Damages for unjust preventive detention under Art. 539 CPC as interpreted by Constitutional Court Decision 136/2021

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 02 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata daunelor materiale în valoare totală de 94.850 RON şi a daunelor morale în cuantum de 8.970.000 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. pen. art. 6 CEDO, art. 5 C. proc. pen.

Prin precizarea formulată în data de 5 noiembrie 2018, reclamantul a arătat că sumele totale solicitate prin acţiune sunt de 94.850 RON, cu titlu de daune materiale şi de 8.970.000 RON, cu titlu de daune morale, astfel:

- suma de 55.600 RON, daune materiale reprezentând beneficiul nerealizat de reclamant prin lipsirea sa de posibilitatea de a încasa salariul cuvenit dacă nu ar fi fost arestat, la nivelul venitului minim pe economie, începând de la data de 01.06.2014, când reclamantul a fost concediat deoarece a fost arestat preventiv din data de 28.05.2014 şi până în data de 28.03.2018;

- suma de 39.250 RON, daune materiale reprezentând contravaloarea cotei indivize de 1/2 a reclamantului din preţul de vânzare al unui apartament care a fost înstrăinat pentru suma de 78.500 RON, întrucât reclamantul nu avea nicio sursă de venit şi a fost obligat să îşi procure astfel cele necesare traiului zilnic;

- suma de 2.400.000 RON, daune morale pentru perioada de arest preventiv (câte 200.000 RON pe lună x 12 luni);

- suma de 700.000 RON, daune morale pentru perioada de arest la domiciliu (câte 100.000 RON pe lună x 7 luni);

- 20.500 RON, pentru condiţiile din penitenciar, conform jurisprudenţei CEDO;

- 1.550.000 RON, pentru durata lungă a procesului, ca urmare a încălcării art. 5 C. proc. pen., a refuzului administrării de probe în etapa urmăririi penale, pentru împiedicarea reclamantului de a avea acces la probe;

- 1.550.000 RON, pentru decesul tatălui reclamantului, la înmormântarea căruia nu i s-a permis să participe;

- 2.500.000 RON, pentru îmbolnăvirea mamei reclamantului de cancer din cauza evenimentelor prin care trecea fiul său;

- 250.000 RON, pentru ruşinea suferită în societate de reclamant faţă de toţi cei care îl cunoşteau.

În data de 28 ianuarie 2019, Tribunalul Galaţi a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului.

În şedinţa publică din data de 11 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Tribunalul Galaţi.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1552 din 24 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Tribunalul Galaţi, în favoarea pârâtului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 869A din 31 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7500 euro, în echivalent RON, cu titlu de daune morale.

A respins cererea de intervenţie accesorie, ca inadmisibilă şi a menţinut sentinţa sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 869A din 31 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în data de 18 februarie 2022.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii apelului formulat de apelantul-reclamant şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii pronunţate de prima instanţă.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că prin decizia atacată a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de Tribunalul Galaţi în favoarea Statului Român, fără a fi indicate motivele ce au condus la formarea deciziei instanţei de apel.

Prin încheierea din 11 iunie 2019, prima instanţă a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de Tribunalul Galaţi în favoarea pârâtului, reţinând că această cerere sprijină poziţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, iar prin sentinţa civilă nr. 1552/24.06.2019, prima instanţă a admis cererea de intervenţie.

În continuare, în referire la lipsa efectuării de către instanţă a unei analize a admisibilităţii cererii de intervenţie accesorie şi la nemotivarea hotărârii instanţei de apel de respingere ca inadmisibilă a acestei cereri, recurentul a făcut referire la decizia nr. 2358/12.12.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (5), raportat la art. 539 C. proc. pen., în sensul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen.

În acest sens, recurentul a arătat că art. 5 paragraful 5 al Convenţiei Europene, art. 9 şi art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul la reparaţie derivând din detenţia nelegală.

Instanţa de apel a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi că se impune ca acestea să fie aplicate în spiritul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 ignorând faptul că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie: "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."

În speţă, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice, întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021, Parlamentul nu a pus în acord cu Constituţia prevederile anterior menţionate.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare: "În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare".

Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic, în consecinţă acestea din urmă îşi produc efectele juridice în continuare, instanţele de judecată fiind ţinute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material şi/sau moral în raport cu condiţiile impuse de această normă.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituţionale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie.

În consecinţă, câtă vreme norma specială, particulară, şi-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ei ca neconstituţională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale, şi anume art. 9 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate reclamantului, recurentul a solicitat cenzurarea acestora prin raportare la termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la criteriul echităţii în materia despăgubilor morale, invocând cu titlu de practică judiciară, decizia civilă nr. 812/23.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2015, decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, făcând, totodată, referire la jurisprudenţa CEDO sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 14 aprilie 2022, intimatul-intervenient Tribunalul Galaţi a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că următoarele:

Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat lipsa motivării în cuprinsul deciziei recurate cu privire la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulată de Tribunalul Galaţi.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că este adevărat că în cuprinsul deciziei atacate nu există considerente care să susţină soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulată de Tribunalul Galaţi, însă se reţine că recurentul nu a justificat care este vătămarea procesuală ce i s-a produs prin omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra acestei cereri.

Prin critica formulată, recurentul a afirmat nulitatea hotărârii, ca urmare a nemotivării soluţiei de respingere a cererii de intervenţie accesorie, însă nulitatea analizată nu este expresă pentru a fi operantă prezumţia de vătămare prevăzută de art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.. În speţă, fiind vorba despre o nulitate condiţionată, recurentul era dator să indice în ce mod a fost vătămat prin omisiunea instanţei de a motiva respingerea respectivei cereri, însă, prin cererea de recurs nu a arătat care este vătămarea procesuală ce i s-a produs, ci doar a susţinut că în primă instanţă cererea de intervenţie accesorie a fost admisă, făcând referire la o decizie de speţă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, care nu poate fi avută în vedere în condiţiile în care nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Prin urmare, întrucât recurentul însuşi, în favoarea căruia s-a intervenit, a formulat aceleaşi apărări cu cele din cuprinsul cererii de intervenţie, care au fost examinate de către instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că nu se impune o casare a hotărârii doar sub acest aspect, în condiţiile în care în cuprinsul hotărârii recurate au fost amplu analizate condiţiile pentru angajarea răspunderii obiective a statului.

Procedând în continuare la analiza criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţin următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului Român, în calitate de garant al bunei funcţionări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat daune morale pentru suferinţele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi necontestată de părţi, relevă faptul că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 28.05.2014 – 20.05.2015 şi apoi arestat la domiciliu în perioada 20.05.2015 – 16.11.2015, iar în data de 24.06.2014 s-a dispus trimiterea acestuia în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de corupere sexuală a minorilor, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. şi a infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (2) C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 491/07.03.2017, Judecătoria Galaţi a dispus achitarea reclamantului pentru acuzaţiile menţionate, iar această hotărâre a devenit definitivă prin decizia penală nr. 361/27.03.2018 a Curţii de Apel Galaţi, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi.

În prezenta cauză, instanţa de apel a infirmat soluţia primei instanţe prin care a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată, în calea de atac fiind admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 7500 euro, cu titlu de despăgubiri.

Instanţa de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen.

Într-o primă critică formulată în cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Critica este nefondată.

În cauză, astfel cum a stabilit şi instanţa de apel, sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., invocate de recurent, neputând fi avute în vedere decât în lumina aceleiaşi interpretări, în caz contrar s-ar ajunge implicit la încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de drept comun.

Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că: "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională."

În consecinţă, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale. Este în afara oricărei discuţii obligativitatea erga omnes a considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, proclamată începând cu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudenţa ulterioară a acesteia, prin care s-a statuat că efectul general obligatoriu se ataşează, în egală măsură, dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are dreptul la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) şi c) din C. proc. pen.

În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel convenţional, în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenţie (par. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ., în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale, şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

Se reţine că ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere că problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curţi au avut în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat prin decizia menţionată, a dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, s-a avut în vedere că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51 din Decizia nr. 1/2023).

Concluzionând, Înalta Curte a apreciat că cele două decizii obligatorii, soluţia din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale şi cea din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea şi aplicarea, pe laturi diferite, a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

În acest context, dat fiind faptul că faţă de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) şi c) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste.

În ceea ce priveşte critica privind cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel, recurentul-pârât a solicitat cenzurarea acestora prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la criteriul echităţii, având în vedere şi jurisprudenţa CEDO în materie.

Înalta Curte reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, cu privire la întinderea prejudiciului solicitat de reclamant, a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ţinând seama şi de jurisprudenţa Curţii EDO, motiv pentru care a apreciat că evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin arestarea sa injustă (preventivă, respectiv la domiciliu) timp de aproape 1 an şi 6 luni, dar şi pentru atingerea adusă imaginii reclamantului, la suma de 7500 euro, este adecvată situaţiei particulare a cauzei şi probelor administrate şi proporţională cu gravitatea încălcării şi efectele produse asupra persoanei reclamantului.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere şi principiul echităţii şi necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului se observă că recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal. Susţinerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanţă este excesivă, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici valorile acordate cu titlu de daune morale în hotărârile CEDO indicate de recurent, câtă vreme temeiul juridic de acordare al despăgubirilor este diferit în cazul de faţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 859A din 31 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2023.