recursului dedus judecăţii, se observă că, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a invocat greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 2500, art. 2517 şi art. 2523 C. civ., susţinând că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.01.2017, respectiv 17.03.2017, dată la care au fost emise facturile fiscale nr. x/17.01.2017 şi nr. y/17.03.2017, iar cererea de chemare în judecată înregistrată la 01.09.2019 a fost formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Critica formulată, deşi se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de interpretare a dispoziţiilor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă, este nefondată.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul art. 2517 şi art. 2523 C. civ., prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, în speţă dispoziţiile art. 2523 C. civ.

În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii ori comunicării raportului Curţii de Conturi – Camera de Conturi Caraş-Severin, în care au fost consemnate constatările efectuate de organele de control, dar nici data emiterii facturilor fiscale nr. x/17.01.2017 şi nr. y/17.03.2017, întrucât paguba era preexistentă acestor momente.

Situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţele de fond şi necontestată de părţi relevă că, în urma controlului efectuat de către Camera de Conturi Caraş-Severin, în perioada 03.03.2016-31.03.2016, ca urmare a verificărilor efectuate asupra documentelor din eşantionul selectat în cadrul categoriei de operaţiuni "Bunuri şi servicii", s-a constatat că în perioada 2013 -2014 şi în anul 2015 au fost achitate din bugetul instituţiei, diverse cheltuieli de întreţinere şi funcţionare (energie electrică, gaz metan, ACM, servicii curăţenie, servicii de pază) pentru A., cheltuieli care nu au legătură cu activitatea instituţiei şi care sunt efectuate de o altă instituţie care nu se află în subordinea/coordonarea sau sub autoritatea Direcţiei de Administrare a Domeniului Public şi Privat Caraş-Severin. S-a menţionat că facturile de utilităţi nu poartă viza "bun de plată" şi nu sunt vizate pentru control financiar preventiv propriu de persoanele desemnate din cadrul instituţiei A., pentru a confirma consumul de utilităţi facturat de furnizorii respectivi.

Ca urmare a celor constatate de către auditorii publici ai Camerei de Conturi Caraş-Severin prin decizia nr. 16/29.04.2016 şi procesul-verbal de constatare nr. x/31.03.2016, au fost emise factura nr. x/17.01.2017, reprezentând "refacturare servicii ian.-sept. 2016" şi factura nr. x/17.03.2017, reprezentând "cv utilităţi 2013-2015 stabilite de C. civ. Reşita cf.anexa".

Astfel, prin factura nr. x/17.03.2017 au fost refacturate facturile de utilităţi emise în perioada 05.04.2013-19.08.2014 (conform situaţiei de la dosarul tribunalului) şi cele emise în perioada 14.01.2015-07.12.2015 (conform situaţiei de la dosarul tribunalului), iar prin factura nr. x/17.01.2017 au fost refacturate serviciile achitate pentru pârât în perioada ianuarie- septembrie 2016 (conform situaţiei de la filele105-106 din dosarul tribunalului).

În acest context factual, contrar susţinerilor recurentei că termenul de prescripţie a început să curgă la data emiterii celor două facturi, respectiv 17.01.2017 şi 17.03.2017, Înalta Curte reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 2523 C. civ., potrivit cu care "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", reclamanta cunoştea întinderea pretinsului prejudiciu datorat de intimatul-pârât înainte de a emite facturile nr. x/17.01.2017 şi nr. y/17.03.2017, întrucât, practic, prin cele două facturi fiscale, recurenta-reclamantă a refacturat alte facturi emise pentru servicii prestate în perioada 2013-2015 şi 2016, aşa cum rezultă din situaţiile anexate facturilor şi depuse la dosarul primei instanţe.

Instanţa a aplicat termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., sens în care, în mod corect, a apreciat că, raportat la pretenţiile reclamantei care vizează plata unor servicii din perioada ianuarie- septembrie 2016 şi 2013-2015, la data înregistrării cererii pe rolul Judecătoriei Reşiţa, respectiv la 01.10.2019, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru plata sumelor pretinse era depăşit, acţiunea fiind prescrisă.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentei prin care a susţinut că în speţă este vorba despre o acceptare, expresă ori tacită, a facturilor de către intimatul-pârât, care le-a semnat şi ştampliat, această critică fiind formulată şi în apel şi temeinic analizată de către instanţa de prim control judiciar.

Astfel, instanţa de apel a apreciat judicios că acceptarea facturii este expresă când există menţiunea «acceptat» pe aceasta sau o formulă asemănătoare, în practică considerându-se că factura este acceptată expres dacă poartă semnătura reprezentantului destinatarului şi ştampila acestuia, însă, acesta din urmă are posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă pentru a dovedi contrariul. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, din înscrisurile depuse în dovedire de intimatul-pârât, rezultă că acesta nu a fost de acord cu suportarea cheltuielilor cu utilităţile, considerând că această obligaţie nu-i incumbă, poziţia sa contrară fiind comunicată reclamantei.

Aşadar, prin adresa nr. x/25.11.2016, intimatul-pârât a formulat răspuns la adresa nr. x/23.05.2016 a Consiliului Judeţean- Direcţia de Administrare a Domeniului Public şi Privat al Judeţului Caraş-Severin, susţinând că nu are temei legal pentru plata facturilor care cuprind contravaloarea utilităţilor pentru perioada ianuarie- august 2016 .

Deci nu se poate reţine că intimatul-pârât nu a contestat facturile, cum nu se poate reţine nici că adresa nr. x/23.05.2016 şi facturile nr. x/17.01.2017 şi nr. y/17.03.2017 reprezintă cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, cum eronat susţine recurenta.

Dispoziţiile art. 2537 C. civ. reglementează cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, la pct. 1 al articolului statuându-se că prescripţia se întrerupe printr-un act de recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Aşa cum rezultă din cele ce preced, intimatul-pârât, deşi a semnat şi ştampilat facturile, a contestat cuantumul acestora prin adresa nr. x/25.11.2016, în cuprinsul căreia a precizat expres că nu este de acord cu cele solicitate de recurentă.

În ceea ce priveşte referirea recurentei la decizia nr. 607/A/02.12.2021, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, într-o cauză similară, se reţine că nu poate fi avută în vedere de către instanţa de recurs, întrucât din verificările efectuate în sistemul informatic ECRIS, reiese că acestă hotărâre a fost casată prin decizia nr. 145/28.04.2022 a Curţii de Apel Timişoara, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare tribunalului, care, rejudecând, a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei dreptului material la acţiune.

Aşadar, nu se poate reţine relevanţa în speţă a unei decizii care a fost desfiinţată într-o cale de atac, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei că, potrivit practicii judiciare invocate, adresa emisă intimatului-pârât şi cele două facturi emise reprezintă acte de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, respectiv că data de început a termenului este data emiterii facturilor fiscale.

De altfel, trebuie reţinut şi că jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., instanţa de apel apreciind corect că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi opusă intimatului-pârât care nu a fost parte în acel proces în care a fost pronunţată.

Analizând, în continuare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurenta a susţinut că hotărârile primei instanţe şi instanţei de apel sunt insuficient motivate, se constată că nu pot fi analizate criticile privind motivarea hotărârii primei instanţe, întrucât obiectul controlului de legalitate în recurs îl constituie numai decizia pronunţată de instanţa de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica privind insuficienta motivare a deciziei date în apel, recurenta a susţinut că instanţa nu a analizat probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată în dispozitiv fiind nesusţinută şi formală.

Critica este nefondată, în cauză neputându-se reţine o insuficientă motivare a instanţei de apel sau o lipsă a considerentelor de natură a nu susţine soluţia de respingere a căii de atac, hotărârea atacată fiind motivată în fapt şi în drept cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar argumentelor recurentei, instanţa de apel a arătat de când curge termenul de prescripţie, nefiind încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cum greşit susţine aceasta. Astfel, instanţa de apel a arătat că pretenţiile reclamantei vizează plata unor servicii din perioada ianuarie- septembrie 2016 şi 2013-2015, raportat la care cererea înregistrată pe rolul instanţei la 01.09.2019 este prescrisă.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că acţiunea reclamantei este prescrisă, că nu este incidentă nicio cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, prin raportare la dispoziţiile legale incidente speţei în materia prescripţiei extinctive şi cu referire la Decizia RIL nr. 19/2019, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează dispoziţiile legale incidente în speţă într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, cum este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte modalitatea de apreciere asupra probelor administrate şi de stabilire a situaţiei de fapt, Înalta Curte reţine că acestea sunt aspecte care intră în atributul instanţelor de fond, neputând fi reapreciate în recurs, cale extraordinară de atac care vizează doar criticile de nelegalitate formulate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia de Drumuri Judeţene Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 102 din 27 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.