Statute of limitations on continuous contractual breach and obligation of result for state housing agency under Law No. 152/1998

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 01 august 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL), ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 600 euro/lună (din care 100 euro/lună daune morale), începând cu 23 iulie 2011 până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a cartierului B., din care face parte şi blocul A10, situat pe parcela nr. 2005, în municipiul Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. 182076/19.03.2008, cu titlu de daune-interese, contravaloare lipsă de folosinţă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 05 martie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte sumele pretinse pentru perioada anterioară datei de 01.08.2016; a respins capetele de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale pentru perioada 23.07.2011 – 01.08.2016, ca prescrise; a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 16.709 euro, echivalent în RON la data plăţii, pentru perioada 01.08.2016 – 18.09.2020, precum şi la plata în continuare a sumei de 341 euro/lună, echivalent în RON la data plăţii, până la data predării locuinţei şi finalizării cartierului B., cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind daunele morale pentru perioada 01.08.2016 – data predării locuinţei şi finalizării cartierului B. şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 7.650 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 225A din 28 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de către reclamant şi de către pârâtă împotriva sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 255A din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi reţinerea cauzei, spre rejudecare, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant, ca prescrisă, respectiv ca neîntemeiată.

4.1. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la încălcarea normelor de drept material cu ocazia soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune

Susţine că reclamantul a formulat o acţiune în răspundere civilă contractuală, prin care a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului contractat, începând cu data de 23 iulie 2011, precum şi în continuare, până la predarea imobilului "la cheie".

Faţă de această solicitare, arată că este de necontestat că termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Invocă faptul că reclamantul cunoştea, în mod evident, că, prin neefectuarea lucrărilor (de construcţii şi utilităţi) până la termenul de predare convenit, 23 iulie 2011, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul lui.

Susţine că aceasta este data reprezentând începutul termenului de prescripţie, atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât şi data cunoaşterii prejudiciului, indiferent de tipul răspunderii (contractuală sau delictuală).

Precizează, de asemenea, şi că fapta ilicită nu are caracter continuu, contrar celor reţinute de instanţa de apel, ci a fost săvârşită şi consumată la data de 23 iulie 2011.

Arată şi că prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungeşte în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Prin urmare, invocă faptul că dreptul la acţiune s-a născut la data de 23 iulie 2011, iar reclamantul putea să cunoască orice daună cauzată în legătură cu nepredarea corespunzătoare a imobilului la momentul la care locuinţa contractată trebuia predată către acesta.

Susţine că, la momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, păgubitul nu trebuie să cunoască întinderea prejudiciului, ci numai existenţa acestuia, întrucât întinderea urmează a fi stabilită prin învoiala părţilor sau prin hotărâre judecătorească.

Apreciază ca fiind greşită motivarea instanţei de apel, întrucât, în prezenta cauză, nu există ipoteza unor prestaţii succesive, care presupune ca obligaţia să aibă caracter recurent. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligaţie uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Mai susţine şi că validarea posibilităţii reclamantului, astfel cum a dispus instanţa de apel, de a solicita despăgubirile în orice moment ulterior expirării termenului de predare a locuinţei, echivalează cu recunoaşterea, în beneficiul acestuia, a unei imprescriptibilităţi a acţiunii în despăgubiri, sub aspectul perioadei aflate la dispoziţia sa, de a ieşi din pasivitate, perioada care, în condiţiile arătate, ar fi nelimitată, accepţiune ce nu poate fi primită.

Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit să atingă un echilibru între, pe de o parte, necesitatea de a proteja interesul privat al celui care se consideră îndreptăţit să obţină concursul forţei coercitive a statului pentru realizarea dreptului său de natură patrimonială şi, pe de altă parte, interesul public al eliminării incertitudinilor din circuitul civil.

Drept urmare, date fiind prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, precum şi faptul că reclamantul a introdus acţiunea prin care solicită despăgubiri după expirarea termenului de prescripţie, susţine că aceasta este prescrisă în totalitate, instanţa de apel interpretând în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile.

4.2. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în nerespectarea normelor de drept material, de către instanţa de apel, cu privire la acordarea prejudiciului viitor, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, care se va acumula în continuare până la predarea locuinţei reclamantului şi finalizarea cartierului B.

În dezvoltarea acestei critici, pârâta a invocat că, pentru a se putea solicita declanşarea răspunderii contractuale pentru repararea prejudiciului viitor, trebuie dovedită îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, inclusiv existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei în producerea acesteia.

Or, în speţă, fapta ilicită invocată constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale, astfel că nu se poate susţine şi dovedi că aceasta nu va fi executată în viitor şi că neexecutarea presupusă va fi culpabilă.

Mai susţine şi că nici cuantumul prejudiciului viitor nu poate fi stabilit, acesta neavând caracter cert.

Pârâta invocă şi faptul că întinderea prejudiciului nu poate fi determinată cu certitudine, prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului, propus de reclamant, reprezentat de chiria pentru un imobil similar, din moment ce cuantumul chiriei practicate pe piaţa liberă fluctuează în funcţie de evoluţia pieţei imobiliare.

Arată că acest criteriu putea fi utilizat doar pentru perioada în care prejudiciul s-a produs efectiv, nu şi pentru determinarea prejudiciilor viitoare.

Drept urmare, afirmă că nu este întrunit caracterul real al şansei raportat la admiterea capătului de cerere privind contravaloare lipsă de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării efective a imobilului reclamantului.

În aceste condiţii, susţine că prejudiciul nu are caracter cert şi determinabil, prejudiciul viitor nefiind cuantificabil, nefiind îndeplinite nici condiţiile răspunderii contractuale în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

În concluzie, afirmă că hotărârea prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului şi pentru viitor, fără a exista dovezi clare ale caracterului cert al prejudiciului viitor, în raport de fluctuaţia cererii şi a ofertei pe piaţa chiriilor, este nelegală.

4.3. Privitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în schimbarea naturii şi a conţinutului actului juridic, implicit a efectelor sale, care a avut drept rezultat aplicarea greşită a legii

În dezvoltarea acestei critici, pârâta susţine neefectuarea unei distincţii după natura şi obiectul contractelor deduse judecăţii şi neacordarea relevanţei clauzelor specifice ale acestora, care le diferenţiau, conform legii, sub aspectul naturii, obiectului şi efectelor actului juridic.

Aşadar, arată că, aplicând raţionamentul instanţei de apel, pârâta, în calitate de mandatar, este obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului (nepredarea imobilului "la cheie" cu utilităţi şi finalizarea cartierului), în temeiul răspunderii contractuale, în condiţiile în care există o relaţie contractuală distinctă, pentru obţinerea rezultatului, între reclamant şi constructor, contractul de construire fiind ulterior contractului de mandat (deci reclamantul a înţeles să-şi stabilească o relaţie contractuală proprie, exclusivă cu debitorul obligaţiei de rezultat), iar mandatarul nu a încasat preţul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui.

Mai susţine şi că a încasat doar o anumită cotă, de 5%, parte componentă a preţului locuinţei, reprezentând acoperirea cheltuielilor necesare obţinerii avizelor si autorizaţiilor.

Precizează că acest aspect rezultă fără dubiu din "Devizul general privind cheltuielile necesare realizării construcţiei" reclamantului, deviz ce cuprinde componenţa preţului pe casă şi pe categorii de lucrări, fiind inclusă şi cota datorată pârâtei.

Cu toate acestea, preţul locuinţei, contractate de reclamant, este plătit constructorului.

Invocă şi că reclamantul este obligat să achite cota legală de 5%, întrucât nu a achiziţionat un imobil de pe piaţa liberă ci, cunoscând şi acceptând termenii şi condiţiile acestui program, a solicitat înscrierea în programul dezvoltat de pârâtă şi contractarea acestui imobil prin intermediul pârâtei.

Precizează şi că specific acestui program este faptul că preţul locuinţei corespunzător proiectului şi opţiunii reclamantului este format din avansul depus de către beneficiar şi din creditul ipotecar acordat, precum şi că o facilitate, de care a beneficiat reclamantul, a fost accesul la terenul pentru construcţia locuinţei.

Prin urmare, reclamantul nu a achiziţionat un imobil de pe piaţa liberă ci, cunoscând şi acceptând termenii şi condiţiile acestui program, a solicitat înscrierea în programul dezvoltat de pârâtă şi contractarea acestui imobil prin intermediul acesteia.

Susţine că este greşită argumentaţia instanţei de apel potrivit căreia: "chiar apreciind că în discuţie este o simplă obligaţie de diligenţă, se reţine că în situaţia mandatului cu titlu oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate, raportat la standardul unei persoane prudente şi diligenţe", din moment ce împrejurarea că beneficiarii datorează pârâtei cota de 5% nu schimbă în niciun fel natura juridică a contractului de mandat încheiat între părţi.

Arată că limitele exprese ale mandatului sunt cele stabilite de comun acord, prin semnarea contractului nr. x/11.08.2008.

Afirmă şi că, în realitate, nu a existat o analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate şi a aplicării dreptului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, mai invocă şi că instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, fiind încălcate prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Susţine că, în baza contractului de mandat, pârâta şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei reclamantului, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

Precizează că trimiterea instanţei la existenţa unui mandat sui generis, unde obligaţiile pârâtei trebuie înţelese şi în lumina Legii nr. 152/1998 nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Este suficient, din acest punct de vedere, să se arate că sistemul de drept trebuie înţeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. de la 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulaţii exprese, câtă vreme acest text dă naştere unui drept în patrimoniul pârâtei (de a nu răspunde decât pentru culpă gravă).

Din această perspectivă, afirmă că se impune a fi subliniat că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare, de către aceasta, a obligaţiilor legale sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terţi (la care pârâta nu este parte) sau prin contractele încheiate de pârâtă cu terţi (la care reclamantul nu este parte), nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind atreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor arătate prin decizia recurată.

Astfel, susţine că prevederile contractului de mandat nu se completează cu obligaţiile legale şi cu obligaţiile cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens.

Din această perspectivă, simpla trimitere pe care părţile au facut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 C. civ. de la 1864.

Susţine că răspunderea contractuală a pârâtei trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o, în calitate de mandatar, cu reclamantul, în calitate de mandant, respectiv a contractului de mandat nr. x/15.09.2006 şi din perspectiva art. 1532 şi urm. C. civ. de la 1864.

În continuare, privitor la fapta ilicită şi la culpa pârâtei, arată că, prin art. 1 din contractul de mandat nr. x/11.08.2008, mandantul l-a împuternicit pe mandatar să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, pentru ca lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinute de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Aşadar, contractul de mandat stabileşte în sarcina pârâtei obligaţia unică de urmărire, din perspectiva execuţiei şi finalizării lucrărilor, astfel încât să fie respectate condiţiile stabilite prin contractul de construire, pârâta obligându-se doar la urmărirea respectării contractului de construire.

Invocă faptul că este greşită interpretarea instanţei de apel, în sensul că art. 1 al contractului de mandat stabileşte o obligaţie de urmărire a executării lucrărilor (obligaţie de diligenţă) şi o obligaţie de finalizare a lucrărilor (obligaţie de rezultat).

Afirmă că, pentru a fi aplicat acest raţionament, ar trebui să existe o delimitare clară a celor două obligaţii, pentru a putea determina până unde poate fi antrenată răspunderea constructorului şi din ce punct intervine răspunderea mandatarului.

Mai arată pârâtul şi că nici ipoteza unei solidarităţi pasive între pârâtă şi constructor nu poate fi aplicabilă atât timp cât cele două contracte au obiecte diferite, iar, prin contractul de mandat, reclamantul împuterniceşte pârâta să îl reprezinte în relaţia cu constructorul.

În aprecierea caracterului unei obligaţii ca fiind de rezultat sau de diligenţă, nu ar trebui aplicată doar interpretarea gramaticală a clauzei respective, ci ar trebui avute în vedere contractele încheiate, modul de derulare a obligaţiei şi natura contraprestaţiei.

Afirmă că îi revenea doar obligaţia de a urmări modalitatea în care constructorul realizează locuinţa şi de a se asigura că realizarea locuinţei respectă autorizaţia de construire.

Or, precizează că probele aflate la dosarul cauzei nu conturează încălcarea, de către pârâtă, a acestor obligaţii.

Drept urmare, arată că, de vreme ce obligaţiile stabilite în sarcina sa, de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, în mod greşit a fost reţinut prin decizia recurată că este probată o culpă a pârâtei, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reţine o culpă în sarcina sa.

Mai arată şi că obligaţia de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligenţă, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termenul de 24 luni este indiferentă.

Pârâta îşi continuă criticile prin trimiteri la art. 8 şi art. 54 alin. (1) din contractul de antrepriză generală, încheiat de reclamant cu constructorul.

Susţine, de asemenea, că, în lipsa oricărui suport probator care să ateste că locuinţa pârâtului ar fi fost predată, în termenul contractual, de antreprenorul general sau că acesta ar fi notificat pârâtei faptul că locuinţa este finalizată, acesteia nu îi poate incumba obligaţia de nepredare la termen a locuinţei.

Arată şi că nu şi-a asumat obligaţia de a executa şi de a finaliza lucrările într-un anumit termen, contrar argumentaţiei instanţei, respectiv nu a garantat îndeplinirea obligaţiei de a realiza locuinţa în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligaţie fiind asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire, situaţie ce nu dovedeşte neîndeplinirea obligaţiei de urmărire a execuţiei lucrărilor de construire.

Astfel, nu trebuie confundată obligaţia mandatarului, de supraveghere a execuţiei lucrării, cu cea a constructorului, de execuţie a lucrării.

Or, întârzierea executării lucrării priveşte obligaţia de realizare a lucrărilor de construire, ce izvorăşte din contractul de construire, iar nu obligaţia de supraveghere, ce revenea mandatarului ANL.

Continuă prin a afirma că neîndeplinirea rezultatului ce reprezintă scopul mediat al contractului nu dovedeşte neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă, respectiv neluarea tuturor măsurilor corespunzătoare pentru realizarea acestui scop, precum şi faptul că nu se prezumă culpa debitorului prin simpla nerealizare a rezultatului.

De asemenea, susţine şi că obligaţiile enumerate de instanţă nu au fost asumate de către pârâtă (finalizarea locuinţei şi a utilităţilor în termen de 24 luni ori finalizarea cartierului B.) prin contractul de mandat, iar încheierea contractelor dintre pârâtă şi terţi (autorităţi publice, furnizori de utilităţi, antreprenori/constructori) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre Agenţie şi reclamant, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective.

Arată că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligaţiilor, cu obligaţiile legale şi cu cele cuprinse în contractele de antrepriză generală şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens.

Totodată, mai invocă şi faptul că este eronată reţinerea instanţei de apel, în sensul nerespectării unor obligaţii de realizare a cartierului B., ce trebuia să includă străzi şi utilităţi, în condiţiile în care, neexistand nicio obligaţie cu privire la urmărirea unor astfel de lucrări, pârâta nu poate răspunde pentru neefectuarea lor.

În acest sens, face trimitere la existenţa contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, încheiat între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari, prin care s-a convenit realizarea de acţiuni de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe B., preluând obligaţiile Consiliului Local al Sectorului 1, prevăzute la art. 2 din Convenţia AAM nr. 1909/2004.

De asemenea, mai invocă şi că, din prevederile art. 3 din Convenţia AAM nr. 1909/2004 rezultă că pârâta nu poate fi ţinută să răspundă împreună cu cei care s-au obligat la realizarea utilităţilor, această obligaţie nefiind stabilită în sarcina sa.

Afirmă şi că, analizând contractul dintre părţi, nu se poate reţine că reclamantul a mandatat pârâta să realizeze întregul cartier în lipsa unei asemenea prevederi, în acest sens, în contract şi în condiţiile în care niciuna din părţi nu îşi putea imagina complexitatea raporturilor juridice specifice dezvoltării cartierului B.. Inclusiv maniera de stabilire a termenului contractual sau încheierea de către reclamant a unui contract de construire doar cu constructorul casei demonstrează că respectivul contract de mandat a privit un singur imobil, iar nu întregul cartier, pentru care solicită despăgubiri reclamantul.

Arată, de asemenea, că a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului Bucureşti, ce formează obiectul dosarului nr. x/2020, precum şi o acţiune având ca obiect obligarea autorităţilor la respectarea convenţiei şi realizarea utilităţilor în amplasamentul B., ce formează obiectul dosarului nr. x/2009

Afirmă că reclamantul nu a mandatat pârâta să îl reprezinte în relaţia cu entităţile care s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a pârâtei în acest sens.

Arată că, în condiţiile în care pârâta a întreprins demersuri şi măsuri concrete în vederea îndeplinirii şi realizării obligaţiilor asumate, astfel încât locuinţele să fie finalizate şi să poată fi recepţionate şi predate beneficiarilor, conform contractelor încheiate, iar Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul B., finalizarea imobilului aparţinând reclamantului, a utilităţilor şi a cartierului B. nu depind de voinţa şi de puterea de decizie a acesteia.

4.4. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., referitor la existenţa unei motivări superficiale a deciziei recurate şi la aplicarea greşită a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat

În dezvoltarea acestor critici, pârâta arată că nu au fost examinate faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a altei instanţe, deşi, în dreptul romanesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

De asemenea, arată că reţinerea unei alte hotărâri, din alte dosar, în care reclamantul nu este parte şi care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica respectiva problemă, a fost făcută de instanţa de apel fără o motivare concretă.

Susţine, totodată, că instanţa s-a rezumat doar la a enumera o serie de obligaţii în sarcina/neîndeplinite de pârâtă, fără a expune, însă, un raţionament logico-juridic pertinent, care să conducă la această concluzie.

Afirmă şi că instanţa de apel nu a justificat care este argumentul legal, potrivit căruia, analizând situaţii similare, pot fi avute în vedere doar unele hotărâri, nu şi alte hotărâri, în care au fost cuprinse dezlegări care privesc, de asemenea, conduita pârâtei faţă de programul guvernamental B..

Susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere şi hotărârile prin care s-a statuat că pârâta şi-a asumat obligaţii de diligenţă şi nu poate fi obligată la plata unor daune-interese pentru întârzierea în finalizarea construcţiilor sau pentru lipsa utilităţilor.

De asemenea, arată că, în loc a analiza probele, instanţa de apel s-a rezumat la a reitera o hotărâre judecătorească anterioară, pronunţată într-o cauză care priveşte alte părţi, deşi obiectul şi cauza dosarului judecat în contencios sunt diferite de cele analizate în prezenta speţă, chestiunile litigioase deduse judecăţii în cele două dosare fiind esenţialmente diferite.

Mai invocă şi că nu poate fi primită argumentaţia instanţei cu privire la dezlegările din hotărârea reţinută (decizia nr. 5197/25.04.2013), în ceea ce priveşte îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei, în condiţiile în care, în cauza soluţionată de instanţa de contencios, nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de pârâtă, prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin.

De asemenea, afirmă că reclamantul din cauza respectivă nu este şi reclamant în prezenta cauză.

4.5. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la existenţa unei cauze exoneratorii de răspundere, constând în culpa creditorului, prin neasigurarea finanţării

În dezvoltarea acestor critici, pârâta invocă încălcarea prevederilor art. 982 C. civ. de la 1864, ca urmare a soluţiei instanţei de apel, de respingere în mod greşit a excepţiei de neexecutare a contractului, în condiţiile în care, în aplicarea principiului reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor, pârâta nu putea duce la îndeplinire obligaţia principală prevăzută la art. 1 din contractul de mandat, aceea de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor şi de a gestiona sumele din contul mandantului pentru plata lucrărilor atât timp cât mandantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura sursa de finanţare.

Conform art. 982 C. civ. din 1864, clauzele unui contract se interpretează unele prin altele, dându-se înţelesul ce rezultă din actul întreg, astfel rezultă în mod indubitabil că cele două obligaţii, cea a pârâtei, de a urmări lucrările şi a efectua plăţile către constructor şi proiectant, şi cea a reclamantului, de a asigura finanţarea, sunt interdependente.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul nu şi-a respectat obligaţia esenţială de a asigura finanţarea.

Afirmă că, potrivit dispoziţiilor contractuale (art. 5-8 din contractul de mandat), reclamantul avea obligaţia de a asigura finanţarea lucrărilor de construcţie la imobilul său de la iniţierea acestora şi până la finalizarea şi predarea locuinţei.

De asemenea, susţine că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, de a asigura finanţarea şi de a achita debitele restante, de a reactiva creditul, şi nici de a achita din fonduri proprii debitele, prin aceasta producând un prejudiciu pârâtei şi determinând, prin propriul său comportament, imposibilitatea de a realiza lucrări la imobilul contractat de acesta.

Arată, în continuare, că obiectul contractului dintre părţi nu putea şi nu se poate realiza datorită inexistenţei finanţării lucrărilor, acesta fiind motivul pentru care imobilul nu este finalizat, fiind exclusiv culpa reclamantului.

Mai susţine pârâta şi că, în baza contractului de mandat, obligaţia care îi revine este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor, în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care aceasta a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Însă, obligaţia de a construi şi de a preda "la cheie" locuinţa revine constructorului şi autorităţilor locale, care s-au obligat la realizarea utilităţilor şi a cartierului B..

Afirmă şi că nu se poate susţine că prejudiciul este cert, neputâdându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe, asupra căreia reclamantul nu are atributul dreptului de proprietate.

Mai arată şi că prejudiciul generat de o pretinsă lipsire de folosinţă a unui bun inexistent reprezintă un nonsens.

De asemenea, invocă şi că prejudiciul nu a fost dovedit, situaţiile avute în vedere de către expert şi analizate în cadrul raportului de expertiză nereprezentând o dovadă a prejudiciului, întrucat au fost luate în considerare oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuţie, fără a se avea în vedere situaţia concretă a zonei rezidenţiale, ceea ce nu probează, însă, un prejudiciu real, efectiv.

Concluzionează prin aceea că stabilirea în sarcina pârâtei a existenţei unui prejudiciu, pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, reprezintă o măsură nelegală, din moment ce prejudiciul nu are un caracter cert.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 15 iunie 2022, în termenul legal, a formulat întâmpinare reclamantul, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs privitor la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, arată că acesta este, în principal, nul şi în subsidiar, nefondat.

Nulitatea este susţinută de faptul că, prin memoriul de recurs, se reiau motivele de apel, cu mici schimbări de poziţionare în pagină, tezele fiind identice, respectiv: faptul că fapta ilicită nu este continuă şi că s-a epuizat la împlinirea celor 3 ani, calculat de la data termenului de predare, faptul că în 23 iulie 2011 reclamantul trebuia să cunoască nu doar prejudiciul şi persoanele vinovate de producerea lui, ci şi întinderea acestuia, faptul că obligaţia de a realiza o construcţie la un anumit termen este prescriptibilă, în termenul general, respectiv că valorificarea dreptului la despăgubiri după împlinirea termenului de 3 ani ar echivala cu imprescriptibilitatea acţiunii.

Arată că fapta ilicită, constând în neasigurarea finalizării locuinţei, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea la termen, conform autorizaţiei şi proiectului de execuţie, reprezintă o inacţiune, cu un început cert dar încă fără sfârşit, caracterul continuu fiind asigurat de executarea şi asumarea continuă a contractelor de părţi.

Reclamantul îşi continuă argumentaţia prin aceea că, fiind o inacţiune continuă, în progres, prejudiciul se produce şi el în mod continuu, fiind aplicabile în mod regresiv, în limita celor trei ani, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

De asemenea, afirmă că inclusiv din înscrisurile depuse de pârâtă, în cursul procesului, rezultă existenţa contractelor în derulare, nedesistarea pârâtei de obligaţiile sale contractuale, fiind, astfel, asigurată în continure proba în susţinerea neprescrierii extinctive a daunelor.

Cu toate că dreptul la despăgubire al reclamantului pentru întârzierea în executarea obligaţiei pârâtei, astfel cum este prevăzut de art. 14 din contractul de mandat, este în relaţie cauzală cu obligaţia de predare a locuinţei, acesta este un drept principal, distinct de dreptul de a obţine executarea în natură, prin predarea locuinţei.

Arată reclamantul că, nefiind un drept accesoriu, nu poate fi aplicat principiul accesorium sequitur principale pentru lămurirea aspectului privind prescripţia dreptului reclamantului de a obţine obligarea pârâtei la plata de daune pentru întârzierea executării obligaţiilor contractuale.

Susţine că instanţa de apel a aplicat corect aceste reguli, cu luarea în considerare a autonomiei dreptului la despăgubire, a cărui evoluţie este legată de existenţa legăturii contractuale dintre părţile cauzei, de caracterul continuu al faptei ilicite şi de producerea continuă a prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.

Mai arată şi că, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, toate contractele (atât contractul de mandat, cât şi convenţia MM nr. 1909/2004) sunt în derulare şi în prezent.

De asemenea, susţine şi că este greşită afirmaţia pârâtei în sensul încetării existenţei juridice a contractului de mandat, ca efect al împlinirii termenului de predare, cât timp părţile nu s-au desistat de contractele semnate şi nici nu au cerut invalidarea lor ori încetarea pentru alte cauze.

În acest sens, arată şi că, în conformitate cu prevederile art. 15 din contractul de mandat, acesta îşi încetează valabilitatea după recepţia finală a construcţiei (ca etapă ulterioară recepţiei la terminarea lucrărilor), iar, din moment ce acestea nu au fost realizate, contractul de mandat se află în derulare.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privitor la existenţa unor motive contradictorii, arată că acesta este nefondat.

Susţine reclamantul că decizia recurată este amplu şi riguros motivată, fiind eronate susţinerile pârâtei, în sensul că instanţa de apel doar a preluat considerentele altor hotărâri, fără să prezinte raţionamentul propriu, din care să se deducă silogismul logico-juridic care a stat la baza soluţiei.

Precizează că se observă că, în analiza determinării regulilor prescripţiei extinctive, instanţa de judecată a aplicat corect regulile aferente, reţinând autonomia dreptului la despăgubire.

Mai susţine că a fost reţinută şi fixată situaţia de fapt, sub aspectul actelor juridice şi a contextului în care s-au născut raporturile contractuale între părţile cauzei.

De asemenea, afirmă că a fost făcută analiza aprofundată a obligaţiilor pârâtei, cu indicarea expresă a actelor juridice şi a clauzelor din contractul de mandat, din contractul de construire, precum şi a modului de îndeplinire a acestor obligaţii, prin prisma cererii de chemare în judecată precizată, formulată de reclamant şi a apărărilor pârâtei.

Mai susţine şi că a fost evocată absenţa realizării celor două recepţii, conform actelor juridice, precum şi că a fost motivat care este rolul contractual şi legal al pârâtei, acela de dezvoltator în baza Legii nr. 152/1998 şi a H.G. nr. 620/2001, de coordonator si garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale de construire de locuinţe la nivel naţional.

Totodată, arată că a fost argumentată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei, constând în fapta ilicită, de neasigurare a predării locuinţei "la cheie" la termen şi în conformitate cu autorizaţia de construire şi cu documentaţia tehnică, cu aprecierea apărărilor acesteia referitoare la cauzele exoneratorii de răspundere evocate.

Continuă argumentaţia prin aceea că instanţa de apel a motivat de ce demersurile pârâtei, constând în transmiterea de adrese constructorilor şi semnatarelor Convenţiei nr. 1909/2004 nu sunt şi nu pot fi utile.

În egală măsură, mai precizează şi că s-a argumentat de ce sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile contractuale.

Afirmă reclamantul că practica judiciară contrară, evocată de pârâtă, nu prezintă relevanţă pentru că se circumscrie problematicii juridice diferite din acele dosare, având în vedere că instanţele au fost învestite cu cereri de rezoluţiune a contractului de mandat sau cu cereri în despăgubire, în cadrul cărora beneficiarii nu au pus în discuţie calitatea de investitor şi de entitate de stat care derulează programe naţionale de construcţie de locuinţe ANL.

Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în greşita aplicare a legii substanţiale privind calităţile, rolul pârâtei şi natura obligaţiilor acesteia, afirmă că acesta este nefondat.

În dezvoltarea apărărilor formulate, reclamantul afirmă faptul că, prin memoriul de recurs, au fost reluate motivele de apel, cu mici schimbări de formă, tezele fiind identice.

De asemenea, afirmă şi că se observă că lipsesc critici punctuale cu privire la considerentele deciziei civile recurate, cum ar fi, de exemplu, contestarea lipsei obligaţiei de a asigura realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

Reclamantul invocă prevederile art. 970, art. 977, art. 981 şi art. 982 din C. civ. din 1864, precum şi rolul legal şi atribuţiile pârâtei, conform dispoziţiilor Legii nr. 152/1998, dar şi art. 1 din contractul din mandat, în argumentarea susţinerii în sensul că mandatul nu a fost dat pentru încheierea unuia sau mai multor acte juridice, ci pentru asigurarea rezultatului constând în predarea locuinţei la termen şi în conformitate cu proiectul tehnic şi cu autorizaţia de construire.

Precizează reclamantul că natura juridică a contractului încheiat de părţi este aceea a unui contract nenumit, de aceea contractul de mandat nu a dat naştere la obligaţiile de diligenţă pe care le reclamă pârâta.

Susţine ca fiind eronată afirmaţia pârâtei în sensul interdicţiei interpretării contractului de mandat şi al efectelor sale în raport de dispoziţiile legislaţiei speciale sub care funcţionează ANL, pentru că aşa s-ar ajunge la aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale.

Asigurarea finalizării şi predării la termen a locuinţei "la cheie" este o obligaţie de rezultat, care derivă din poziţia şi atribuţiile pârâtei de investitor (dezvoltator imobiliar), coordonator al Programului de locuinţe B., garant al statului şi mandatar oneros, potrivit legislaţiei speciale de înfiinţare şi funcţionare, precum şi din dispoziţiile legale în materia construcţiiilor, sens în care face trimitere la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 152/1998, la art. 61 pct. 4 şi 5 din Legea nr. 152/1998, precum şi la dispoziţiile art. 17.1 – art. 17.4 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998.

Mai precizează reclamantul şi că asigurarea finalizării construcţiei implică atât asigurarea edificării construcţiei în sine, cât şi a instalaţiilor care o deservesc şi o fac funcţională, conform art. 2 din Legea nr. 10/1995, rezultând, totodată, că mandatul funcţionează şi pe componenta de urbanizare, fără de care nu se poate finaliza şi preda o construcţie, pârâta fiind responsabilă şi pe componenta de urbanizare a cartierului B..

Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privitor la aplicarea greşită a normelor de drept substanţial referitoare la condiţiile răspunderii civile contractuale, reclamantul afirmă că şi acesta este nefondat.

În dezvoltarea apărărilor, reclamantul afirmă o serie de aspecte, care conturează elementele de drept ale cauzei, respectiv: caracterul personal al acţiunii, natura juridică de drept principal al dreptului la daune pentru lipsa de folosinţă, caracterul de rezultat al obligaţiilor pârâtei.

De asemenea, susţine că efectele juridice ale încheierii contractului de mandat constau în naşterea, în patrimoniul reclamantului, a dreptului de a deveni proprietar al locuinţei, a dreptului la predarea locuinţei la termenul convenit şi a dreptului de a fi executată construcţia conform autorizaţiei de construire, proiectului tehnic şi detaliilor de execuţie.

În caz de nerealizare a drepturilor anterioare, afirmă că reclamantul are dreptul la executarea în natură a obligaţiei de predare, dreptul la rezoluţiunea contractelor, cu dreptul subsecvent şi accesoriu la restituirea prestaţiilor, dreptul la daune pentru prejudiciile produse prin întârzierea în predare ori pentru alte prejudicii.

Precizează, de asemenea, şi faptul că pârâta are calitatea de investitor (dezvoltator) imobiliar, în sensul Legii nr. 10/1995, garant al statului privind realizarea Programului de Locuinţe ANL Cartier B. (parte a Programului Naţional de Locuinţe) şi de mandatar cu titlu oneros, în conformitate cu obligaţiile aferente care îi revin, conform Legii nr. 152/1998.

Susţine şi că, pe componenta asigurării finalizării locuinţei la termen şi conform autorizaţiei de construire şi detaliilor tehnice, se constată că pârâtei îi este asigurat, prin contractul de antrepriză generală, controlul asupra constructorului, iar, prin semnarea Convenţiei MM nr. 1909/2004, pârâta are calitatea de Preşedinte al Consiliului de Conducere.

Arată că fapta ilicită a pârâtei constă în neasigurarea finalizării construcţiei, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor, şi finalizarea urbanizării cartierului B., precum şi de a nu asigura predarea la termen a locuinţei la cheie, fiind o inacţiune continuă, care nu s-a consumat la data împlinirii termenului de predare, care produce efecte juridice şi în prezent, generând în continuare un prejudiciu.

Privitor la motivul de recurs referitor la existenţa unei cauze exoneratorii de răspundere, constând în culpa creditorului, prin neasigurarea finanţării, susţine că este nefondat, întrucât asigurarea creditării, în sensul de aprobare a tragerilor, trebuia să se facă în condiţiile şi în termenul contractului de credit ipotecar încheiat cu C. S.A., corelat cu termenul de predare, conform art. 8 din contractul de construire.

Invocă faptul că pretenţia pârâtei, de a-i fi asigurată finanţarea sine die, este nerezonabilă şi nelegală, în condiţiile în care finanţarea a devenit inactivă după expirarea termenului de predare.

În esenţă, precizează că, în absenţa unui raport privind repararea defectelor şi neconformităţilor, nu se poate discuta de trecerea la finalizarea lucrărilor de construire şi nici de finanţarea acestor lucrări, apărarea pârâtei fiind în afara realităţii factuale şi de drept.

Privitor la motivul de recurs referitor la neîndeplinirea condiţiei existenţei unui prejudiciu cert, arată că este nefondat.

Astfel, susţine că prejudiciul este cert atât sub aspectul realităţii producerii sale, reclamantul fiind lipsit şi în prezent de folosinţa locuinţei, cât şi sub aspectul determinării (cuantificării) sale, aceasta fiind realizată prin expertiza tehnică de evaluare.

Pretenţiile deduse judecăţii sunt reprezentate de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, iar determinarea chiriei reprezintă doar un mod de evaluare a prejudiciului, iar nu pretenţia însăşi.

Afirmă şi că pârâta confundă prejudiciul cu dauna, atât timp cât susţine că dacă nu a fost probată existenţa contractelor de închiriere, nu ar exista un prejudiciu cert.

Susţine că lipsirea de folosinţă este distinctă de prejudiciul constând în ratarea unei şanse, regimul juridic fiind diferit.

Privitor la motivul de recurs privitor la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 5197/25.04.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011, arată că acesta este nefondat.

Precizează că instanţa de apel în mod legal a reţinut că, prin decizia civilă nr. 5197/25.04.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvenamental "Cartierul de locuinţe B.", incluzând imobilul de pe lotul x şi a obligat pârâta să dispună toate măsurile administrative în termen de 6 luni de la data deciziei, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a invocat faptul că respectivul litigiu are o legătură directă, organică, cu prezenta cauză, din moment ce în cadrul acestuia s-a statuat asupra condiţiilor răspunderii civile a pârâtei, cu privire la întregul cartier de locuinţe B., din care face parte şi lotul reclamantului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

1. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la încălcarea normelor de drept material cu ocazia soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune

În esenţă, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva menţinerii soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În opinia recurentei-pârâte, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie aplicabil fiind cel de 3 ani, iar momentul de început al curgerii termenului fiind reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 23 iulie 2011, în raport de care acţiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului de prescripţie.

Înalta Curte va înlătura criticile reclamantului privitoare la nulitatea acestui motiv de recurs, prin aceea că pârâta s-ar fi rezumat doar la a reitera criticile formulate prin cererea de apel, din moment ce, prin acest motiv de casare, pârâta a dezvoltat inclusiv argumente privitoare la modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să evalueze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Criticile au, însă, caracter nefondat, astfel cum se va arăta în continuare.

Conform cadrului factual stabilit de instanţele fondului, se observă că, în data de 11.08.2008, a fost încheiat între reclamant, în calitate de mandant, şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. HCA 267, în scopul construirii unei locuinţe în amplasamentul B..

De asemenea, în data de 31.10.2008, reclamantul, în calitate de beneficiar, a încheiat contractul de construire autentificat sub nr. x, având ca obiect construirea, de către antreprenorul general, a unei locuinţe "la cheie" în ansamblul de locuinţe B..

Prealabil, se constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, date fiind prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) C. civ., care stabilesc aplicarea în timp a normelor de drept substanţial în materia prescripţiei extinctive.

Astfel, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, iar potrivit art. 6 alin. (4) C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material al acţiune, instanţa de recurs reţine că obligaţia pe care reclamantul pretinde că pârâta nu a îndeplinit-o şi care ar da naştere dreptului său de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs de această neexecutare este aceea de urmărire a execuţiei şi finalizării locuinţei contractate.

Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligaţiei de a executa în mod corespunzător mandatul.

Cu alte cuvinte, lipsa de folosinţă a fost solicitată în raport de contractul de mandat, convenţie care se află în fiinţă.

În fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune instanţele fondului au avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părţi.

Astfel, reclamantul prin cererea de chemare în judecată porneşte de la premisa că până la predarea locuinţei suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar şi după împlinirea termenului.

Simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei "la cheie" nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părţi neinvocând sancţionarea prin reziliere/rezoluţiune a actului juridic, mai mult nu s-a negat de către părţi continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul B..

Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului material al acţiunii în despăgubiri curge "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acţiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia (contractuală sau delictuală).

Înalta Curte are în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat daune interese pentru perioada cuprinsă între 23 iulie 2011 şi până la data predării "la cheie" a locuinţei.

Soluţia primei instanţe, menţinută prin decizia instanţei de apel, a fost aceea de a considera ca neprescrise pretenţiile reclamantului, formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (01.08.2019).

Prin urmare, se observă, că în mod corect nu s-a reţinut ca fiind prescrisă, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, cererea reclamantului prin care a solicitat despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată.

În acest context, nu poate fi reţinut ca moment al naşterii dreptului material la acţiune al reclamantului, astfel cum susţine pârâta, data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma tot la acel moment.

Din acest punct de vedere, data la care începe cursul prescripţiei, ca fiind 23 iulie 2011, nu poate fi reţinută.

În acest context, critica recurentei-pârâte referitoare la greşita menţinere, de către instanţa de apel, a soluţiei primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune va fi respinsă.

2. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în nerespectarea normelor de drept material, de către instanţa de apel, cu privire la soluţia de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor în continuare, până la predarea locuinţei reclamantului şi finalizarea cartierului B.

În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susţine că nu poate fi stabilit cuantumul prejudiciului viitor, din moment ce acesta nu are caracter cert şi determinabil.

Critica are caracter nefondat.

Înalta Curte notează că se poate solicita repararea unui prejudiciu viitor, anterior producerii acestuia, dacă prejudiciul, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce.

Astfel, pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia.

Se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, faţă de faptul că nu s-a făcut dovada că pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile asumate faţă de reclamant, subzistă obligaţia de predare a bunului, iar, în acest mod, prezintă caracter cert inclusiv obligaţia stabilită în sarcina sa pentru viitor, până la predarea locuinţei, prejudiciul fiind determinat atât sub aspectul cuantumului, cât şi al perioadei de timp.

Înalta Curte confirmă raţionamentul curţii de apel în sensul că nerespectarea obligaţiei recurentei-pârâte de predare a locuinţei este o faptă ilicită cu caracter continuu, care produce efecte juridice şi în prezent, astfel încât reclamantului trebuie să îi fie recunoscut dreptul de a fi despăgubit până la data predării efective a locuinţei şi a finalizării cartierului B..

Pentru determinarea prejudiciului viitor, evaluarea trebuie să fie însă una obiectivă şi certă, context în care întinderea acestuia trebuie dovedită.

Cum determinarea, propriu-zisă, a prejudiciului cert pentru viitor a fost realizată în faţa instanţelor fondului, fiind exclusiv un aspect care ţine de probatoriu, şi nu de interpretarea şi aplicarea legii, criticile formulate de către pârâtă privitoare la greşita reţinere a criteriului de cuantificare a prejudiciului viitor, din moment ce "cuantumul chiriei practicate pe piaţa liberă fluctuează în funcţie de evoluţia pieţei imobiliare", nu vor fi primite.

Se cuvine a se menţiona, astfel, că simpla nemulţumire a pârâtei cu privire la soluţia pronunţată asupra acestui aspect, la argumentele care au format convingerea instanţei şi neînsuşirea de către instanţa de prim control judiciar a susţinerilor acesteia sunt aspecte care nu justifică per se invocarea acestui motiv de casare, criticile formulate urmând a fi respinse.

3. Privitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în schimbarea naturii şi a conţinutului actului juridic şi implicit a efectelor sale

În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a obligat-o în mod greşit, în calitatea sa de mandatar, la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, în condiţiile în care aceasta nu este răspunzătoare pentru contractele încheiate de reclamant cu terţi, sens în care arată că există o relaţie contractuală distinctă între reclamant şi constructor pentru obţinerea rezultatului.

De asemenea, mai invocă şi faptul că, ignorând regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, instanţa de prim control judiciar nu a avut în vedere contractele încheiate în speţă, prin care au fost stabilite drepturile şi obligaţiile specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, obligaţia asumată de către pârâtă fiind una de diligenţă, iar nu de rezultat.

Criticile formulate au caracter nefondat.

Prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-au stabilit la art. 1 următoarele:

"(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat ANL, sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.

(2) ANL este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară."

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, pârâta coordonează construirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, pârâta este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programe proprii.

Prin urmare, faţă de scopul înfiinţării pârâtei, precum şi faţă de obiectivele şi atribuţiile acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale anterior evocate, în speţă, se observă că aceasta acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, reţinându-se în mod legal de către instanţa de apel faptul că acesteia îi revin atribuţii de coordonare a proiectului imobiliar B..

În atare circumstanţe, în mod judicios a reţinut instanţa de apel faptul că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul.

De asemenea, hotărârea instanţei de apel este corectă în sensul statuării asupra caracterului obligaţiilor ANL, rezultate din contractul de mandat, ca fiind de rezultat.

În acest sens, instanţa de apel a realizat o analiză amplă şi cuprinzătoare a raporturilor juridice contractuale deduse judecăţii, stabilind în mod corect atât conţinutul, cât şi efectele contractului de mandat, iar concluzia expusă în considerentele deciziei atacate este la adăpost de orice critică.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor ANL a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului B., precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

În acord cu cele reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că în scopul finalizării proiectului B. au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire şi convenţia nr. x/06.05.2004, convenţii ce sunt interdependente şi care se completează reciproc.

Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, în baza căreia Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

Or, potrivit legii, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, conform prevederilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, dispunând, totodată, de mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat.

Obligaţiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen, predarea "la cheie" având semnificaţia, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări conforme scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită şi locuită.

Potrivit prevederilor art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13 din acelaşi contract, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei (art. 15).

Or, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. de la 1864, potrivit căruia: "mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat şi este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui".

În speţă, mandatul nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile reclamantului de avans şi de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Faptul nefinalizării la scadenţă a construcţiei "la cheie", prin nerealizarea infrastructurii şi a reţelei de utilităţi, deşi avea toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt care atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut ca sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în acord cu cadrul legal incident şi cu intenţia părţilor, astfel cum rezultă din ansamblul actelor juridice încheiate.

De asemenea, analizând aspectul executării obligaţiei, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, "indiferent de calificare (obligaţia de rezultat a urmăririi executării şi finalizării/obligaţia de diligenţă a executării şi finalizării in abstracto), aceasta nu a fost îndeplinită corespunzător de către apelantă", revenind pârâtei sarcina probării faptului pozitiv al executării obligaţiilor asumate.

Nu în ultimul rând, susţinerile pârâtei referitoare la diligenţele depuse pe lângă constructor şi autorităţile locale, inclusiv promovarea unor acţiuni în justiţie împotriva unor părţi semnatare ale Convenţiei MM nr. 1909/2004, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care obligaţiile de rezultat specifice conţinutului raportului juridic dintre părţi nu au fost îndeplinite, iar stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligaţii şi existenţa culpei ANL sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

4. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., referitor la existenţa unei motivări superficiale a deciziei recurate în condiţiile reţinerii considerentelor deciziei nr. 5197/25.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că referirea, de către pârâtă, la greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei amintite are caracter pur formal, din moment ce, instanţa de apel a precizat, în mod clar, în cuprinsul deciziei recurate, că, "nebeneficiind de putere de lucru judecat, nici măcar în condiţiile art. 431 alin. (2) sau 435 alin. (2) C. proc. civ., aspectele reţinute (care sub aspectul situaţiei de fapt pot fi invocate fără nicio reţinere în faţa instanţei civile, chiar dacă sunt reţinute în cadrul analizei raporturilor de contencios administrativ) puteau fi combătute de pârâtă prin administrarea unor probe contrare (...)."

Pentru aceste considerente, având în vedere că pârâta s-a rezumat a critica, de fapt, lipsa unei motivări şi a unui raţionament juridic propriu al instanţei de prim control judiciar, acest motiv de casare va fi analizat exclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, critica întemeiată pe acest motiv de casare vizează reţinerea de către instanţa de apel a considerentelor din decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv pasivitatea pârâtei în realizarea ansamblului de locuinţe B..

Recurenta subliniază că, potrivit Constituţiei, C. civ. şi C. proc. civ., jurisprudenţa naţională nu este obligatorie pentru instanţă, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanţa fiind obligată să se raporteze la particularităţile concrete ale cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale privind motivarea hotărârii judecătoreşti, deoarece controlul exercitat asupra motivării hotărârii recurate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanţei de recurs, constând în examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Verificând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi de asemenea, a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii corespunde imperativelor logicii, iar argumentele invocate în hotărârea recurată, oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, instanţa realizând o amplă analiză a motivelor invocate de părţi prin cererile de apel şi arătând care sunt propriile argumente pentru care a menţinut soluţia dată de tribunal.

Obligaţia motivării hotărârii pronunţate contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, însă această exigenţă nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, instanţa de apel având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii şi nici motive străine de natura cauzei, criticile formulate de către pârâtă fiind neîntemeiate.

Drept urmare, instanţa de apel nu a omis a realiza un raţionament juridic propriu, referirea la considerentele deciziei anterior amintite fiind făcută în mod corect, în condiţiile în care pârâta a fost parte în respectiva cauză, hotărârea judecătorească pronunţată neputând fi ignorată de aceasta.

Pentru aceste considerente vor fi înlăturate şi criticile pârâtei privitoare la nereţinerea, de către instanţa de apel, a incidenţei dezlegărilor hotărârilor judecătoreşti favorabile acesteia.

Or, din moment ce, spre deosebire de litigiul în care a fost pronunţată decizia nr. 5197/25.04.2013, în care pârâta a avut calitatea de parte, reclamantul din prezenta cauză nu a fost parte în litigiile evocate de către pârâtă, acesta a putut ignora dezlegările date prin respectivele hotărâri, care nu prezentau o strânsă legătură cu prezenta pricină, prin probarea unei alte realităţi juridice.

5. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la existenţa unei cauze exoneratorii de răspundere, constând în culpa creditorului, prin neasigurarea finanţării

În esenţă, recurenta-pârâtă solicită să se constate că este exonerată de răspundere invocând lipsa unei finanţări necesare pentru realizarea proiectului.

Nu pot fi reţinute argumentele pârâtei, întrucât, conform contextului factual reţinut de instanţele fondului, nesupus reevaluării în recurs, reclamantul şi-a executat obligaţia de a asigura resursele financiare necesare edificării locuinţei până la data convenită de părţi pentru finalizarea acesteia, iar prelungirea executării lucrărilor dincolo de termenul contractual şi imposibilitatea finanţării peste acest termen au fost determinate de conduita pârâtei.

Asigurarea creditării trebuia să se facă în condiţiile contractului de credit ipotecar, corelat cu termenul de predare, care s-a împlinit la 23 iulie 2011, menţinerea în vigoare a contractului de credit neputând fi imputată reclamantului, în condiţiile în care pârâta nu a luat măsuri adecvate şi eficiente în vederea asigurării finalizării construcţiei şi recepţionării acesteia în termenul contractual convenit.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge şi această critică a pârâtei.

În ceea ce priveşte criticile în sensul că "situaţiile avute în vedere de expert şi analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, întrucât au fost luate în considerare oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuţie, fără a se avea în vedere situaţia concretă a zonei rezidenţiale", se constată că pârâta tinde, în realitate, la a contesta raportul de expertiză specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, întocmit în faţa primei instanţe (împotriva căruia a formulat inclusiv obiecţiuni în data de 06.11.2020), asupra căruia solicită o nouă dezlegare.

Cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, criticile care tind la modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor, nu pot fi primite, iar, ca atare, acestea vor fi respinse.

Pentru aceleaşi considerente, vor fi respinse şi criticile pârâtei care tind la reevaluarea aspectelor de temeinicie, cu consecinţa modificării situaţiei de fapt reţinute în cauză.

Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 255A din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va fi respins, ca nefondat.

Totodată, în ceea ce priveşte solicitarea intimatului-reclamant, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în prezentul recurs, se observă că la dosar nu au fost depuse dovezi care să ateste plata unor sume cu acest titlu, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., cererea urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 255A din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea intimatului-reclamant A., de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.