Nullity of unilateral declaration for illegal cause and res judicata barring re-examination of consent vices

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui – secţia civilă, în data de 16 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulităţii absolute a înscrisului (act juridic unilateral) denumit "declaraţie - confirmare", semnat de A., redactat de către avocat C., pentru cauză ilicită şi imorală.

În drept, reclamanta nu a indicat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Prin precizarea de la dosarul tribunalului, la solicitarea primei instanţe, reclamanta a indicat că temeiul juridic al cererii sale este reprezentat de dispoziţiile art. 953 şi urm., respectiv 966 şi urm. C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui

Prin sentinţa civilă nr. 411 din 18 martie 2021, Tribunalul Vaslui – secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect constatare nulitate act juridic. Suma de 8260,10 RON acordată cu titlu de ajutor public judiciar reclamantei, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, a dispus a rămâne în sarcina statului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia civilă nr. 391/2021 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 18.04.2019 şi a sentinţei civile nr. 411/18.03.2021, pronunţată de Tribunalul Vaslui – secţia civilă, pe care le-a păstrat. A obligat-o pe apelantă să plătească intimatului B. suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 391/2021 din 23 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă, a declarat recurs reclamanta A., în data de 12 ianuarie 2022.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Printr-un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că soluţia curţii de apel de menţinere a încheierii din 18 aprilie 2019 a Tribunalului Vaslui este nelegală, instanţa de apel încălcând astfel normele de procedură obligatorii care atrag sancţiunea nulităţii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că hotărârea care menţine o încheiere nelegală este la rândul ei nelegală, fiind încălcate norme procesuale obligatorii, precum şi principii fundamentale ale procesului civil. În argumentarea nelegalităţii încheierii pronunţate de Tribunalul Vaslui a arătat că prima instanţa a apreciat că a greşit în verificarea procedurilor de comunicare a cererii de chemare in judecată, iar decizia de revenire aduce o vătămare drepturilor procesuale ale reclamantei, care a respectat întocmai dispoziţiile legale ale procesului civil.

Totodată, a arătat că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au sesizat că pârâtul şi-a folosit cu rea-credinţă drepturile procedurale, fiind cel care încearcă să îşi ascundă propria culpă generată de refuzul de a primi actele comunicate de către tribunal şi, de asemenea, că aceasta nu a invocat neregularitatea comunicării nici la primul termen nici la cel care a urmat acestuia, fiind decăzut din dreptul de a o mai susţine.

Faţă de acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 165 pct. 2 C. proc. civ., care enumeră situaţiile în care procedura de comunicare se consideră îndeplinită, respectiv dovada consemnării refuzului de a primi actul comunicat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat de recurentă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 C. proc. civ. şi nu a procedat la verificarea în limitele cererii de apel a stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii.

Totodată, instanţa a depăşit cadrul procesului stabilit în faţa primei instanţe, încălcând principiul limitării efectului devolutiv (art. 476, art. 477, art. 478 C. proc. civ.) şi a reconsiderat, fără a pune în discuţia părţilor, temeiul juridic al acţiunii, deşi norma procedurală nu îi permitea acest lucru, apreciind că se invocă vicierea consimţământului prin violenţă morală, considerentele hotărârii cuprinzând argumentele instanţei de apel din această nouă perspectivă juridică.

Drept consecinţă, instanţa de apel nu a mai procedat la verificarea situaţiei de fapt prin analizarea probelor administrate la fond, ci a considerat că nu erau necesare deoarece obiectul acţiunii nu era anularea actului pentru existenţa viciilor de consimţământ, ci constatarea nulităţii absolute pentru cauză ilicită şi imorală.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a reţinut şi excepţia puterii de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015, prin care s-a statuat că voinţa reclamantei a fost liberă, conştientă şi că nu a fost în eroare de fapt, însă a interpretat greşit normele de drept material, prin identificarea a două vicii de consimţământ fundamental diferite, eroarea de fapt şi violenţa.

Astfel, a arătat că, în speţă, dreptul material este reprezentat de C. civ. de la 1865, potrivit cu care mărturisirea putea fi afectată doar de viciul de consimţământ al erorii de fapt, şi nu putea fi o consecinţă a unui act de violenţă morală.

Însă, în procesele anterioare instanţele de judecată au considerat înscrisul ca fiind o mărturisire care nu poate fi revocată decât prin efectul erorii de fapt; aceste instanţe nu s-au pronunţat asupra altui viciu de consimţământ, anume violenţa, astfel că invocarea puterii de lucru judecat este cu totul inadecvată.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material care reglementează violenţa (art. 955 şi urm. C. civ.), întrucât nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi fost ameninţată, că ar fi avut sentimentul de frică şi nici că aceste acţiuni ar viza persoana sau averea acesteia, iar, chiar dacă ipotetic s-ar deduce că reclamantei i s-a insuflat "o temere reverenţiară" (art. 958 C. civ.), nici în acest caz, în lipsa violenţei, actul juridic nu ar fi anulabil.

A mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la cauza imorală în privinţa împrejurării legate de statutul juridic al minorei, iar instanţa trebuia să aprecieze dacă printr-un act juridic unilateral care, în aparenţă, clarifică aspecte patrimoniale, autorul acestuia poate urmări stabilirea paternităţii copilului său.

Sub acest aspect a apreciat că este imoral şi ilegal ca, printr-un act juridic, să se tranzacţioneze dreptul personal al copilului - de a avea stabilită filiaţia faţă de tată.

Printr-un al patrulea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, pe de o parte se argumentează respingerea apelului pe considerentul că "apelanta reclamanta a arătat explicit că nu a invocat niciodată că prin încheierea actului a urmărit să îl constrângă pe pârât să se căsătorească cu ea şi să recunoască copilul" (pag 15 alin. (2) din hotărârea Curţii de Apel Iaşi), iar, pe de altă parte, instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, respingând primul motiv de apel, argumente care susţineau ca "reclamanta este cea care urmarea condiţionarea recunoaşterii contribuţiei pârâtului de încheierea căsătoriei şi nu invers" .

Concluzionând, recurenta a arătat că, modificând cadrul procesual, temeiul juridic, motivând contradictoriu sau fără legătură cu ilicitatea şi imoralitatea cauzei, instanţa de apel a încălcat şi principiul neagravării situaţiei reclamantei în propria cale de atac.

Astfel, schimbând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată prin motivarea hotărârii din apel, instanţa nu doar că a încălcat dreptul de disponibilitate al părţii, dar i-a încălcat şi drepturile procesuale împiedicând valorificarea acestora, într-o eventuală cale de atac (recurs - discuţiile putând purta doar cu privire la nelegalitatea hotărârii) sau printr-un nou demers juridic pe alte temeiuri.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat soluţia dată de instanţa de prim control judiciar apelului declarat împotriva încheierii din 18.04.2019, prin care prima instanţă a respins cererea reclamantei de decădere a pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare. În susţinerea criticii, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 165 pct. 2 C. proc. civ., iar pârâtul nu a invocat neregularitatea citării nici la primul termen de judecată şi nici la următorul.

Critica este nefondată.

Analizând actele dosarului, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel, se observă că prima instanţă a dispus iniţial citarea pârâtului, cetăţean italian, cu confirmare de primire, iar după restituirea plicului la instanţă şi constatarea neîndeplinirii procedurii de citare, s-a dispus citarea conform Regulamentului CE nr. 1393/2017 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială.

Prin încheierea din 18.04.2019, prima instanţă a observat că, în mod incorect, a apreciat la un termen anterior de judecată că procedura de citare este completă, discutându-se asupra probelor, în condiţiile în care pârâtului nu i s-a comunicat şi traducerea cererii prin care reclamanta şi-a precizat temeiul juridic al acţiunii. Astfel, prima instanţă a constatat că nu există o dovadă de comunicare către pârât a adresei traduse în limba italiană, prin care i s-a pus în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinarea, precum şi sancţiunea care rezultă din această obligaţie, motiv pentru care a apreciat că, deşi a interpretat că procedura a fost legal îndeplinită cu pârâtul la termenele anterioare, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile legale privind sancţiunea nedepunerii în termen a întâmpinării, dat fiind principiul respectării dreptului la apărare al părţilor.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 153 C. proc. civ., "(1) Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii."

Caracterul acestei norme este imperativ, neregularitatea privind citarea uneia dintre părţi trebuind a fi invocată din oficiu de către instanţă, cu consecinţa amânării cauzei şi a citării corecte a părţii respective pentru următorul termen de judecată, situaţie care se regăseşte în speţă. Aceasta întrucât soluţionarea cauzei în lipsa citării legale pârâtului deschidea pentru acesta posibilitatea formulării apelului, cu consecinţa anulării hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Din analiza deciziei recurate, se observă că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat cu privire la neregularitatea actului de citare şi a constatat că la dosar nu există dovada primirii către pârât a copiei de pe acţiune şi a adresei de înaintare în care să fie menţionat termenul de depunere a întâmpinării şi sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului, traduse în limba italiană. Astfel, a validat considerentele primei instantei care, deşi a apreciat iniţial că procedura de citare cu pârâtul a fost legal îndeplinită la termenele anterioare, în vederea respectării dreptului la apărare al pârâtului, recunoscut şi de art. 6 din CEDO, a reţinut că se impune înlăturarea sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare, ca o consecinţă a neîndeplinirii procedurii de citare.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, soluţia dată apelului declarat împotriva încheierii din 18.04.2019 este una legală, iar instanţa de apel nu avea cum să dea eficienţă dispoziţiilor art. 165 pct. 2 C. proc. civ., în contextul în care procedura de citare s-a efectuat potrivit Regulamentului CE nr. 1393/2017, iar din răspunsul dat de autorităţile italiene rezultă că nu s-a putut realiza comunicarea documentelor către pârât.

Dispoziţiile legale invocate de recurentă ar fi putut fi reţinute doar în ipoteza în care din actele restituite de autorităţile italiene ar fi rezultat în mod expres şi fără echivoc refuzul pârâtului de a primi corespondenţa, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au reţinut că pârâtul şi-a folosit cu rea-credinţă drepturile procedurale, se observă că, în speţă, nu s-a probat reaua-credinţă a intimatului-pârât, iar depunerea întâmpinării şi solicitarea de administrare a probatoriului în combaterea pretenţiilor reclamantei nu pot reprezenta o dovadă a săvârşirii drepturilor procedurale cu rea-credinţă, ci aceasta trebuie să rezulte din circumstanţele cauzei.

În acelaşi sens, se observă că recurenta nu a indicat care a fost vătămarea ce i s-a produs prin soluţia primei instanţe de revenire asupra procedurii de citare, în speţă, fiind vorba despre o nulitate condiţionată, ceea ce impunea în sarcina acesteia obligaţia de a indica în ce mod a fost vătămată prin neaplicarea pentru pârât a sancţiunii decăderii din dreptul de a depune întâmpinare, sancţiune ce s-a hotărât a nu se aplica după constatarea de către prima instanţă a neîndeplinirii procedurii de citare.

Dat fiind faptul că în speţă s-a dovedit că procedura de citare nu a fost corect îndeplinită cu pârâtul, nu poate fi primită nici critica recurentei privind neinvocarea de către acesta a neregularităţii procedurii de citare la primul termen de judecată şi nici la cel care a urmat.

O altă critică nefondată invocată de recurentă şi circumscrisă aceluiaşi motiv de casare a vizat încălcarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului, respectiv a art. 476-479 C. proc. civ., ca urmare a reconsiderării de către instanţa de apel a temeiului juridic al acţiunii, fără a pune în discuţia părţilor vicierea consimţământului prin violenţă morală.

Analizând actele dosarului, se observă că prin cererea de chemare în judecată, neîntemeiată în drept, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul constatarea nulităţii absolute a înscrisului denumit "declaraţie - confirmare", pentru cauză ilicită şi imorală, înscris care a primit dată certă prin încheierea din 04.09.2007 dată de Cabinet avocat C. şi în cuprinsul căruia reclamanta a declarat că pârâtul i-a remis suma de 100.000 euro, începând cu anul 2005, pentru edificarea unei case de locuit pe terenul reclamantei.

Ulterior, prin precizarea de la dosarul de fond, reclamanta a indicat că temeiul juridic al cererii sale este reprezentat de dispoziţiile art. 953 şi urm., respectiv 966 şi urm. C. civ., însă, prima instanţă a apreciat că, din motivarea cererii de chemare în judecată şi din precizările ulterioare, rezultă că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 966 şi urm. C. civ., prin prisma cărora a examinat pricina. Astfel, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu mai putea invoca incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 953 C. civ. care reglementează viciile de consimţământ, în condiţiile în care s-a reţinut cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 724/2015, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă, în dosarul nr. x/2013, că reclamanta nu a fost într-o eroare de fapt atunci când a dat declaraţia, aceasta conştientizând obiectul mărturisirii sale. S-a mai reţinut că nu se poate reţine nici că declaraţia are o cauză ilicită şi imorală, iar scopul imediat a fost ca prin declaraţia dată reclamanta să certifice contribuţia pârâtului la construcţia imobilului care îi aparţine şi nu acela de a-l determina pe pârât să se căsătorească şi să recunoască copilul, ceea ce ar echivala cu invocarea propriei turpitudini.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, curtea de apel, contrar argumentelor recurentei, nu a reconsiderat temeiul juridic al acţiunii şi nu a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului. Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut că susţinerile reclamantei sunt în sensul că actul juridic unilateral încheiat este nul absolut pentru că a avut o cauză ilicită şi imorală, din perspectiva cărora a analizat pricina.

Astfel, instanţa de apel a expus o amplă motivare cu privire la cauza ilicită şi imorală, indicând chiar şi situaţia în care s-ar fi pus problema cauzei imorale, respectiv atunci când scopul actului era de a constrânge o persoană să se căsătorească sau să recunoască copilul, ipoteză care nu se regăseşte în speţă întrucât reclamanta a arătat explicit că nu a invocat niciodată că prin încheierea actului a urmărit să îl constrângă pe pârât să se căsătorească cu aceasta sau să recunoască copilul.

Fiind vorba despre un act juridic unilateral, în mod corect instanţa de apel a apreciat că trebuia analizat doar dacă scopul urmărit de reclamantă la încheierea actului era licit şi moral, nu şi scopul urmărit de pârât, care nu are calitatea de parte în actul juridic.

În acest sens, raportat la scopul declarat de reclamantă că l-a urmărit la încheierea actului, respectiv încheierea căsătoriei cu pârâtul şi recunoaşterea copilului, curtea de apel a apreciat că acest scop nu contravine regulilor de convieţuire socială şi nici unei dispoziţii legale astfel încât nu este ilicit şi nici imoral.

În continuare, curtea de apel a reţinut că, deşi se invocă cauza ilicită şi imorală ca şi cauză de nulitate a actului juridic, motivarea acţiunii se referă la condiţionarea reclamantei de către pârât să încheie actul juridic unilateral pentru a se căsători cu aceasta şi pentru a recunoaşte copilul.

În acest context, curtea de apel a reţinut că se invocă vicierea consimţământului reclamantei la încheierea actului juridic prin violenţa morală exercitată asupra sa de către pârât care ar fi condiţionat încheierea căsătoriei şi recunoaşterea copilului de încheierea actului juridic unilateral.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut, judicios, raportat la susţinerile reclamantei, că existenţa viciilor de consimţământ nu mai poate fi analizată în speţă, întrucât se opune puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 724/2015, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în care s-a statuat că voinţa reclamantei la încheierea actului a fost conştientă, liberă, iar aceasta nu a fost în eroare de fapt.

Prin urmare, răspunzând criticii recurentei, se observă că instanţa de apel nu a schimbat temeiul juridic al acţiunii, nu a agravat situaţia reclamantei în calea sa de atac şi nu a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, ci doar a răspuns susţinerilor sale referitoare la vicierea consimţământului. Practic, considerentele decisive pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia sunt legate de cauza actului juridic unilateral încheiat de reclamantă, conform temeiul juridic indicat de parte, iar celelalte considerente referitoare la viciul de consimţământ sunt complementare, pentru că instanţa de apel a interpretat argumentele de fapt din cererea de chemare în judecată spunând că ele trimit mai degrabă la consimţământ decât la cauză, fâcând o amplă analiză a pricinii atât din perspectiva cauzei, cât şi a consimtământului la încheierea actului juridic.

O altă critică a recurentei se referă la greşita reţinere de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015 a Curţii de Apel Iaşi, susţinând că în procesele anterioare instanţele au apreciat că înscrisul reprezintă o mărturisire care nu poate fi revocată decât pentru eroare de fapt, nejudecând asupra altui viciu de consimţământ, respectiv violenţa.

Această critică, deşi poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte reţine că între părţi au mai existat două litigii anterioare, primul fiind dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Vaslui, prin care reclamantul B. a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect partaj coproprietate pe cote-părţi concubini cu privire la imobilul situat în Văleni, jud. Vaslui, respins prin sentinţa civilă nr. 3538/20144 a Judecătoriei Vaslui, rămasă irevocabilă.

Al doilea litigiu a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Vaslui, având ca obiect constatarea în favoarea reclamantului a unui drept de creanţă echivalent cu suma de 110.000 euro, admis în parte pentru suma de 100.000 euro, prin sentinţa civilă nr. 2868/12.12.2014 a Judecătoriei Vaslui, irevocabilă prin decizia nr. 724/27.11.2015 a Curţii de Apel Iaşi – secţia civilă. Prin această din urmă decizie, curtea de apel a analizat actul denumit declaraţie-confirmare şi a reţinut că voinţa celei care face mărturisirea a fost conştientă şi liberă, câtă vreme declaraţia a fost dată în faţa avocatului C. care i-a dat dată certă prin încheierea din 04.09.2007. Acul a fost analizat şi din perspectiva unei eventuale erori de fapt în care se putea afla partea când a făcut mărturisirea, concluzia fiind aceeaşi, şi anume a conştientizării perfecte de către parte a obiectului mărturisirii sale.

Întrucât o posibilă viciere a consimţământului a fost tranşată în litigiul anterior cu putere de lucru judecat, în mod corect, prin decizia recurată, instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015 a Curţii de Apel Iaşi, pentru ceea ce înseamnă consimţământ valabil exprimat.

Contrar argumentelor recurentei, nu se poate reţine că în litigiile anterioare nu s-a statuat asupra viciului de consimţământ al violenţei, în condiţiile în care în mod expres, în cuprinsul deciziei nr. 724/2015 a fost analizat conţinutul şi împrejurările în care mărturisirea a fost dată, constatându-se că a fost liberă şi conştientă, motiv pentru care Curtea de Apel Iaşi a valorificat, în procesul anterior, actul juridic unilateral, constatând forţa probantă a înscrisului prin care partea (reclamanta din prezenta cauză) a recunoscut că a beneficiat de un aport financiar de 100.000 euro din partea cetăţeanului italian B., ceea ce a confirmat dreptul de creanţă al acestuia.

În ceea ce priveşte critica recurentei privind neanalizarea de către instanţa de apel a probelor administrate în primă instanţă, ceea ce a împiedicat verificarea situaţiei de fapt, se reţine că această susţinere nu este o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi analizată în prezenta cale extraordinară de atac, ci reprezintă o critică de netemeinicie relativă la modul în care instanţa de apel a statuat asupra probelor şi a conturat situaţia de fapt, care însă nu poate fi reapreciată în recurs.

Printr-un alt motiv de casare, circumscris art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de-o parte s-a reţinut că reclamanta "a arătat explicit că nu a invocat niciodată că prin încheierea actului a urmărit să îl constrângă pe pârât să se căsătorească cu ea şi să recunoască copilul" (pag 15 alin. (2) din hotărârea Curţii de Apel Iaşi), iar, pe de altă parte, instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, respingând primul motiv de apel, argumente care susţineau că "reclamanta este cea care urmarea condiţionarea recunoaşterii contribuţiei pârâtului de încheierea căsătoriei şi nu invers" .

Critica este nefondată, întrucât în argumentarea soluţiei de respingere a primului motiv de apel, potrivit cu care prima instanţă a pornit de la premiza eronată că reclamanta ar fi susţinut că prin declaraţia dată ar fi urmărit să-l determine pe pârât să se căsătorească şi să recunoască copilul, curtea de apel a reţinut că prima instanţă a analizat acţiunea din perspectiva condiţionării sau nu de către pârât a încheierii căsătoriei cu reclamanta de încheierea actului.

În continuare, instanţa de apel a expus argumente, într-o manieră logică şi structurată, cu privire la verificarea condiţiilor de validitate a actului juridic unilateral din perspectiva celui care s-a obligat prin încheierea actului, respectiv a reclamantei, şi a conchis că, în speţă, cauza închierii actului juridic nu este una ilicită sau imorală, iar, prin motivul de apel, ceea ce a invocat de fapt reclamanta a fost o viciere a consimţământului prin violenţă morală, în acest sens reţinând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015 a Curţii de Apel Iaşi.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că hotărârea nu cuprinde referiri la un alt scop mediat invocat de aceasta, respectiv acela de a dovedi surorii pârâtului modul în care acesta a învestit suma de 100.000 euro, se reţine că aceasta nu este o veritabilă critică de nelegalitate ci vizează aspecte care ţin de situaţia de fapt a cauzei, care nu poate fi reconsiderată în recurs, dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că alegaţiile acesteia nu sunt în acord cu raţionamentul expus de instanţa de apel nu poate echivala însă cu o motivare contradictorie, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material care reglementează violenţa (art. 955 şi urm. C. civ.), arătând că nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi fost ameninţată sau că ar fi avut sentimentul de frică.

Or, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a recursului, nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecăţii.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la cauza imorală în privinţa împrejurării legate de statutul juridic al minorei.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nici din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se poate reţine vreo critică concretă de nelegalitate care să combată raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut că actul juridic unilateral încheiat de reclamantă nu a avut o cauză ilicită sau imorală, pentru că fiind un act unilateral interesează doar motivul avut în vedere de reclamantă, nu şi motivul urmărit de pârât, iar pe de altă parte, pretinsa condiţionare a încheierii căsătoriei de darea declaraţiei este de natură să determine vicierea consimţământului şi nu să producă efecte asupra carcterului ilicit sau imoral al cauzei actului juridic.

Ca atare, invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susţinerile acesteia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situaţia de fapt a litigiului, fără avea legătură cu raţionamentul instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Totodată, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, potrivit cu care "Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.", constată că, urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 4221,85 RON, prin încheierea din 2 martie 2022, taxa judiciară de timbru datorată de recurenta-reclamantă în vederea soluţionării recursului pendinte rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 391/2021 din 23 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 4221,85 RON, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2023.