Spousal rescission claim fails for lack of standing and missing co-contractor; appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia civilă, în data de 07 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în nume propriu şi pentru reclamantul B., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., D., E. şi F., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.2016, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor la restituirea avansului, cu plata dobânzii legale de la data introducerii cererii şi până la restituirea efectivă a sumei plătite drept avans.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1549, art. 1170, art. 1270 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4311 din 15 aprilie 2019, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1461/2019 din 08 octombrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei iniţial învestite, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Iaşi, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 54/2019 din 06 noiembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, în data de 20 decembrie 2019, sub nr. x/2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 827/2021 din 15 aprilie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a anulat acţiunea promovată pentru reclamantul B. de către A., în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., D., E. şi F., ca fiind introdusă de o persoană ce nu are calitate de reprezentant.

A admis excepţia lipsei coparticipării procesuale. invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă, pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia civilă nr. 584/2021 din 07 decembrie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A..

A obligat apelanta la plata către intimata C. S.R.L. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A..

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei iniţial învestite.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel, susţinând că, în mod greşit, calea de atac a fost soluţionată prin raportare doar la dispoziţiile art. 83-85 C. proc. civ., având în vedere caracterul patrimonial al acţiunii.

În acest sens, a invocat prevederile art. 345 alin. (2) C. civ., potrivit cu care fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. Totodată, a invocat şi dispoziţiile art. 345 alin. (4) C. civ., care prevede că, în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.

Or, convenţia a cărei anulare s-a solicitat prin prezenta cauză nu este un act de dispoziţie care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 346 C. civ., şi implicit a dispoziţiilor art. 83-85 C. proc. civ., întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege şi anume aceea ca actul să fie unul de înstrăinare, ci este un act de reintrare în patrimoniul comun a unui bun mobil - respectiv suma de 40.929 RON, echivalentul celor 9198,25 Euro.

Astfel, a considerat că aprecierea instanţei cu privire la inexistenţa mandatului este lipsită de temei, cu atât mai mult cu cât, la data introducerii acţiunii, divorţul nu fusese pronunţat, ceea ce denotă că mandatul recurentei-reclamante era prezumat ca fiind existent şi acceptat de fostul soţ.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că mandatul solicitat era acoperit la data introducerii acţiunii, iar pe parcursul litigiului nu s-a pus în discuţie lipsa mandatului expres dat de soţul reclamantei.

A mai arătat că dreptul de dispoziţie reclamat de aceasta nu are nicio influenţă asupra dreptului de conservare a patrimoniului comun cu fostul soţ, participaţia acestuia fiind irelevantă în condiţiile în care miza litigiului este de a îşi apropria un bun mobil scos din patrimoniul soţilor şi deţinut fără drept de către intimaţi, în condiţiile neexecutării obligaţiei.

Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în virtutea rolului activ al acesteia, în considerarea art. 78 C. proc. civ., putea să dispună introducerea în cauză a fostului soţ, pentru ca acesta să-şi exprime opţiunea cu privire la cererea de chemare în judecată.

În continuare, a arătat că un alt argument în favoarea caracterului dispozitiv al acţiunii, în care sunt operabile dispoziţiile privind actele de administrare a bunurilor cu regim matrimonial, este dat de normele care reglementează rezoluţiunea judiciară, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1550 C. civ. raportat la art. 1552 din acelaşi act normativ, rezoluţiunea poate fi declarată unilateral, prin notificare scrisă, când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat.

Pentru a da relevanţă practică noului regim al rezoluţiunii convenţionale, prin art. 1548 C. civ. a fost instituită prezumţia de culpă a debitorului unei obligaţii contractuale, dedusă din simplul fapt al neexecutării, acesta constituind fundamentul invocării denunţării unilaterale.

Astfel, recurenta a considerat că, deşi acest litigiu vizează un act de dispoziţie, efectul desfiinţării acestui act nu este cel de prejudiciere a fostului soţ, ci de reîntregire a patrimoniului comun, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 2009 C. civ. cu referire la dispoziţiile art. 339 şi art. 345 C. civ.

Referitor la calitatea de reprezentant, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în considerarea dispoziţiilor art. 345 C. civ., care dispune că actele de conservare sau de administrare a bunurilor se fac şi fără consimţământul celuilalt soţ, care se prezumă a fi dat, întrucât nu este o cerere care să schimbe destinaţia bunurilor administrate, ci are ca obiect administrarea comunităţii de bunuri.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei litisconsorţiului activ, recurenta-reclamantă a solicitat să fie avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată a acţionat în calitate de coreclamant al numitului B., astfel încât condiţia impusă de dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. a fost respectată, acesta cunoscând existenţa litigiului şi conţinutul cererii de chemare în judecată la momentul depunerii acesteia. Totodată, a solicitat să fie avut în vedere că şi în ceea ce priveşte notificările prealabile adresate pârâţilor, aceasta a acţionat şi în numele numitului B., cu care era căsătorită la aceea dată, în condiţiile dispoziţiilor art. 345 C. civ., acesta cunoscând demersurile reclamantei şi fiind de acord cu acestea.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a contestat sentinţa primei instanţe raportat la competenţa materială a instanţei, susţinând că Tribunalul Iaşi nu era competent material să soluţioneze prezentul litigiu în primă instanţă, ci Judecătoria Iaşi, având în vedere că rezoluţiunea contractului avea ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară şi ducea la restituirea sumei de 40.929 de RON date ca avans, şi nu a valorii bunului tranzacţionat, fiind vorba de un antecontract de vânzare-cumpărare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa care a soluţionat conflictul negativ de competenţă, respectiv Curtea de Apel Iaşi, a ignorat acest aspect şi, contrar dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., a stabilit că litigiul are valoarea premisă a tranzacţiei finale, pronunţând astfel o soluţie nulă, cu ignorarea obiectului litigiului şi a valorii acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, iar susţinerile recurentei, potrivit cărora aceasta avea calitatea de reprezentant, întrucât la data promovării acţiunii era căsătorită şi beneficia de mandatul prezumat al soţului, trebuie înlăturate având în vedere că, potrivit art. 85 din C. proc. civ., în ipoteza în care fostul soţ nu a semnat cererea de chemare în judecată, acesta nu putea fi reprezentat decât prin mandat expres sau autentic.

Intimaţii-pârâţi E. şi F., în termen legal, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că, la data promovării litigiului pendinte, dosarul având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre recurenta-reclamantă şi B. era deja înregistrat pe rolul instanţei de judecată, astfel că nu mai exista un mandat tacit între soţi, în legătură cu gestionarea bunurilor acestora.

Totodată, au susţinut că desfiinţarea unui act juridic bilateral constituie un act de dispoziţie care reclamă manifestarea expresă de voinţă a tuturor părţilor semnatare.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Iaşi, au arătat că această excepţie nu a fost invocată până în recurs, astfel că această neinvocare constituie o consolidare a competenţei în favoarea instanţei sesizate.

Referitor la susţinerile recurentei că instanţa nu a pus în discuţia părţilor lipsa mandatului fostului soţ al reclamantei, intimaţii au arătat că la termenul din 04 martie 2021, prima instanţă a dat un termen pentru ca reclamanta să pună concluzii asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei pentru fostul soţ şi asupra lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

În data de 04 martie 2022, respectiv 29 martie 2022, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimaţii-pârâţi, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prelimiar, luând în examinare critica privind necompetenţa materială a Tribunalului Iaşi în judecarea cauzei în primă instanţă, se constată că, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 488 alin. (2) din acelaşi cod, critica este inadmisibilă, întrucât, din analiza cererii de apel formulate de reclamantă, se observă că aspectele privind competenţa primei instanţe nu se regăsesc printre motivele de apel invocate şi nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio, direct în recurs.

De altfel, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 54/2019 din 06 noiembrie 2019, pronunţată în regulator de competenţă de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost tranşată definitiv competenţa materială a primei instanţe, în favoarea Tribunalului Iaşi, hotărârea fiind definitivă potrivit art. 135 alin. (4) C. proc. civ., motiv pentru care aspectele dezlegate nu mai pot fi repuse în discuţie în prezenta cale de atac.

Procedând în continuare la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că, printr-o primă critică, recurenta a invocat greşita soluţionare a cererii sale de apel doar prin raportare la dispoziţiile art. 83-85 C. proc. civ., fără a fi avute în vedere dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (4) C. civ., potrivit cu care fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, administrare sau acte de dobândire a bunurilor comune, opinând ca fiind lipsită de temei aprecierea instanţei cu privire la inexistenţa mandatului, mai ales în condiţiile în care la data introducerii acţiunii divorţul nu era pronunţat, iar mandatul era prezumat şi acceptat.

Critica este nefondată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o amplă distincţie între mandatul dat în raporturile dintre soţi pentru încheierea actelor juridice ce privesc bunurile comune, supus dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 345 C. civ., şi mandatul dat în cadrul procesului, respectiv reprezentarea persoanei fizice în faţa instanţei de judecată, care trebuie să respecte condiţiile procedurale prevăzute de art. 83 şi art. 85 C. proc. civ.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 345 C. civ., invocate de recurentă, dau expresie prezumţiei mandatului tacit reciproc, în privinţa actelor de conservare, de folosinţă şi de administrare a bunurilor comune. Totuşi, de reţinut este faptul că nu trebuie să se creeze o confuzie între mandatul tacit reciproc şi mandatul de reprezentare juridică, a cărui dovadă se poate face prin înscris autentic sau poate fi acordat prin declaraţie verbală în faţa instanţei şi consemnat în încheierea de şedinţă de la termenul la care a fost acordat, potrivit art. 85 C. proc. civ.

Astfel, dat fiind faptul că mandatul tacit reciproc nu cuprinde şi dreptul de reprezentare în faţa instanţei, reclamanta era datoare să prezinte instanţei unul dintre înscrisurile la care face referire art. 85 C. proc. civ. pentru a justifica reprezentarea juridică a soţului său, critica privind omisiunea instanţei de judecată de a pune în discuţia părţilor lipsa mandatului expres fiind nefondată.

Aceasta întrucât, din analiza actelor dosarului, se observă că, în faţa primei instanţe, reclamantei i-a fost acordat un termen de judecată pentru complinirea lipsei calităţii de reprezentant, aşa cum reiese din încheierea din 04 martie 2021, când tribunalul, în temeiul art. 400 C. proc. civ., a repus cauza pe rol şi a citat părţile pentru termenul din 15 aprilie 2021, cu menţiunea de a pune concluzii asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei pentru numitul B. şi asupra excepţiei lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Cum reclamanta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată, instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, fiind fără relevanţă critica recurentei referitoare la împrejurarea că, la momentul promovării acţiunii, divorţul nu era pronunţat, iar mandatul era prezumat, aceasta în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, mandatul de reprezentare în faţa instanţei, chiar şi pentru soţi, se acordă cu respectarea dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ.

Pentru aceleaşi motive, nu poate fi primită nici critica recurentei în sensul că prezentul litigiu vizează un act de dispoziţie, iar efectul desfiinţării actului este acela de reîntregire a patrimoniului comun, fiind aplicabile, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 2009 C. civ. cu referire la art. 339 şi art. 345 C. civ.

Astfel, corect s-a reţinut în speţă că în ceea ce priveşte reprezentarea judiciară nu sunt incidente dispoziţiile art. 2009 din C. civ., în conformitate cu care, în literatura de specialitate, mandatul convenţional între soţi a fost definit ca fiind contractul în virtutea căruia un soţ încheie un act juridic ori mai multe acte juridice, pe seama celuilalt soţ, cu respectarea regimului matrimonial ales, ci dispoziţiile C. proc. civ. privind reprezentarea părţilor în judecată.

Aşadar, pentru ca înscrisul sub semnătură privată datat "7 iulie 2018", depus de reclamantă în primă instanţă, să reprezinte un mandat din partea soţului său, mandat care să poată susţine calitatea procesuală a acestuia din urmă, ar fi trebuit ca acest mandat să îndeplinească condiţiile art. 85 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., adică să fie cuprins într-un înscris autentic sau să fie dat prin declaraţie verbală în faţa instanţei de judecată.

Cum nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, instanţa de recurs nu poate constata caracterul fondat al criticilor recurentei şi apreciază că în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, în sensul că acţiunea promovată pentru reclamantul B. a fost introdusă de o persoană care nu are calitatea de reprezentant.

Printr-o altă critică, de asemenea nefondată, recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să dea dovadă de rol activ şi să dispună introducerea în cauză a fostului soţ al reclamantei, în temeiul art. 78 C. proc. civ.

Alin. (1) al acestor dispoziţii legale invocate de recurentă statuează că, în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede că "în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."

Dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. reglementează situaţia generică în materie contencioasă, şi anume a dreptului instanţei de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecăţii o impune. Practic, acest text vizează situaţia în care cadrul procesual, din punctul de vedere al părţilor, este incomplet, fiind incidente ipoteze de coparticipare procesuală obligatorie.

Ca atare, în materie contencioasă, dacă legea nu prevede în mod expres dreptul instanţei de a introduce, din oficiu, terţi în proces, părţile iniţiale au dreptul să hotărască dacă se vor judeca sau nu şi cu persoana arătată de instanţă. Dacă părţile iniţiale sunt de acord cu introducerea în cauză a terţului, instanţa va lua act în consecinţă, iar dacă părţile nu sunt acord sau nu solicită introducerea terţului în cauză, instanţa va respinge cererea pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

Ipoteza reglementată de art. 78 alin. (2) C. proc. civ. se regăseşte în speţă, întrucât judecătorul primei instanţe, potrivit încheierii din 4 martie 2021, a repus cauza pe rol şi a citat părţile cu menţiunea de a pune concluzii şi asupra excepţiei lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Ceea ce critică recurenta prin cererea de apel nu este aplicarea greşită a art. 78 C. proc. civ. de către prima instanţă, ci lipsa rolului activ al instanţei de apel în introducerea în cauză a fostului soţ al reclamantei, în temeiul art. 78 din cod.

Or, în acest context, se reţine că, în toate cazurile, potrivit alin. (3) al art. 78 C. proc. civ., introducerea unei persoane în proces poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, întrucât schimbarea cadrului procesual în apel sau recurs ar contraveni art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, precum şi art. 494 C. proc. civ., care face trimitere la judecata în apel, raţiunea rezidând în regula neîncălcării gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege. În speţa de faţă, obiectul litigiului vizează strict rezoluţiunea pentru neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii contractuale şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel încât cadrul procesual este cel stabilit de reclamantă prin cererea dedusă judecăţii, potrivit principiului disponibilităţii procesului civil, nefiind incidentă nicio derogare de la acest principiu care să fi impus incidenţa alin. (1) al art. 78 C. proc. civ.

Luând în examinare, în continuare, referirea recurentei la dispoziţiile art. 1548, art. 1550 raportat la art. 1552 C. civ., care dispun cu privire la modul de operare şi condiţiile rezoluţiunii unilaterale, se reţine că aceste dispoziţii legale nu pot fi analizate întrucât cauza a fost soluţionată în temeiul unor excepţii procesuale, fără a fi analizat fondul pretenţiilor reclamantei, prioritare faţă de chestiunile de drept material.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei litisconsorţiului activ, recurenta a susţinut că a acţionat în condiţiile art. 345 C. civ. în numele fostului soţ, cu care era căsătorită la momentul introducerii acţiunii, fiind respectată condiţia impusă de art. 59 C. proc. civ.

Analizând critica adusă de recurentă excepţiei lipsei coparticipării procesuale, invocată din oficiu, se reţine că una din condiţiile de exercitare a oricărei acţiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, calitate procesuală activă şi pasivă.

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil substanţial determină o coparticipare şi în plan procesual, coparticipare ce este obligatorie în cazul cererilor având ca obiect desfiinţarea unui act juridic.

Prin cererea dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a solicitat rezoluţiunea unui antecontract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.2016, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, încheiat între pârâţii C. S.R.L., E. şi F., în calitate de promitenţi vânzători, şi reclamanta şi fostul soţ al acesteia, în calitate de promitenţi cumpărători, cu privire la promisiunea de vânzare a unui imobil din municipiul Iaşi, Moara de vânt, judeţul Iaşi.

Astfel, pentru a opera rezoluţiunea actului juridic civil era necasar ca toate părţile stipulate în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare să figureze ca părţi în procesul civil, aspect ce rezultă din prevederile art. 36 C. proc. civ., care statuează cu privire la definiţia calităţii procesuale şi la subiectele raportului juridic litigios, dar şi din art. 59 din acelaşi cod, care defineşte coparticiparea procesuală, aspecte reţinute judicios şi de către instanţa de apel.

Dat fiind faptul că părţile nu au solicitat introducerea în cauză a numitului B., iar pricina nu poate fi soluţionată fără participarea acestuia, întrucât a fost parte în antecontractul a cărui rezoluţiune se cere, în mod corect instanţele de fond au respins cererea reclamantei, pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Referitor la solicitarea intimatei-pârâte C. S.R.L. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în cuantum de 2300 RON, potrivit facturii nr. x/15.02.2022 şi a chitanţei nr. 108/15.02.2022, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata sumei solicitate de intimată, pe care o apreciază ca fiind proporţională în raport cu activitatea desfăşurată de avocat şi complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 584/2021 din 07 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenta la plata către intimata C. S.R.L. a sumei de 2300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2023.