Reivendicare barred by res judicata on factual overlap: positive effect of prior ruling precludes re-litigation of possession and title comparison under Art. 563 Civil Code

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 26 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate terenul în suprafaţă de 210 mp, situat în Bucureşti, Şos. x.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 563 C. civ.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 1203 din 12 februarie 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 904 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanţe sub nr. x/2018, fiind repartizat, spre soluţionare, secţiei a IV-a civile.

La 13 martie 2018, reclamanţii au depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate terenul în suprafaţă de 210 mp, situat în Bucureşti, Şos. x, dobândit prin sentinţa civilă nr. 4391/2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2000, arătând că pârâta deţine şi posedă un teren în suprafaţă de 210 mp situat în Bucureşti, Şos. x, translatat peste terenul aflat în proprietatea lor.

Prin încheierea din 11 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin concluziile depuse la 10 decembrie 2019, reclamanţii au arătat că înţeleg să susţină acţiunea în revendicare doar pentru suprafaţa de suprapunere, de 142 mp, rezultată din măsurători, situată în Bucureşti, Şos. x sector 2.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 3003 din 23 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 158 A din 7 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 3003 din 23 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâtă C., ca nefondat. I-a obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel. A respins, ca nefondată, cererea intimatei-pârâte privind obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 158 A din 7 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ulterior expunerii situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că sunt contradictorii considerentele decizorii ale instanţei de apel, expuse la pagina 15 din decizie, acestea tinzând, în acelaşi timp, la admiterea şi la respingerea apelului (şi a cererii de chemare în judecată).

Au arătat că instanţa de apel a apreciat corect că prin hotărârile anterioare pronunţate între părţi, începând cu sentinţa nr. 4391/2002 dată în dosarul nr. x/2000 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, chestiunea litigioasă a titularului dreptului de proprietate asupra terenului situat în Şos. x (potrivit adresei poştale actuale) a fost tranşată în favoarea lor, cu autoritate de lucru judecat, motiv pentru care prima instanţă nu putea concluziona, într-o nouă comparaţie de titluri, că titlul pârâtei (contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.01.2000) este preferabil.

Acest considerent tinde, neîndoielnic, la admiterea apelului şi a cererii de chemare în judecată având în vedere că, din raportul de expertiză întocmit în primă instanţă rezultă că, în fapt, intimata stăpâneşte o suprafaţă de 142 de mp, care face parte din terenul de 210 mp dobândit de recurenţi prin uzucapiune, conform sentinţei nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pronunţate în contradictoriu cu intimata. Or, această suprafaţă ("suprapunere") aparţine, în drept, recurenţilor, chiar potrivit considerentului primei instanţe privind autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile dintre părţi cu privire la situaţia juridică a terenului.

În speţă, însă, prima instanţă a reţinut, urmare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, că recurenţii nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, respectiv că intimata ocupă, fără drept, o suprafaţă din terenul deţinut de ei şi să solicite o comparare de titluri, lipsa de identitate între cele două imobile făcând de prisos un astfel de demers şi determinând caracterul nefondat al acţiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că s-a stabilit anterior, cu autoritate de lucru judecat, că titlul intimatei nu poartă asupra suprafeţei revendicate, de 142 mp, pe care aceasta o deţine în fapt - parte din terenul uzucapat de către recurenţi - nu împiedică, potrivit instanţei, numai o nouă analiză a problemei titularului dreptului de proprietate asupra acestei suprafeţe, ci şi simpla invocare a situaţiei de fapt, constând în deţinerea (stăpânirea) acestui bun de către pârâtă.

Or, acest considerent este eronat, deoarece confundă cele două elemente care compun cauza acţiunii în revendicare - calitatea de proprietar (în drept) a reclamantului şi calitatea de deţinător (în fapt) a pârâtului. Independent de acest aspect, considerentul analizat îl contrazice vădit pe cel anterior. Consecinţa împrejurării că, în drept, recurenţii se bucură de recunoaşterea dreptului lor de proprietate cu autoritate de lucru judecat, prin efectul mai multor hotărâri pronunţate în contradictoriu cu intimata, ar trebui să însemne posibilitatea recurenţilor de a se prevala de aceste hotărâri în raporturile cu intimata, dacă, în fapt, aceasta le încalcă dreptul.

În raport de cele prezentate, recurenţii au susţinut că există o contradicţie clară între afirmaţia că o parte beneficiază de un titlu judiciar pentru dreptul de proprietate opus celeilalte părţi şi cea potrivit căreia, în cazul unei încălcări a dreptului de către cea din urmă parte, autoritatea de lucru judecat a aceluiaşi titlu împiedică utilizarea acestuia de către beneficiar pentru a obţine protecţia dreptului său. Sursa acestei contradicţii este, aparent, greşita înţelegere a obiectului mai amplu al acţiunii în revendicare, în comparaţie cu constatarea uzucapiunii, deja judecate între părţi, mai ales că prin acţiunea în revendicare recurenţii nu au cerut stabilirea (constatarea) dreptului lor de proprietate faţă de intimată - acest aspect de drept se impune părţilor cu autoritate de lucru judecat - ci realizarea efectivă a dreptului prin obligarea intimatei la a le lăsa bunul în posesie.

Au menţionat că este mai evidentă contradicţia în lumina consecinţelor practice pe care le produce raţionamentul instanţei de apel. Astfel, prin sentinţa nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti recurenţii au obţinut recunoaşterea dreptului dobândit prin uzucapiune, însă, dat fiind cadrul procesual creat prin acţiunea în constatarea uzucapiunii, nu au solicitat şi, prin urmare, nu s-a dispus vreo măsură privind obligarea intimatei la lăsarea terenului în litigiu în posesia recurenţilor (dispoziţie care ar fi fost specifică unei acţiuni în revendicare). Deşi au un titlu de proprietate inatacabil în raporturile cu intimata, recurenţii nu au un titlu executoriu pentru obligarea acesteia la predarea suprafeţei în litigiu.

Recurenţii au afirmat că au încercat, în trecut, să pună în executare sentinţa nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, însă procedura de executare silită a fost desfiinţată cu motivarea că această hotărâre, deşi constată dreptul recurenţilor, nu stabileşte, în sarcina intimatei, obligaţii susceptibile de punere în executare silită.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel în cauză, intimatei i-a fost respinsă propria acţiune în revendicare cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren, prin sentinţa nr. 1203/2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 în raport de autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4391/2002 a aceleiaşi instanţe, reţinându-se că intervenţia principală a acesteia a avut natura juridică a unei acţiuni în revendicare, fiind irelevant, pentru aplicarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, că noua acţiune în revendicare a intimatei a fost formulată pe altă cale procesuală. În acest context, se poate observa că motivarea contradictorie a instanţei de apel conduce la situaţia în care, pe de o parte, recurenţii sunt lipsiţi de orice protecţie faţă de încălcarea, de către intimată, a dreptului de proprietate ce le-a fost recunoscut cu autoritate de lucru judecat - recurenţii neputând pune în executare sentinţa referitoare la uzucapiune şi fiindu-le respinsă şi acţiunea în revendicare - în timp ce, pe de altă parte, intimata, deşi i-a fost respinsă propria acţiune în revendicare faţă de recurenţi, are, în fapt, câştig de cauză, pe motiv că deţine, în fapt, terenul.

Recurenţii au concluzionat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii cu consecinţe practice grave, reţinându-se concomitent existenţa titlului lor judiciar, opozabil intimatei, şi imposibilitatea valorificării acestui titlu în acţiunea în revendicare pentru a pune capăt încălcării dreptului de proprietate.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia instanţei de apel încalcă normele de drept material privind protecţia dreptului de proprietate privată prin acţiunea în revendicare. Astfel, eroarea de aplicare este cuprinsă în considerentul conform căruia "în condiţiile în care anterior s-a stabilit în mod definitiv că nu există suprapuneri între cele două proprietăţi (nici faptice şi nici cadastrale), dat fiind faptul că în cuprinsul planului de situaţie întocmit de către expertul D. suprafaţa de teren deţinută de către intimata pârâtă este reprezentată distinct de cea a apelanţilor-reclamanţi, aceştia nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, respectiv faptul că intimata pârâtă ocupă fără drept o suprafaţă din terenul deţinut de ei, şi să solicite o comparare de titluri, lipsa de identitate între cele două imobile făcând, de prisos un astfel de demers şi determinând caracterul nefondat al acţiunii în revendicare."

Au apreciat că acest considerent confundă elementele care compun cauza acţiunii în revendicare, astfel cum acestea rezultă din art. 563 alin. (1) C. civ., respectiv calitatea de proprietar a reclamantului şi deţinerea bunului în fapt, de către pârât.

Greşeala instanţei de apel cu privire la aceste considerent subzistă şi pentru că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate anterior între părţi, în special a sentinţei nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, împiedică repunerea în discuţie a primului dintre elementele menţionate - calitatea recurenţilor de proprietari asupra terenului în litigiu - care a făcut obiectul dezlegărilor judiciare anterioare, dar nu poate împiedica invocarea celui de-al doilea element al cauzei acţiunii în revendicare, respectiv împrejurarea că, actualmente, intimata stăpâneşte material o suprafaţă de 142 de mp din terenul care aparţine recurenţilor.

Au mai arătat recurenţii că în dosarul nr. x/2000 nu a existat vreo acţiune în revendicare formulată de aceştia, iar instanţa nu a analizat şi nu a stabilit dacă, în fapt, intimata stăpâneşte o suprafaţă din terenul care le aparţine. Dimpotrivă, în acea cauză, recurenţii au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar intervenţia principală a intimatei, care a avut natura unei revendicări, a fost respinsă pe motiv că "terenul dobândit de aceasta cu act autentic de la E., este distinct de terenul cu privire la care reclamanţii invocă uzucapiunea de 30 de ani."

Aşadar, între părţi a fost dezlegată, cu autoritate de lucru judecat, prima componentă a cauzei acţiunii recurenţilor din prezenta cauză, anume situaţia de drept constând în calitatea acestora de proprietari ai terenului în litigiu, în dosarul nr. x/2000 reţinându-se că titlul exhibat de intimată nu poartă asupra terenului uzucapat de recurenţi, deci nu îi conferă un drept de proprietate asupra acestui teren.

Raportul de expertiză întocmit de expertul D., la care a făcut referire instanţa de apel, a identificat lotul cumpărat de intimată prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.01.2000, expertul explicând în suplimentul raportului de expertiză motivele pentru care, în scopul identificării terenului, nu putea ţine cont şi de schiţa invocată de intimată (în special faptul că, după înstrăinările iniţiale din anul 1959, contractele subsecvente au făcut în mod eronat referire la proprietatea exclusivă asupra anumitor loturi, cu toate că, neavând loc un partaj, înstrăinătorii nu dispuneau decât de cote-părţi din dreptul de proprietate).

Ca atare, recurenţii au considerat că este greşită afirmaţia instanţei de apel în sensul că s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat că între cele două "proprietăţi" nu există suprapuneri "faptice", formularea fiind în sine contradictorie pentru că suprapunerile "faptice" nu pot exista între drepturi de proprietate exclusivă, ci numai în planul de fapt al stăpânirii materiale exercitate asupra bunului.

Prin urmare, nu există niciun impediment ca, aplicând mai întâi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte stabilirea dreptului de proprietate al recurenţilor asupra terenului în litigiu, instanţa să ia act de faptul că intimata stăpâneşte o porţiune de 142 mp din teren şi să o oblige să lase această suprafaţă în posesia recurenţilor.

Într-o aplicare corectă a art. 563 alin. (1) C. civ., recurenţii au arătat că instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa problemei de drept a titularului dreptului de proprietate, reţinând că dreptul de proprietate al recurenţilor asupra suprafeţei disputate nu poate fi repus în discuţie în prezenta cauză, şi să o oblige pe intimată, ca deţinător neproprietar, să lase suprafaţa revendicată în posesia recurenţilor.

Au afirmat că o nouă comparaţie de titluri ar fi fost de prisos, chiar recurenţii arătând că, prin efectul hotărârilor anterioare, dintre ipotezele acţiunii în revendicare, incidentă în speţă este aceea în care doar una dintre părţi are un titlu asupra bunului în litigiu. Neefectuarea unei noi comparaţii de titluri nu putea avea drept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare, recunoaşterea dreptului de proprietate al recurenţilor cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat fiind, dimpotrivă, premisa pentru admiterea acţiunii şi obligarea intimatei la lăsarea terenului în posesia recurenţilor.

5. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

La 13 iulie 2022, intimata C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 26 august 2022, recurenţii au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 15 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 11 mai 2023.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În principiu, litigiul are ca obiect acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi împotriva pârâtei, aceştia întemeindu-şi pretenţiile pe sentinţa civilă nr. 4391/07.05.2002, pronunţată în dosarul nr. x/2000 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, având ca obiect prescripţie achizitivă de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 210 mp, identificat ca având adresa Bucureşti, Şos. x. Pârâta a invocat în favoarea sa, cu privire la acelaşi teren, un titlu de proprietate propriu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.01.2000 de BNP F., prin care a devenit proprietarul unei suprafeţe de 210 mp de teren situat în municipiul Bucureşti, Şos. x.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că, în litigiul în urma căruia reclamanţii au dobândit un titlu de proprietate, în contradictoriu cu primăria, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, pârâta din prezenta cauză a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat respingerea acţiunii, motivând că suprafaţa respectivă de teren a fost dobândită în patrimoniul său prin contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. x/27.01.2000, de la numitul E..

A constatat, totodată, că în sentinţa ce reprezintă titlul invocat de reclamanţi s-a reţinut, cu privire la cererea de intervenţie şi, implicit, la dreptul pârâtei, că terenul proprietatea acesteia nu se suprapune cu terenul proprietatea reclamanţilor G., astfel cum a rezultat din raportul de expertiză şi schiţele de plan aferente, efectuate de expertul D..

A fost menţionată existenţa mai multor litigii între părţi, după cum urmează: litigiul iniţiat de G., în contradictoriu cu pârâta C., având ca obiect obligarea acesteia la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul uzucapat de reclamanţi, în care s-a reţinut că pârâta beneficiază de un titlu de proprietate, perfect valabil, şi că la momentul la care a edificat construcţiile pe acest teren era perfect îndreptăţită să se considere proprietarul terenului pe care edifica lucrările; acţiunea în revendicare iniţiată de pârâta C. respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat prin raportare la primul litigiu (acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), reţinându-se că în cadrul primului dosar a avut loc o comparare de titluri opuse de părţi - reclamanţii care invocau uzucapiunea şi intervenienta C., în temeiul art. 480 C. civ., stabilindu-se că cele două proprietăţi nu se suprapun; litigiul având ca obiect rectificare carte funciară, declanşat de G., în contradictoriu cu C., în care s-a dispus respingerea acţiunii ca lipsită de interes, reţinându-se faptul că cele două proprietăţi au numere cadastrale diferite, neexistând, aşadar o suprapunere cadastrală şi nici o stare de indiviziune; dosarul nr. x/2013 ce a avut ca obiect acţiune în revendicare şi accesiune imobiliară, iniţiat de G. în contradictoriu cu C., în care s-a stabilit o situaţie de fapt contrară celei consemnate de expertul D. în dosarul având ca obiect uzucapiune, expertul H. constatând că terenurile proprietatea părţilor (210 mp uzucapaţi de reclamanţi şi 210 mp cumpăraţi de pârâta C.) se suprapun în mare parte; litigiul penal în cadrul căruia C. a fost cercetată pentru tulburare de posesie şi achitată, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală şi în care s-a reţinut existenţa unei suprapuneri între cele două terenuri pentru care părţile exhibă titluri de proprietate, pe o suprafaţă de aproximativ 148 mp.

Pornind de la această premisă, a multiplelor litigii între părţi, instanţa de fond a constatat că acestea îşi contestă, din nou, reciproc, dreptul de proprietate în privinţa suprafeţei de teren de 210 mp, reclamanţii invocând puterea de lucru judecat cu privire la lipsa de suprapunere dintre cele două terenuri, iar pârâta, în combaterea acţiunii, un act autentic de vânzare-cumpărare, din anul 2000, precum şi un şir neîntrerupt de acte autentice de înstrăinare, ce ajung până în anul 1959.

Tribunalul a constatat că nu poate reţine cu prioritate o anumită putere de lucru judecat în defavoarea unei alte puteri de lucru judecat şi, procedând la analiza probelor administrate, a constatat că reţinerea diametral opusă a unei unice situaţii de fapt dintre părţi a avut drept cauză modalitatea diferită în care în mod concret fiecare expert a amplasat în spaţiu (şi pe schiţele de plan) suprafeţele de teren aparţinând fiecărei părţi.

Dat fiind faptul că titlurile provin de la autori diferiţi, tribunalul a apreciat că faptul dobândirii printr-un mod originar nu poate fi opus absolut titularului unui alt drept de proprietate, justificat (probat ca şi continuitate) anterior limitei de retroactivare a uzucapiunii, de la o persoană cu privire la care nu există vreun motiv să fie considerată neproprietar, motiv pentru care a constatat că titlul mai bine caracterizat apare a fi în cauză cel exhibat de pârâtă. În plus, instanţa de fond a reţinut că dreptul pârâtei a fost înscris în cartea funciară în anul 2000, autorul său fiind înscris deja în cartea funciară încă de la nivelul anului 1999, iar reclamanţii au înscris propriul drept de proprietate în anul 2003.

La rândul său, instanţa de apel, menţinând soluţia fondului, a apreciat, cu substituirea considerentelor acesteia, că, raportat la modul în care chestiunea litigioasă existentă între părţi referitoare la existenţa unor suprapuneri între proprietăţi a fost dezlegată în primul litigiu derulat între acestea, nu mai era posibilă reanalizarea acestei situaţii în dosarele ulterioare, instanţa de fond fiind ţinută de către chestiunile deja tranşate pe cale judiciară între părţi, chiar dacă ar fi considerat că modul de rezolvare a chestiunii în dispută a fost unul eronat.

Astfel, a considerat că instanţa de fond nu mai putea proceda în cadrul prezentului litigiu la o analiză a modului în care a fost întocmit raportul de expertiză în cauza având ca obiect uzucapiune, comparativ cu modul în care au fost realizate ulterior rapoarte de expertiză având obiective similare şi nici nu mai putea proceda la o nouă analiză în privinţa modului în care s-a reţinut amplasarea parcelelor pe baza unor probe administrate în cadrul unor litigii ulterioare, cât timp raportul iniţial, întocmit de către expertul D., a fost omologat de către instanţa ce a soluţionat acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv cererea de intervenţie principală având ca obiect revendicare formulată de către pârâtă, iar soluţia respectivă a devenit definitivă.

Reţinând că instanţa de fond a nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, curtea a constatat că, prin formularea de către apelanţii reclamanţi a unei cereri de obligare a intimatei pârâte la a le lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 142 mp, se tinde la acelaşi lucru, respectiv la nesocotirea efectului pozitiv al lucrului anterior judecat, situaţia premisă expusă de către aceştia în prezentul litigiu în sprijinul poziţiei lor procesuale, respectiv suprapunerea existentă între terenul dobândit de reclamanţi în baza hotărârii judecătoreşti de constatare a uzucapiunii şi cel dobândit de către pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare, fiind contrară celei deja stabilite în litigiile anterior derulate între părţi.

Cum situaţia suprapunerii celor două imobile a fost în mod definitiv tranşată pe cale judiciară între părţi încă din primul dosar derulat între acestea şi nu mai poate fi contrazisă, în condiţiile în care nu există o suprapunere a terenurilor ce sunt proprietatea părţilor instanţa de apel a considerat că nu se poate realiza o comparare a titlurilor, iar prima instanţă a procedat, într-adevăr, în mod eronat în acest sens, precum şi la recunoaşterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condiţiile în care reclamanţii au invocat şi dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune).

S-a concluzionat că reclamanţii nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, respectiv faptul că pârâta ocupă fără drept o suprafaţă din terenul deţinut de ei, şi să solicite o comparare de titluri, lipsa de identitate între cele două imobile făcând de prisos un astfel de demers şi determinând caracterul nefondat al acţiunii în revendicare.

Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că există o contradicţie între afirmaţia că o parte beneficiază de un titlu judiciar pentru dreptul de proprietate opus celeilalte părţi şi cea potrivit căreia, în cazul unei încălcări a dreptului de către cea din urmă parte, autoritatea de lucru judecat statuată anterior în privinţa aceluiaşi titlu împiedică utilizarea acestuia de către beneficiar pentru a obţine protecţia dreptului său.

Au apreciat că sursa acestei contradicţii este greşita înţelegere a obiectului mai amplu al acţiunii în revendicare, în comparaţie cu constatarea uzucapiunii, deja judecate între părţi, mai ales că prin acţiunea în revendicare recurenţii nu au cerut stabilirea (constatarea) dreptului lor de proprietate, ci realizarea efectivă a dreptului prin obligarea intimatei la a le lăsa bunul în posesie.

În acest context, au arătat că motivarea contradictorie a instanţei de apel conduce la situaţia în care, pe de o parte, recurenţii sunt lipsiţi de orice protecţie faţă de încălcarea, de către intimată, a dreptului de proprietate ce le-a fost recunoscut cu autoritate de lucru judecat - recurenţii neputând pune în executare sentinţa referitoare la uzucapiune şi fiindu-le respinsă şi acţiunea în revendicare - în timp ce, pe de altă parte, intimata, deşi i-a fost respinsă propria acţiune în revendicare faţă de recurenţi, are, în fapt, câştig de cauză, pe motiv că deţine, în fapt, terenul.

Critica este nefondată.

Astfel, dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. constituie temei pentru casare atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau când există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, în situaţia pendinte nu se poate reţine o atare contrarietate între considerente, întrucât, în mod neechivoc instanţa de apel a dat prevalenţă autorităţii de lucru judecat în privinţa efectului pozitiv al acesteia, valorizând sentinţa civilă nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în care, distinct de raportul juridic principal dedus judecăţii de către reclamanţii din prezenta cauză, de constatare a dreptului de proprietate, a fost respinsă cererea de intervenţie a intimatei de faţă având ca obiect acţiunea în revendicare, pe motiv că terenurile asupra căruia poartă litigiul nu se suprapun.

Faţă de această dezlegare dată raportului juridic conflictual dintre părţi, corect a apreciat instanţa de apel că soluţia şi considerentele hotărârii menţionate se impun cu forţa juridică a unei prezumţii juris et de jure ce nu poate fi combătută prin proba contrară. Prin urmare, chiar dacă instanţa de fond a administrat probe din care a concluzionat că ar exista o suprapunere a drepturilor de proprietate asupra terenurilor, instanţa de apel a constatat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se impune în privinţa statuării referitoare la inexistenţa unei atare suprapuneri, substituind raţionamentul juridic al hotărârii de primă instanţă, cu menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii. De asemenea, instanţa de apel a arătat că şi în situaţia în care instanţa de fond a procedat greşit la recunoaşterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condiţiile în care reclamanţii au invocat şi dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune), aceasta nu ar duce la admiterea acţiunii în revendicare, câtă vreme conflictul juridic dintre părţi asupra aceluiaşi aspect a fost tranşat anterior şi nu mai poate fi rediscutat.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ce ar atrage soluţii diferite, câtă vreme instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu putea valorifica o altă situaţie de fapt ataşându-i un raţionament juridic prin care a procedat la compararea de titluri, întrucât autoritatea de lucru judecat se opune unei atare dezlegări contrare primei hotărâri care se bucură de prezumţia de autenticitate şi de veridicitate ce nu mai poate fi combătură printr-o statuare contrară.

Prin critica formulată în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii afirmă că decizia instanţei de apel încalcă normele de drept material privind protecţia dreptului de proprietate privată prin acţiunea în revendicare.

Susţin că eroarea de aplicare în cazul de faţă este cuprinsă în considerentul conform căruia nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, întrucât autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate anterior între părţi, în special a sentinţei nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, împiedică repunerea în discuţie doar a primului element al cauzei acţiunii în revendicare, ce rezultă din dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ., şi anume calitatea recurenţilor de proprietari asupra terenului în litigiu, dar nu poate împiedica invocarea celui de-al doilea element al acestei cauze, respectiv împrejurarea că, actualmente, intimata stăpâneşte material o suprafaţă de 142 de mp din terenul care aparţine recurenţilor.

Recurenţii consideră că este greşită afirmaţia instanţei de apel, în sensul că s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat că între cele două "proprietăţi" nu există suprapuneri "faptice", formularea fiind în sine contradictorie, pentru că suprapunerile "faptice" nu pot exista între drepturi de proprietate exclusivă, ci numai în planul de fapt al stăpânirii materiale exercitate asupra bunului. Arată că, într-o interpretare corectă a art. 563 alin. (1) C. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa problemei de drept a titularului dreptului de proprietate, reţinând că dreptul de proprietate al recurenţilor asupra suprafeţei disputate nu poate fi repus în discuţie în prezenta cauză, şi să o oblige pe intimată, ca deţinător neproprietar, să lase suprafaţa revendicată în posesia recurenţilor.

Critica este nefondată.

Astfel, recurenţii susţin nelegala interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 563 alin. (1) C. civ., conform cărora "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept", susţinând că autoritatea de lucru judecat poate fi reţinută doar sub aspectul calităţii lor de proprietari ai terenului, nu şi în ceea ce priveşte faptul că intimata nu ar ocupa acest teren.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte valorizarea considerentelor unei hotărâri judecătoreşti anterioare, în examinarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se poate disocia situaţia juridică statuată de instanţa de judecată de situaţia de fapt reţinută în cuprinsul hotărârii, avându-se în vedere că dezlegarea în drept este rezultatul aplicării normelor de drept la starea de fapt ce rezultă din materialul probator administrat, care se bucură de prezumţia de veridicitate.

Aşadar, nu se poate reţine în cauză autoritatea de lucru judecat doar pentru anumite dezlegări, favorabile părţii, şi nu pentru întreg raţionamentul juridic prin care revendicarea pârâtei a fost respinsă în litigiul anterior, întrucât nu doar raportul juridic din cererea principală privind uzucapiunea, din care a rezultat calitatea de proprietari a reclamanţilor, se impune prezentei judecăţi, ci şi dezlegarea dată cererii de intervenţie, soluţionată între aceleaşi părţi, în care s-a apreciat că nu există un conflict în ceea ce priveşte dreptul de proprietate întrucât terenurile ce fac obiectul acestor drepturi nu se suprapun.

Prin urmare nu există o greşeală de judecată în reţinerea efectului autorităţii de lucru judecat nici în ceea ce priveşte calitatea de proprietari a reclamanţilor, care le-a conferit legitimare procesuală activă în cauză, însă nici în ceea ce priveşte stăpânirea materială a terenului lor de către pârâtă, care îşi exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, conform celor deduse din sentinţa nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pe de altă parte, se constată că o acţiune în revendicare implică analiza drepturilor opuse de părţi, respectiv stabilirea calităţii de proprietar neposesor şi de posesor neproprietar, or, în lipsa identificării deţinerii obiectului material al revendicării această verificare nu este posibilă, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ.

În consecinţă, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, potrivit dovezilor ataşate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 158A din 7 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2023.