State appeal dismissed; private ownership of arable land confirmed over public domain claim

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la 03 februarie 2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată Ministerul Transporturilor, C. şi D., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii să le respecte dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 36.915 mp, categoria arabil, situat în intravilanul municipiului Piteşti, pct. E., cu vecinătăţile indicate în cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, Ministerul Transporturilor a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului Român.

C. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, respectiv a Statului Român, care a dobândit, în cauză, calitatea de intervenient în condiţiile art. 75 C. proc. civ.

Reclamanţii şi-au completat acţiunea, prin chemarea în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat, alături de ceilalţi pârâţi, să le respecte dreptul de proprietate asupra terenului în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 7292 din 07 octombrie 2015, Judecătoria Piteşti a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă.

După declinarea competenţei materiale, reclamanţii au formulat cerere de chemare în garanţie a vânzătorilor F., G., H. şi I..

Chemaţii în garanţie F., G., H. şi I. au formulat, la rândul lor, cerere de chemare în garanţie a Municipiului Piteşti, a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş şi a persoanelor care, la rândul lor, au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, respectiv: J., K., L., M., N. şi O..

Chemaţii în garanţie F., G., H. şi I. şi-au completat cererea, în sensul chemării în garanţie şi a altor persoane, respectiv: P., Q., R. şi S..

Chemaţii în garanţie J., K., L., M., N. şi O. au formulat, la rândul lor, cerere de chemare în garanţie a Municipiului Piteşti, a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş şi a numiţilor P., Q., R. şi S..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa civilă nr. 180 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Argeş – secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Transporturilor, C. pentru D., C. şi D. să le respecte reclamanţilor dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 36.015 mp, aşa cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul T..

Au fost respinse cererile de chemare în garanţie.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia civilă nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia I civilă a respins cererea de repunere în termen şi a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de pârâta C..

A respins apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş.

A admis apelul formulat de pârâta Ministerul Transporturilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Ministerul Transporturilor, şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă.

A menţinut în rest sentinţa.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 5 alin. (2), art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi art. 136 alin. (4) din Constituţie, raportat la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat în cauză.

În dezvoltarea cererii de recurs, pârâtul a arătat că nelegalitatea hotărârii rezultă din faptul că instanţa de fond nu a efectuat o reală verificare a bunului în litigiu la tipul de proprietate, implicit prin declararea prin lege a inalienabilităţii, la momentul în care s-a efectuat reconstituirea dreptului de proprietate, precum şi ulterior, pentru a se constata că terenul a fost şi este în domeniul public al statului.

În concret, recurentul a învederat că reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în proprietate publică în favoarea unei persoane private şi punerea acesteia în posesie reprezintă o încălcare a principiului inalienabilităţii proprietăţii publice, încălcare care ar periclita grav stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel că, în lipsa unei modificări legale a regimului juridic al terenului, acesta nu poate fi introdus în circuitul civil şi implicit, nu poate face obiectul retrocedării în natură.

Apreciază că susţinerea primei instanţe potrivit căreia terenul folosit de către D. nu are destinaţia prevăzută pentru infrastructura unui aeroport, ci, dimpotrivă, este destinat obiectului de activitate al aeroclubului, potrivit art. 3 din H.G. nr. 567/1991, este eronată, întrucât existenţa acestui drept este confirmată tocmai de destinaţia prevăzută pentru terenul în litigiu, destinaţie ce imprimă acestuia caracterul unui bun ce se poate afla doar în proprietatea publică a statului, fiind conferit un drept de administrare a terenului cu această destinaţie.

Arată, de asemenea, că protocolul de predare-primire şi HCJ Argeş nr. 163/1999, prin care s-a validat dreptul de proprietate, nu au forţa juridică necesară pentru trecerea unui bun din proprietatea publică a statului în proprietatea privată, având în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, valabile pentru orice bun proprietate publică.

În continuare, recurentul susţine că nelegalitatea hotărârii rezultă şi din faptul că instanţa, în motivarea hotărârii, a achiesat întocmai la răspunsul Primăriei Bascov, în contextul în care s-au depus la dosar două adrese emise de OCPI Argeş, şi anume adresele nr. x/19.04.2021 şi nr. y/12.05.2021, din care rezultă o altă situaţie de fapt, pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere.

Consideră că, din modul cum este redactată sentinţa, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, în măsura în care una dintre pârâte menţionează că terenul reclamanţilor nu se suprapune cu alte imobile, aspect pe care instanţa nu l-a analizat în considerente (deşi litigiul a pornit de la o eventuală suprapunere).

De asemenea, arată că este nelegală şi concluzia Curţii de Apel Piteşti potrivit căreia, atât din cuprinsul actului de schimb, precum şi din răspunsul Primăriei Comunei Bascov, ar rezulta că terenul în litigiu nu aparţinea domeniului public, în contextul în care dovada acestui fapt este însăşi Hotărârea nr. 163/1999 a Comisiei Judeţene, prin care se validează moştenitorii.

Precizează că această susţinere nu poate fi primită, întrucât nu este dovedită probator de înscrisurile anexate adresei, dar nici de teza potrivit căreia actul de schimb nr. 1647/29.08.1990 nu şi-ar fi produs efectele, întrucât neefectuarea vreunor lucrări de investiţii nu lipseşte de efecte actul de schimb.

Arată, în continuare, că dreptul reclamanţilor nu poate fi opus dreptului statului, în raport de caracterele specifice dreptului de proprietate publică, în condiţiile în care, la momentul dobândirii dreptului reclamanţilor cât şi anterior, terenul se afla în proprietate publică.

Totodată, recurentul susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că H.G. nr. 2060/2004 şi H.G. nr. 1705/2006 nu produc efecte şi nu dovedesc dreptul de proprietate, o astfel de concluzie neputând fi acceptată, întrucât aceste hotărâri nu au fost suspendate în niciun mod, ele producând efecte şi în prezent.

Consideră că este eronată şi concluzia instanţei de fond cu referire la faptul că nu s-a făcut dovada, de către C., a împrejurării că terenul a fost dobândit cu titlu de către stat, în contextul în care la acel moment era în vigoare H.G. nr. 567/1991 privind organizarea şi funcţionarea C., unde, în Anexa 2, la pct. 16, este menţionat "teren U.", fapt confirmat şi de Hotărârea din 12.05.1990 şi de Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 66/03.07.1990, acte depuse de primărie.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale, respectiv ale art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care prevede în mod general şi obligatoriu faptul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 referitoare la trecerea terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat, stabileşte că sintagma "în condiţiile legii" trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat prin hotărâre de Guvern, emisă cu privire la terenurile respective.

Decizia în interesul legii priveşte în mod clar transmiterea terenurilor din proprietatea publică a statului şi administrarea staţiunilor de cercetare în proprietatea privată, drept pentru care efectele acesteia sunt aplicabile şi litigiului de faţă, instanţa concluzionând că, atât timp cât nu s-a respectat procedura administrativă de dezafectare a terenurilor din domeniul public, actele încheiate sunt lovite de nulitate.

Susţine că instanţa de fond, prin respingerea apelului, nu a analizat efectiv admisibilitatea acţiunii cu referire la dovada trecerii terenului pe care îl revendică reclamanţii din domeniul public al statului în domeniul privat al comunei, cu indicarea actului legal, în temeiul căruia s-a făcut această trecere, în contextul în care, atât anterior, cât şi ulterior, terenul revendicat se afla în administrarea C., în baza actului de schimb nr. 1647/29.08.1990, a extrasului de carte funciara nr. x, precum şi a Anexei nr. 12, care face parte integrantă din H.G. nr. 2060/2004, menţinută şi prin H.G. nr. 1705/2006, ca Anexa nr. 16, la nr. MF 45491, cod de clasificare 8.29.06, ca fiind în proprietatea publică a statului.

Apreciază că, în speţă, instanţa nu a făcut o analiză în ansamblu a tuturor probelor, pentru a constata că nu a încetat dreptul de proprietate publică al recurentului-pârât, în cauză nefiind emisă vreo hotărâre care să dispună ieşirea terenului din proprietatea publică a statului.

Învederează că nelegalitatea deciziei recurate rezultă şi din faptul că instanţa nu trebuia să dea preferinţă titlului reclamanţilor ca fiind mai bine caracterizat, în contextul în care terenul în litigiu nu a ieşit niciodată din domeniul public al statului.

Recurentul apreciază că instanţa nu a interpretat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 18/1991 şi nici ale normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci s-a rezumat doar la aplicarea dispoziţiilor art. 563 C. civ.

Arată recurentul că un alt viciu de nelegalitate a hotărârii recurate este faptul că instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale atunci când a analizat actele autoarei V. şi ale reclamanţilor, respectiv ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât, din punctul de vedere al acestuia, aceste acte nu pot constitui temeiuri pentru dobândirea valabilă a dreptului de proprietate, deoarece un act juridic lovit de nulitate nu poate produce efecte juridice.

Din actele administrative depuse la dosarul cauzei, printre care şi H.G. nr. 567/1991, H.G. nr. 1705/2006, dar şi din anexa Legii nr. 213/1998, rezultă că pârâtul C. pentru D. este cel îndreptăţit să folosească terenul în litigiu, iar, în temeiul hotărârii, acest pârât a procedat la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară anterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanţi.

Totodată, recurentul arată că instanţa de apel nu a ţinut cont nici de faptul că terenul în suprafaţă de 114 ha, deţinut de C., înscris în cartea funciară nr. x (nr. nou x) a municipiului Piteşti, este proprietate publică, fiind astfel pe deplin aplicabile dispoziţiile C. civ. raportat la prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei, spre rejudecare, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt şi de drept ale speţei.

5. Apărările formulate în cauză

În termenul legal, au formulat întâmpinare intimatele-chemate în garanţie W. şi X..

În dezvoltarea apărărilor formulate, chematele în garanţie au arătat că faptul că instanţa de apel a analizat probatoriul administrat şi a respins apelul formulat de Statul Român întrucât acesta nu a dovedit apartenenţa bunului la domeniul public, respectiv a făcut diferenţa între inventarul bunurilor şi dovada proprietăţii, nu reprezintă o concluzie nelegală a instanţei de apel.

Au precizat că în mod corect a reţinut instanţa de apel că pârâtul Statul Român nu a făcut dovada că terenul predat Y. a trecut în proprietatea sa, precum şi că simpla folosire a acestuia nu este suficientă pentru constatarea aplicării regimului juridic de drept public cu privire la acesta.

Recurentul-pârât a depus, în termenul legal, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-chemate în garanţie W. şi X., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor şi admiterea recursului.

În termenul legal, au formulat întâmpinări intimaţii-chemaţi în garanţie N. şi O., F. şi G., precum şi J., K., L. şi M., prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate şi în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, au arătat, în esenţă, că motivele de recurs vizează netemeinicia hotărârii atacate, neputând fi supuse examinării în calea de atac a recursului.

După expunerea situaţiei de fapt, în dezvoltarea apărărilor formulate, intimaţii-chemaţi în garanţie au precizat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că recurentul-pârât nu a făcut dovada că, după încheierea actului de schimb, terenul predat Y. a trecut în proprietatea publică prin schimbarea destinaţiei, simpla folosinţă a imobilului de către Y., şi ulterior de către D., nefiind suficientă pentru a face aplicabil acestuia regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public al statului.

Au arătat că terenul, deşi făcea parte din fondul funciar al statului, potrivit destinaţiei sale, păstrată şi după încheierea actului de schimb, nu era unul de utilitate publică, pentru a fi supus regimului juridic special invocat de către recurentul-pârât.

De asemenea, au mai preciat şi că H.G. nr. 2060/2004 şi H.G. nr. 1705/2006 au doar rolul să aprobe inventarul bunurilor apaţinând domeniului public, ceea ce presupune că statul trebuia să facă dovada regimului juridic al imobilului printr-o dispoziţie legală sau printr-un alt act translativ de proprietate, de trecere a terenului din domeniul proprietăţii cooperatiste în domeniul proprietăţii de stat.

În privinţa titlului reclamanţilor, au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanţii au făcut dovada atât a dreptului de proprietate dobândit pe calea succesiunii legale, cât şi a valabilităţii operaţiunii de reconstituire în favoarea autoarei iniţiale, V., în sensul că, la data de 01.01.1990, imobilul s-a aflat în patrimoniul fostei Întreprinderi Agricole de Stat Curtea de Argeş, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

Totodată, au mai afirmat şi că autorul reclamanţilor nu a dobândit în mod direct proprietatea de la V., ci în urma unor vânzări succesive, astfel că nu poate să fie ignorată buna-credinţă a subdobânditorului, cu privire la valabilitatea dreptului său de proprietate.

Recurentul-pârât a depus, în termenul legal, răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie N. şi O., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestora şi admiterea recursului.

În termenul legal, intimaţii-reclamanţi B. şi A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În subsidiar, au arătat că, în condiţiile în care s-ar admite recursul declarat în cauză, s-ar impune admiterea cererii de chemare în garanţie a vânzătorilor.

În dezvoltarea apărărilor formulate, reclamanţii au precizat că recurentul-pârât nu a indicat, în concret, modalitatea în care se pretinde, de către recurent, că terenul ar fi devenit proprietate publică, luând în considerare formularea prevederilor art. 3 pct. 1 din Legea nr. 213/1998, prin care legiuitorul a impus dovedirea îndeplinirii cumulative a cerinţelor specificate.

De asemenea, cu referire la acelaşi text de lege, au precizat că sintagma "modurile prevăzute de lege" are în vedere modalităţile stabilite prin dispoziţiile art. 644 şi urm. C. civ. de la 1864.

Au precizat, în acest sens, că, în realitate, nu a existat şi nu există un mod concret de dobândire în proprietate publică a terenului în litigiu.

Au invocat şi că pretinsul schimb nu a fost vreodată finalizat, precum şi că intrarea ulterioară în vigoare a legilor de fond funciar a lipsit de efecte schimbul de terenuri, care ar fi fost nelegal chiar din momentul încheierii lui.

Terenul avut în vedere în cuprinsul actului de schimb nu avea categoria de folosinţă "pistă de aterizare, decolare, cale de rulare sau platformă pentru îmbarcare-debarcare situată pe asemenea pistă", astfel că trimiterea pe care o face recurentul la dispoziţiile H.G. nr. 1742/2004 nu este de natură să suplinească lipsa modului concret în care bunul ar fi trecut în proprietate publică.

Au menţionat şi că invocarea regimului juridic al unui bun aflat în proprietatea publică a statului devenea posibilă doar după dovedirea, de către recurentul-pârât, a apartenenţei bunului în litigiu la această categorie a dreptului de proprietate.

Totodată, au precizat şi că menţionarea în cartea funciară a UAT Piteşti a terenului în suprafată de 114 ha ca fiind în proprietatea recurentului-pârât nu putea avea efect constitutiv al dreptului de proprietate, ci doar efect de opozabilitate, potrivit reglementărilor existente la acea dată.

Au arătat şi că autorul lor nu a fost primul cumpărător al terenului în litigiu, ci ultimul dintr-un şir de cumpărători succesivi, neexistând o situaţie de natură a înlătura prezumţia de bună-credinţă a fiecărui cumpărător în parte.

Mai mult, cum autorul lor a fost cumpărător de bună-credinţă, cu titlu oneros, al unui bun aflat în proprietatea privată a vânzătorilor către acesta, nu se poate susţine că nu ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului.

Au mai invocat şi că recurentul-pârât nu face nicio referire la faptul dacă pretinsul schimb a fost pus vreodată în practică, neputând fi conceput ca un coschimbaş să devină proprietarul terenului primit de la cealaltă parte şi să-şi menţină proprietatea şi asupra bunului pe care ar fi trebuit să-l predea în locul celui primit în urma schimbului.

De asemenea, au mai susţinut şi că, deşi recurentul-pârât a pretins, mai întâi, că terenul a devenit proprietate publică în baza actului de schimb, ulterior a pretins că terenul a devenit proprietate publică în alt mod, însă fără a indica modalitatea concretă, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 213/1998.

În final, au invocat şi că recurentul-pârât a susţinut, contrar legii, aplicabilitatea dispoziţiilor actualului C. civ. unor situaţii juridice născute anterior datei de 01.10.2011, cu referire la intabulările din cartea funciară a imobilului.

Intimatul-pârât C. a depus, în termenul legal, răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie F. şi G., prin care au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat de Statul Român, ca neîntemeiată, şi admiterea recursului.

Recurentul-pârât a depus răspunsuri la întâmpinările formulate de intimaţii-chemaţi în garanţie J., K., L. şi M., de intimaţii-chemaţi în garanţie F. şi G. şi de intimaţii-reclamanţi B. şi A., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor la 29-30 septembrie 2022, 03 octombrie 2022, respectiv la 16 noiembrie 2022, potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, nefiind depuse puncte de vedere de către părţi.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii N. şi O., F. şi G., J., K., L. şi M., şi a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Directia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva deciziei civile nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

De asemenea, a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 27 aprilie 2023, ora 9:00, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează.

Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a stabilit natura juridică a bunurilor revendicate cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 şi ale legii fundamentale, acestea aparţinând, în realitate, domeniului public al Statului Român.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul a mai arătat şi că terenul revendicat are destinaţia de pistă de zbor, intrând în administrarea Y. prin actul de schimb nr. 1647/29.08.1990, apartenenţa acestuia la domeniul public al statului fiind confirmată de H.G. nr. 2060/2004 şi de H.G. nr. 1705/2006, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în cartea funciară.

Criticile formulate au caracter nefondat.

Privitor la aspectele invocate în legătură cu efectele juridice ale H.G. nr. 2060/2004 şi ale H.G. nr. 1705/2006, Înalta Curte constată că aceste acte administrative au ca efect simpla inventariere a bunurilor aflate în domeniul public al statului.

Consecinţa ce decurge din acest aspect este aceea că respectivele hotărâri de Guvern nu produc efecte juridice ut singuli şi nu valorează ele însele titluri de proprietate, în lipsa dovedirii modalităţii de intrare a bunului în proprietatea publică şi, prin aceasta, a legalităţii mijlocului de dobândire a respectivului bun de către stat.

Astfel, în acord cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (forma aplicabilă la data intrării în vigoare a H.G. nr. 2060/2004): "domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege."

Prin urmare, simplul fapt că bunul în litigiu se regăseşte în inventarul bunurilor din domeniul public nu constituie o prezumţie irefragabilă a existenţei unui drept de proprietate al statului cu privire la acesta.

Se cuvine a se menţiona că, în atare context, nu poate fi ignorat dreptul persoanei interesate de a face dovada contrară, referitoare la lipsa dobândirii respectivului bun de către stat, respectiv a justificării unui drept propriu în legătură cu acesta, ambele mijloace procesuale având aceeaşi finalitate juridică, respectiv realizarea dreptului contrar al terţului.

Or, se constată că tocmai acesta este cadrul juridic dedus judecăţii în litigiul pendinte, în care, prin acţiunea petitorie formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ., reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi paşnică posesie a terenului în suprafaţă de 36.915 mp, obiect al prezentei cauze.

În egală măsură, vor fi înlăturate inclusiv criticile recurentului privitoare la faptul că "în lipsa unei modificări legale a regimului juridic al terenului, acesta nu poate fi introdus în circuitul civil şi implicit, nu putea face obiectul retrocedării în natură", din moment ce, prin această susţinere, recurentul ignoră posibilitatea ca însăşi înscrierea în inventarul bunurilor din domeniul public să fi avut loc în lipsa existenţei unei modalităţi prevăzute de lege pentru dobândirea acestuia.

Nici criticile privitoare la faptul că bunul în litigiu "se poate afla doar în proprietatea publică a statului", ca urmare a destinaţiei prevăzute pentru terenul în litigiu, nu pot fi primite.

Astfel, se impune precizarea că instanţa de apel, analizând probele cauzei, a stabilit că terenul folosit de către D. nu are destinaţia prevăzută pentru infrastructura unui aeroport, în sensul prevederilor art. 3 pct. 13 din Codul Aerian, pentru a putea fi considerat ca făcând parte din domeniul public, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ci este destinat obiectului de activitate al aeroclubului, potrivit prevederilor art. 3 din H.G. nr. 567/1991, fapt care, contrar alegaţiilor recurentului, nu presupune ab initio ca infrastructura folosită de această entitate juridică să aparţină, în mod obligatoriu, domeniului public, caracterul de bun aflat în proprietatea publică a statului fiind conferit doar prin lege, iar nu prin calitatea de instituţie publică a intimatului-pârât C., ca deţinător al respectivului imobil.

Prin urmare, cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, criticile recurentului, prin care acesta urmăreşte, de fapt, să repună în discuţie destinaţia terenului în litigiu, urmează a fi înlăturate.

Se reţine, în acest sens, că instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data adoptării HCJ Argeş nr. 163/1999), privitoare la condiţiile în care un bun aflat în domeniul public al statului poate fi trecut în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale pentru ca, ulterior, să poată forma obiect al proprietăţii private, se constată caracterul nefondat al acesteia, dispoziţiile legale invocate nefiind aplicabile în cauză, ca efect al lipsei dovedirii faptului că bunul era destinat uzului sau interesului public.

Este locul a se menţiona şi că motivul de casare privitor la încălcarea prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu poate fi primit, critica având un caracter formal, din moment ce, pentru motivele arătate, procedura de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat nici nu era incidentă în speţă.

Cât priveşte criticile referitoare la modalitatea de evaluare, de către instanţa de apel, a adreselor nr. x/19.04.2021 şi nr. y/12.05.2021 emise de OCPI Argeş, cu privire la care recurentul afirmă că rezultă o altă situaţie de fapt, respectiv la valoarea probatorie recunoscută de către instanţele fondului HCJ Argeş nr. 163/1999, prin care se atestă că terenul în litigiu nu aparţine domeniului public, se constată că acestea nu constituie veritabile motive de nelegalitate a hotărârii, din moment ce, prin ele, se urmăreşte revenirea asupra valorii probatorii a respectivelor înscrisuri.

Or, aprecierea utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor este atributul instanţelor de fond, în condiţiile art. 254 şi art. 476 raportat la art. 479 C. proc. civ., aceasta conferind temeinicie hotărârilor pronunţate.

Cum prin intermediul recursului, cale extraordinară de atac care vizează exclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii, nu pot fi aduse critici de netemeinicie, motivul de casare care tinde la modificarea deciziei atacate ca urmare a unei reaprecieri a respectivelor înscrisuri urmează a fi respins.

În acest context, va fi înlăturată inclusiv critica prin care este pusă în discuţie temeinicia raportul de expertiză întocmit în cauză, prin aceea că recurentul a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză "ce dovedesc contrariul concluziilor reţinute", din moment ce criticile relative la modalitatea în care expertul a întocmit lucrarea de specialitate au fost dezlegate cu forţă obligatorie de către instanţele fondului.

Nici criticile recurentului potrivit cărora "instanţa nu a interpretat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 18/1991 şi (..) a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene", prin aceea că "s-a rezumat doar la aplicarea dispoziţiilor art. 563 C. civ..", nu au caracter fondat.

Se constată că, prin aceste critici, recurentul tinde, în realitate, la punerea în discuţie a elementelor de temeinicie referitoare la pretinsa apartenenţă a terenului în litigiu la domeniul public al statului şi ca efect al acesteia, al faptului că titlul recurentului ar fi preferabil în raport cu cel al reclamanţilor.

Pe de o parte, constată Înalta Curte că instanţa de prim control judiciar, în urma evaluării situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat în faţa primei instanţe, a reţinut că, prin actul de schimb nr. 1647/29.08.1990, încheiat în temeiul Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 66/03.08.1990, Y. a primit în schimbul terenului în suprafaţă totală de 114 ha, teren arabil şi păşune, o altă suprafaţă de aceeaşi mărime şi categorie de folosinţă de la mai multe entităţi, precum şi că, potrivit actului de schimb şi răspunsului Primăriei Comunei Bascov, la data de 01.01.1990, terenul în litigiu nu aparţinea domeniului public.

În continuare, în mod judicios, a reţinut instanţa de apel că regimul juridic aplicabil imobilelor, obiect al actului de schimb, era cel dat de prevederile art. 9 din Constituţia din 21 august 1965, potrivit cărora pământul cooperativelor agricole de producţie, animalele, uneltele, instalaţiile şi construcţiile ce le aparţin sunt proprietate cooperatistă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1405 C. civ. de la 1864: "schimbul este un contract prin care părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altul", regulile prescrise pentru vânzare fiind pe deplin aplicabile contractului de schimb.

Relevant este şi că, în acord cu prevederile art. 32 şi art. 34 din Legea nr. 59/1974, aplicabile actului de schimb, cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Piteşti, terenul dat în schimb a dobândit regimul juridic al terenului pe care l-a înlocuit.

Astfel, se constată că în mod judicios a concluzionat instanţa de prim control judiciar că, nefiind stabilit, în cauză, că terenul predat Y. a trecut în proprietate publică ca efect al schimbării destinaţiei lui, nu se poate reţine, în mod legal, apartenenţa acestuia la domeniul public al statului.

Or, cât timp bunul în discuţie nu a fost la niciun moment afectat uzului sau interesului public, în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, vor fi respinse, ca nefondate, şi criticile recurentului privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, prin aceea că atât titlul de proprietate al reclamanţilor, cât şi cele ale autorilor acestora ar fi lovite de nulitate pentru nerespectarea regimului juridic al acestuia la data reconstituirii dreptului de proprietate, din moment ce prevederile invocate de recurent presupun a priori existenţa unui bun aflat în domeniul public, condiţie neîndeplinită în cauză, conform celor arătate.

Totodată, relativ la susţinerea recurentului privitoare la faptul că dreptul pârâtului C. a fost intabulat anterior celui dobândit de reclamanţi şi astfel, că ar fi preferabil, se constată că aceasta este lipsită de relevanţă juridică, din moment ce înscrierea în cartea funciară a dreptului pârâtului a avut doar un efect de opozabilitate, neputând acoperi eventualele neregularităţi ale titlului în temeiul căruia este stăpânit respectivul bun.

În atare context, trimiterea, de către recurent, la dispoziţiile art. 885 C. civ., privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii lor în cartea funciară, se dovedeşte a fi eronată întrucât acestea nu sunt aplicabile în speţă.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 76 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.

Or, din actele şi lucrările dosarului, rezultă în mod expres faptul că actul de schimb a fost încheiat în 29.08.1990, iar dreptul pârâtului C. a fost intabulat în temeiul încheierii nr. 2947/24.04.2000 a Judecătoriei Piteşti, acte juridice anterioare intrării în vigoare, la data de 01.10.20211, a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Mai mult, dispoziţiile art. 885 alin. (1) C. civ. sunt inoperante în cauză şi în raport de dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora acestea se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 7/1996, moment până la care înscrierile sunt efectuate doar în scop de opozabilitate faţă de terţi, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine ca fiind corectă modalitatea de comparare, de către instanţele fondului, a titlurilor opuse de părţi, cu consecinţa constatării preferabilităţii titlului reclamanţilor.

Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei civile nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei civile nr. 5252/2021 din 09 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2023.