Defamation in Press: Balancing Freedom of Expression and Reputation Rights Under Article 10 ECHR

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la data de 9 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L.:

- constatarea antrenării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor, ca urmare a săvârşirii, cu vinovăţie, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii împotriva reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 71-73, art. 252, art. 253 alin. (1) lit. c), art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 din C. civ., atât în ceea ce priveşte acţiunea de documentare, redactare şi publicare a unor articole de presă şi a unor mesaje denigratoare de promovare de pe platforma D. de către pârâtul B., în calitate de autor şi administrator al societăţii care deţine, editează şi gestionează site-ul www. E..ro, cât şi în ceea ce priveşte publicarea şi menţinerea acestor articole, pe site-ul menţionat, de către pârâta S.C. C. S.R.L., în temeiul art. 1373 alin. (1) şi art. 219 din C. civ. şi art. 30 alin. (8) din Constituţia României;

- obligarea pârâţilor la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparţinând reclamantului, atât în prezent cât şi în viitor, în temeiul art. 253 alin. (3) lit. b) din C. civ.

- obligarea pârâţilor la retragerea de pe site-ul www.x.ro a conţinutului denigrator din cuprinsul articolelor de presă reclamate, precum şi a materialelor publicate pe paginile personale de D. şi pe pagina de D. E., în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (3) lit. b) din C. civ.

- obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii ce se va pronunţa în cauză, pe cheltuiala lor, într-un cotidian de circulaţie naţională şi pe site-ul www.x.ro, în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (3) lit. a) din C. civ.

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei totale de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial produs, în baza dispoziţiilor art. 253 alin. (4) din C. civ.

- constatarea culpei procesuale a pârâţilor şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

2. Hotărârea Tribunalului Iaşi – secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 327 din 23 februarie 2021, Tribunalul Iaşi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L. A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, în echivalent RON, la data plăţii, cu titlu de daune morale. A obligat pârâţii la retragerea de pe site-ul www.x.ro şi de pe paginile personale de D. a articolului intitulat " A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a şantajat pentru 300.000 euro un afacerist şi totuşi PNL l-a pus şef de spital la Iaşi". A obligat pârâta C. S.R.L. la ştergerea de pe pagina de D. E. a postărilor de promovare a articolului menţionat anterior. A obligat pârâţii la publicarea prezentei hotărâri într-un cotidian de largă circulaţie naţională şi pe site-ul www.x.ro la data rămânerii definitive. A obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi – secţia civilă

Prin decizia civilă nr. 233 din 11 mai 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă a admis apelurile formulate de B. şi C. S.R.L., respectiv de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 327 din data de 23 februarie 2021 a Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâţii la retragerea de pe site-ul www.x.ro şi de pe paginile personale de D. a articolelor intitulate "Familie tradiţională: unchiul prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor", publicat la data de 19.09.2017, respectiv " A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a şantajat pentru 300.000 euro un afacerist şi totuşi PNL l-a pus şef de spital la Iaşi", publicat la data de 22.02.2020, a obligat pârâta C. S.R.L. la ştergerea de pe pagina de D. E. a postărilor de promovare a articolelor menţionate anterior, a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la instanţa de fond, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate ce nu contravin deciziei.

4. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 233 din data de 11 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, pârâţii B. şi C. S.R.L. au declarat recurs, la data de 11 august 2022, iar reclamantul A. a declarat recurs incident, la data de 17 octombrie 2022.

Prin cererea de recurs, pârâţii B. şi C. S.R.L. solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel. Recurenţii invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Aceştia realizează un istoric al litigiului, detaliind hotărârile care s-au pronunţat în cauză, respectiv sentinţa civilă nr. 327 din 23 februarie 2021 a Tribunalului Iaşi şi decizia civilă nr. 233 din 11 mai 2022 a Curţii de Apel Iaşi.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la administrarea probelor întrucât singura probă administrată în cauză, de către reclamant, este depoziţia martorului F. care este incompletă material. La finalul acesteia, există o întrebare la care lipseşte răspunsul. Or, instanţa trebuie să analizeze fiecare probă, în parte, iar cele care au stat la baza soluţiei trebuie să fie integre/complete. Încălcarea dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ. atrage casarea deciziei recurate, soluţia fiind impusă de legiuitor în cuprinsul art. 497 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii arată că decizia recurată cuprinde mai multe contradicţii între considerente.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul nepatrimonial trebuie probat, reclamantul având sarcina probei şi că, în ceea ce priveşte două dintre articole, nu s-a realizat sarcina probei. Pe de altă parte, a apreciat că pentru celelalte două articole s-a făcut dovada acestui prejudiciu deşi singura probă administrată, pentru toate articolele, este depoziţia martorului F..

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că acţiunea este neîntemeiată în ceea ce priveşte articolul din data de 22 februarie 2020 deşi a apreciat lipsa unei încălcări a valorilor nepatrimoniale ale aceleiaşi părţi cu privire la articolul din data de 30 martie 2020. Recurenţii arată că exprimarea unor opinii, în acelaşi mod, respectiv folosirea aceleiaşi sintagme "şofer al infractorului G." nu poate fi reţinută odată ca ironie şi odată ca defăimare, în cadrul aceleiaşi decizii şi, mai mult, sintagme vădit ironice "ca de altfel tonul întregului articol publicat de pârât în 22 februarie 2020". Or, una şi aceeaşi expresie/sau acelaşi mod de exprimare utilizat în două articole diferite nu poate avea un caracter diferit, aspect reţinut, în mod nelegal, de către instanţa de fond, folosirea aceluiaşi tip de sintagme fiind apreciată contradictoriu de către instanţa de apel.

Aceste contradicţii justifică, în opinia recurenţilor, incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ceea ce atrage casarea deciziei recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu pct. 8 din C. proc. civ., se arată că hotărârea recurată nu este motivată corespunzător iar motivele existente încalcă dispoziţiile de drept material. Recurenţii apreciază că instanţa de apel nu a individualizat sancţiunea aplicată deşi, prin cererea de apel, aceştia au arătat că există mai multe remedii ale prejudiciului moral, prevăzute de art. 253 alin. (1)-(4) din C. civ.. Mai mult, instanţa a reţinut că nu s-au dovedit efectele negative deosebite suferite de reclamant în plan profesional ca urmare a celor două articole, dar a acordat daune morale în cuantum de 2.000 euro. Or, şi această contradicţie în motivare conduce la casarea horărârii recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii arată că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi art. 1349 din C. civ. şi ignoră prevederile art. 75 din acelaşi act normativ.

Răspunderea ca urmare a atingerii aduse demnităţii/reputaţiei/prestigiului unei persoane presupune, în primul rând, o aplicare a normelor de drept material ce vizează libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie/renume/prestigiu al persoanei coroborate cu cele ale răspunderii de tip delictual. Ingerinţa adusă dreptului de exprimare se poate dispune, în mod legal, în urma aplicării limitărilor posibile ale acestui drept fundamental în cazurile şi condiţiile expres definite de legislaţia aplicabilă, naţională şi europeană.

În opinia recurenţilor, potrivit dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care le citează, în integralitate, în cererea de recurs, libertatea de exprimare nu reprezintă o libertate absolută ci ea poate fi supusă unor restrângeri şi, implicit, responsabilităţi, în condiţiile în care aduce atingere valorilor prevăzute de art. 10 alin. (2), între care şi reputaţia unei persoane.

Recurenţii prezintă detaliat jurisprudenţa CEDO relevantă în cauză, principiile pe care le-a statuat instanţa europeană, insistând asupra împrejurării că libertatea de exprimare se aplică nu numai informaţiilor sau ideilor considerate inofensive ci şi a celor care lovesc, şochează sau neliniştesc o persoană sau o parte a populaţiei, în baza pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere fără de care o societate democratică nu poate exista. De asemenea, prezintă detaliat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a întări limitele largi ale libertăţii de exprimare.

Raportând cele statuate de instanţa europeană şi cea naţională la speţa dedusă judecăţii, recurenţii apreciază că decizia recurată este nelegală cu privire la soluţia ce vizează cele două articole considerate prejudiciabile pentru reclamant.

Astfel, arată că articolul "A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a şantajat pentru 300.000 euro un afacerist şi totuşi PNL l-a pus şef de spital în Iaşi" este un articol de opinie. Autorul a exprimat, într-o manieră critică şi ironică, o opinie privind numirea reclamantului, persoană publică, în funcţia de manager al spitalului, de către PNL, fără ca acesta să aibă minime competenţe profesionale care să justifice o astfel de numire. De aceea, instanţa trebuia să reţină aceste aspecte.

Mai mult, există o bază factuală în privinţa faptelor relatate: incidentul din perioada liceului nu a fost contestat de reclamant, a fost relatat de martorul audiat în cauză, şantajul face obiectul unei anchete penale, prietenia cu G. este de notorietate. Iar tonul şi limbajul folosit fac referire direct la operele lui Caragiale care denotă tenta de ironie în care a fost redactat articolul.

Materialul publicistic se încadrează în limitele libertăţii de exprimare întrucât, în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes general, cu o bază factuală suficientă. În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Iar toate acestea sunt respectate în cauză.

De aceea, în opinia recurenţilor, referirirea la "reaua – credinţă", "folosirea unui limbaj care depăşeşte doza de exagerare permisă jurnalistului" atestă nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte acest articol.

Articolul "Familie tradiţională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor", publicat la data de 19 septembrie 2017, reprezintă o opinie exprimată de jurnalist cu privire la activitatea publică a reclamantului, respectiv a persoanelor care au contribuit la cariera sa publică, mai ales unchiul său care a fost condamnat penal pentru şantaj prin presă. Ştirea este transpusă prin raportare la aspectele de interes public local, pe baza unor fapte reale, jurnalistul arătând că a obţinut o funcţie publică deşi nu s-a remarcat prin nimic special nici înainte şi nici după obţinerea unei astfel de funcţii.

Legăturile cu persoanele anchetate sau condamnate penal fuseseră relatate în presă: la data de 5 iulie 2017 fusese publicat pe site-ul postului H., un articol despre relaţiile dintre familia I. şi A. iar la data de 18 septembrie 2017, pe site-ul www.x.ro a fost publicat un alt articol despre nejustificarea unor sume de bani de către unchiul reclamantului.

Astfel, şi sub acest aspect, decizia recurată este nelegală.

În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la cheltuielile de judecată, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Arată că hotărârea este nelegală întrucât, pe de o parte, s-a reţinut eronat că nu solicită cheltuieli de judecată. Recurenţii arată că au menţionat expres că îşi rezervă dreptul de a recupera cheltuielile de judecată pe cale separată. Pe de altă parte, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă parţial, reclamantul putea obţine cheltuieli de judecată proporţional cu pretenţiile admise.

În concluzie, pentru toate situaţiile expuse, recurenţii – pârâţi solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr. 233/2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Prin recursul incident formulat, reclamantul A. solicită admiterea căii extraordinare de atac şi casarea deciziei recurate, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 264 din acelaşi act normativ potrivit cu care instanţa este obligată să examineze probele administrate, pe fiecare în parte, şi pe toate, în ansamblul lor. În opinia sa, prin decizia recurată s-a reţinut că anumite afirmaţii reprezintă judecăţi de valoare care au o bază factuală, un exemplu, în acest sens, fiind lipsa experienţei anterioare în domeniul medical. Or, împrejurarea reţinută dovedeşte că instanţa nu a analizat CV-ul reclamantului întrucât acolo sunt detaliate funcţiile anterioare şi sectoarele de activitate în care şi-a desfăşurat activitatea. Neanalizarea acestui CV a condus la o soluţie eronată şi justifică necesitatea casării parţiale a hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a depăşit limitele judecăţii, hotărârea cuprinzând motive străine de natura cauzei. Susţine că s-a reţinut, în mod eronat, că unul dintre articole a fost publicat într-o secţiune dedicată informaţiilor într-o notă umoristică, ironică, exagerată. În realitate, în această secţiune se redau informaţii concrete iar nu bancuri sau alte elemente de natură umoristică. Nici pârâţii nu au susţinut o împrejurare contrară. În acest sens, instanţa şi-a depăşit limitele învestirii şi, mai mult, a reţinut situaţii străine de natura cauzei, ceea ce justifică casarea parţială a hotărârii în ceea ce priveşte articolele "A., a doua amendă pentru prietenul său I." publicat la data de 19 decembrie 2018 şi "Fostul subprefect A., martor de serviciu pentru a certifica suferinţele clanului I." publicat la data de 26 septembrie 2018.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul critică modalitatea de motivare, apreciind că analiza trebuia realizată dintr-o altă perspectivă. Acesta nu avea nicio funcţie publică, imaginea sa fiind asociată cu una dintre victimele jurnalistului, respectiv J., care face obiect al multor materiale denigratoare. Consideră că pârâtul B. are un interes personal de a scrie despre familia Asimionesei, atitudinea sa părtinitoare rezultând din conţinutul articolelor publicate. Or, atitudinea jurnalistului nu trebuie interpretată unilateral şi unidirecţional, prin raportare la fiecare material de presă, în parte, ci în ansamblul ei. Atitudinea exprimată în articolele de presă, pentru care a fost sancţionat de către instanţă, nu a dispărut în celelalte articole, raportarea la subiectul materialelor fiind aceeaşi. Jurnalistul este lipsit de obiectivitate, reclamantul fiind adus în atenţia publicului doar în considerarea relaţiei de prietenie cu J.. Reclamantul este asociat noţiunii de clan, fiind pus în aceleaşi rânduri cu oamenii pe care pârâtul B. îi dispreţuieşte încă din anul 2012, deşi doar a avut calitatea de martor într-un proces civil.

Apreciază că, dat fiind caracterul denigrator al materialelor criticate, se impune sancţionarea tuturor articolelor supuse controlului judiciar.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a interpretat eronat normele care stabilesc drepturile şi obligaţiile jurnalistului.

În opinia sa, instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile Rezoluţiei Consiliului Europei nr. 1003 din data de 1 iulie 1993 cu privire la etica ziaristică, adoptată de România şi publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din data de 20 septembrie 1994. Potrivit dispoziţiilor art. 3 din această rezoluţie, principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincţie clară între ştiri şi păreri. Ştirile sunt informaţii, adică fapte şi date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor. Iar potrivit art. 4 din acelaşi act european, ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost făcute verificările de rigoare, prezentările, descrierea, naraţiunea fiind făcute în mod imparţial.

Aceleaşi reguli se desprind şi din Codul Deontologic al Jurnalistului din România, respectiv art. 1, 2 şi 3 care impun jurnalistului obligaţia de a relata adevărul, de a da publicităţii doar informaţii de a căror veridicitate este sigur, după ce le-a verificat din surse credibile, de a oferi ştiri exacte, obiective, fără păreri personale.

Doar jurnalistul de bună-credinţă poate folosi judecăţi de valoare în redactarea unei ştiri de presă iar pârâtul B. nu a acţionat cu bună-credinţă. Recurentul se face vinovat doar de faptul că este prieten cu membrii familiei Asimionesei, denigrarea sa pornind de la această împrejurare. Campania de presă a început după momentul în care pârâtul B. a anunţat public că va ataca orice persoană care se asociază cu K. şi s-a intensificat în momentul în care recurentul s-a prezentat, ca martor, într-un proces dintre J. şi recurent.

Fiind încălcate toate aceste dispoziţii legale, hotărârea este nelegală.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la sintagma "şofer al şantazistului I.". Acesta arată că sintagma este apreciată ca fiind denigratoare în articolul "Familie tradiţională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor". Astfel, afirmaţiile jurnalistului nu pot beneficia de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Însă, aceeaşi sintagmă apare şi în articolul "80 de angajaţi Socola dau năvală peste managerul fost şofer al infractorului I.". Aceste articol este apreciat ca având judecăţi de valoare, cu fundament factual, adică o împrejurare diferită primului articol menţionat.

Or, cu privire la aceeaşi expresie nu se poate reţine ca fiind odată o judecată de valoare iar altă dată fapt denigrator. Apreciază ca această situaţie este consecinţa unei erori a instanţei de apel. Sintagma este jignitoare, neputând fi reţinută diferit în două situaţii identice. Iar această contradicţie atrage casarea hotărârii recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 6 din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la una dintre chestiunile juridice supuse analizei, respectiv una dintre ideile centrale ale articolului "80 de angajaţi Socola dau năvală peste managerul fost şofer al infractorului Asimionesei". Autorul articolului arată că recurentul este o persoană incapabilă să ajungă într-un anumit punct, nu are experienţă, având însă, ca atu, faptul că a fost şofer al infractorului G.. Această concluzie nu a fost analizată de către instanţa de apel, care trebuia să sancţioneze atacurile gratuite la adresa recurentului. Şi această împrejurare atrage casarea deciziei recurate.

În concluzie, se solicită admiterea recursului incident şi casarea parţială a deciziei recurate.

5. Apărările formulate în cauză

În termen procedural, reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţi, prin care a invocat excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea acestuia şi, în subsidiar, respingerea, ca nefondat.

În termen procedural, pârâţii B. şi C. S.R.L. au formulat întâmpinare la recursul incident, prin care au invocat excepţia nulităţii căii extraordinare de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din data de 9 martie 2023, a fost preschimbat termenul de judecată acordat în cauză, de la 30 martie 2023 la 27 aprilie 2023.

La termenul din data de 27 aprilie 2023, Înalta Curte a respins atât excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantul A. cât şi excepţia nulităţii recursului invocată de pârâţii B. şi C. S.R.L., apreciind că ambele căi extraordinare de atac cuprind argumente care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

La acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra celor două recursuri, cu care a fost învestită, amânând pronunţarea pentru termenul din data de 11 mai 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Prin cererea de recurs, pârâţii B. şi C. S.R.L. critică decizia nr. 233 din data de 11 mai 2022 a Curţii de Apel Iaşi, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte va proceda la analiza argumentelor grupate pe motivele de recurs invocate de recurenţi.

În primul rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

În cadrul acestui motiv de casare, recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la administrarea probelor, respectiv art. 264 din C. proc. civ., întrucât singura probă administrată în cauză, de către reclamant, este depoziţia martorului F. care este incompletă material în sensul că lipseşte răspunsul la ultima întrebare.

Înalta Curte reţine că se invocă o neregularitate a actului de procedură care, faţă de norma încălcată, ar atrage sancţiunea nulităţii relative.

Din prevederile art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă. Iar conform art. 178 alin. (3) lit. b) din acelaşi act normativ, nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.

Or, în cauza pendinte, lipsa răspunsului la ultima întrebare este justificată de împrejurarea că întrebarea a fost respinsă de către instanţă, ca nefiind utilă soluţionării cauzei. Lipsa unei astfel de menţiuni în cuprinsul declaraţiei de martori nu este, însă, vătămătoare pentru recurenţi cu atât mai mult cu cât întreaga procedură a fost expusă, în detaliu, în încheierea de şedinţă de la termenul respectiv.

Mai mult, la termenul de judecată când s-a administrat proba cu martori, nu a fost invocată nicio neregularitate, în acest sens, deşi toate părţile au fost prezente, au administrat probatoriile şi au pus concluzii pe fond.

Prin urmare, această neregularitate invocată de recurenţi nu este vătămătoare, nu a fost invocată în termen procedural şi nu poate conduce la nulitatea actului de procedură şi la casarea hotărârii recurate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susţine că hotărârea este nelegală şi sub aspectul cheltuielilor de judecată. Recurenţii arată că au menţionat, expres, că îşi rezervă dreptul de a recupera cheltuielile de judecată pe cale separată, dar că acest aspect nu a fost reţinut de către instanţa de apel.

Partea care câştigă procesul are posibilitatea de a recupera cheltuielile de judecată pe calea unei acţiuni separate şi autonome faţă de litigiul care le-a generat. Acest aspect a fost menţionat şi prin considerentele Deciziei nr. 59/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat: "S-a reţinut a fi firesc ca o astfel de cerere, care capătă autonomie în raport cu litigiul ce a generat cheltuielile respective, să fie văzută şi tratată ca una cu individualitate proprie, care stă la baza declanşării unui litigiu independent de cel iniţial, care generează propriile cheltuieli şi care se supune regulilor generale de judecată, inclusiv a acelora reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 451 – 455 din C. proc. civ.."

Demersul separat nu este condiţionat de existenţa unei menţiuni în acest sens, în hotărârile pronunţate în litigiul care a determinat, efectiv, cheltuielile, astfel încât lipsa unei astfel de menţiuni, în cuprinsul hotărârii, nu este vătămătoare pentru partea care pretinde cheltuielile de judecată.

De asemenea, recurenţii susţin că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă parţial, reclamantul putea obţine cheltuieli de judecată proporţional cu capetele de cerere admise.

Însă, nici aceste susţineri nu pot fi primite întrucât instanţa de apel a acordat cheltuieli de judecată proporţional cu pretenţiile admise, motiv pentru care cuantumul acestora a fost stabilit la 8 RON.

Prin urmare, criticile formulate sunt nefondate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat este nefondat.

Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării totale a hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte variante normative recurenţii sunt ţinuţi să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă, cu claritate, motivarea insuficientă, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cauza de faţă, recurenţii precizează că hotărârea atacată cuprinde mai multe considerente contradictorii.

Astfel, arată că instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte trei dintre articole, nu s-a realizat sarcina probei prejudiciului iar pentru celelalte două articole s-a făcut dovada acestuia deşi singura probă administrată, pentru toate articolele, este depoziţia martorului F..

De asemenea, arată că exprimarea unor opinii, în acelaşi mod, respectiv folosirea aceleiaşi sintagme "şofer al infractorului G." a fost reţinută odată ca ironie şi odată ca defăimare, în cadrul aceleiaşi decizii.

Şi tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel nu a individualizat sancţiunea aplicată, a reţinut că nu s-au dovedit efectele negative deosebite suferite de reclamant în plan profesional, ca urmare a celor două articole, dar, cu toate acestea, a acordat daune morale în cuantum de 2.000 euro.

Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenţii pentru a susţine motivarea necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurenţii contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel. Considerentele apreciate, ca fiind contradictorii, vizează preponderent situaţia de fapt iar nu de drept, nesupusă cenzurii pe calea recursului.

Mai mult, nici nu există vreo contradictorialitate între susţinerile instanţei de apel.

Depoziţia martorului reclamantului nu a fost analizată singular, ci prin raportare la celelalte probatorii. Prin urmare, prin coroborarea probatoriilor administrate, s-a stabilit că două dintre articole cuprind materiale defăimătoare, cu consecinţele negative expuse de martorul indicat, şi s-au stabilit daune, în cuantum de 2.000 euro. Trei dintre articole, încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare, nu au lezat reputaţia şi onorarea reclamantului, nu au condus la consecinţe negative, prejudiciabile pentru acesta.

Referitor la sintagma "şofer al infractorului", în mod corect, instanţa de apel a analizat-o în contextul expus de articolele respective. Articolul "80 de angajaţi Socola dau năvală peste managerul fost şofer al infractorului G." are ca subiect situaţia unităţii spitaliceşti. Exprimarea din titlu are rolul doar de a întări tonul ironic al materialului care, însă, vizează concedierile şi demersurile ulterioare ale persoanelor concediate iar nu persoana reclamantului. Articolul "Familie tradiţională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor" are rolul de a discredita cele două persoane menţionate în titlu, expresiile folosite fiind exprimate într-o manieră ofensatoare. De aceea, acest articol a fost apreciat ca fiind defăimător pentru reclamant.

Iar în ceea ce priveşte neindividualizarea sancţiunii, se constată că nici aceste critici nu pot fi primite întrucât s-a reţinut, în mod corect, de către instanţa de apel, că fapta ilicită atrage obligarea pârâţilor la plata de daune morale, menţinând reparaţia echitabilă stabilită de prima instanţă, şi la retragerea articolelor defăimătoare de pe site-ul E..ro şi de pe pagina D. E.,

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, există motivele de fapt şi de drept, instanţa de apel înfăţişând, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel.

Instanţa de recurs învederează că garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti. O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor.

Instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; L. împotriva Maltei, pct. 79).

Deşi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81]. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă, care şi-a motivat decizia, să fi examinat, în mod real, chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Aplicând principiile Curţii, instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei de apel corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenţii sunt nemulţumiţi de parte din considerentele instanţei de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al treilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, potrivit cu care este casabilă hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În acest sens, recurenţii arată că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi art. 1349 din C. civ. şi ignoră prevederile art. 75 din acelaşi act normativ.

Apreciază că articolele "A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a şantajat pentru 300.000 euro un afacerist şi totuşi PNL l-a pus şef de spital în Iaşi" şi "Familie tradiţională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor" sunt de opinie, cu bază factuală consistentă şi se înscriu în limitele libertăţii de exprimare.

Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale, să retragă articolele defăimătoare şi să achite daunele morale produse prin materialele publicate.

Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea, în presa scrisă, a unor afirmaţii denigratoare ce au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantului, atât prin conţinutul informaţiilor, cât şi prin titlul utilizat.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare. Acestea au reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, doar cu privire la parte din articole.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare ale acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

Referitor la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a procedat la o analiză concretă a materialelor, pentru a stabili dacă sunt acuzaţii de fapt sau judecăţi de valoare.

Astfel, analizând afirmaţiile făcute în cadrul celor două articole, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că acestea sunt defăimătoare, fără o bază factuală relevantă.

Primul exemplu din cererea de recurs, respectiv articolul "A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a şantajat pentru 300.000 euro un afacerist şi totuşi PNL l-a pus şef de spital în Iaşi", cuprinde, în mare parte, situaţii faptice, respectiv un episod din adolescenţa reclamantului, promovarea facultăţii cu falsuri şi şantajarea unui om de afaceri, aspect detaliat în decizia recurată. Situaţiile care pot fi încadrate ca fiind judecăţi de valoare sunt exprimate într-un limbaj denigrator, defăimător, care depăşesc limitele libertăţii de exprimare, lezează demnitatea şi reputaţia reclamantului. În concluzie, materialul publicistic este denigrator şi atrage răspunderea persoanelor responsabile în considerarea dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 alin. (1) din C. civ.

Şi articolul "Familie tradiţională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor", publicat la data de 19 septembrie 2017, cuprinde atât acuzaţii de fapt cât şi judecăţi de valoare. Însă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, modalitatea ofensatoare de transpunere a informaţiei, limbajul denigrator utilizat, depăşesc limitele libertăţii de exprimare, ceea ce atrage răspunderea civilă delictuală a recurenţilor.

Înalta Curte reţine că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Or, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile din cele două articole nu au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică şi depăşesc limitele libertăţii de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală.

Referitor la sancţiunea aplicată pârâţilor, pentru cele două articole care atrag răspunderea civilă delictuală, aceasta a fost individualizată în considerentele şi în dispozitivul deciziei recurate şi se încadrează în remediile reglementate de legiuitor în cuprinsul art. 253 din C. civ.

Prin urmare, dispoziţiile legale naţionale şi europene au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel Iaşi, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, recursul formulat de pârâţii B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 233 din data de 11 mai 2022 a Curţii de Apel Iaşi este nefondat.

Prin recursul incident formulat, reclamantul A. solicită admiterea căii extraordinare de atac şi casarea deciziei recurate, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte va proceda, şi în această situaţie, la analiza argumentelor grupate pe motivele de recurs invocate de recurent.

În primul rând, se invocă motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., cu argumentul că au fost încălcate dispoziţiile art. 264 din acelaşi act normativ potrivit cu care instanţa este obligată să examineze probele administrate pe fiecare în parte şi pe toate, în ansamblul lor. În opinia recurentului, prin decizia recurată, s-a reţinut că afirmaţia referitoare la lipsa experienţei sale anterioare reprezintă o judecată de valoare care are o bază factuală, reprezentată de CV-ul depus la dosar, înscris care nu a fost analizat de către instanţă.

Înalta Curte reţine că, prin motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din acelaşi act normativ, aspect detaliat anterior. Or, recurentul, deşi invocă incidenţa acestui motiv de casare, nu dezvoltă argumente privitoare la nerespectarea criteriilor legale, ci critică modul de apreciere a unei probe, respectiv a unui înscris, care a determinat încadrarea unei afirmaţii în categoria judecăţilor de valoare.

Însă, în recurs nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurentul.

Or, simpla nemulţumire faţă de modalitatea de interpretare a conţinutului CV-ului, de către instanţa de apel, nu este suficientă pentru casarea deciziei recurate, legiuitorul impunând părţii nemulţumite obligaţia de a-şi fundamenta nemulţumirea şi de a-şi întemeia recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

Prin urmare, nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se susţine că decizia recurată este afectată de motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ şi aduce mai multe argumente în acest sens.

Recurentul arată că instanţa de apel a depăşit limitele judecăţii iar hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei întrucât s-a reţinut, în mod eronat, că unul dintre articole a fost publicat într-o secţiune dedicată informaţiilor prezentate într-o notă umoristică, ironică, exagerată deşi nicio parte nu a susţinut o astfel de împrejurare.

Înalta Curte reţine că nesocotirea limitelor judecăţii, adică a principiului disponibilităţii, intră sub imperiul motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 iar nu 6 din C. proc. civ., fiind o neregularitate de ordin procedural. Însă, în speţă, critica formulată este şi nefondată, nefiind aptă să atragă o nulitate virtuală şi casarea hotărârii recurate.

Astfel, conţinutul principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi la dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale căii de atac sau ale apărării. În acest sens, limitele obiective ale acţiunii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică, precum şi limitele subiective ale acesteia, privitoare la părţile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant. Conform dispoziţiilor art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., ce reprezintă consacrarea legală a acestui principiu, instanţa de judecată este ţinută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată sau cererea formulată în calea de atac ordinară sau extraordinară.

Or, în cauza pendinte, analizând conţinutul actelor procedurale întocmite în cadrul dosarului, Înalta Curte reţine că instanţa nu a depăşit limitele învestirii sale, nu a modificat obiectul, părţile şi nici cauza juridică. Pornind de la susţinerile pârâţilor referitoare la modalitatea de transmitere a informaţiilor şi verificând conţinutul şi secţiunile paginilor online ale publicaţiei, în limitele rolului său activ, instanţa a reţinut că atât articolul "A., a doua amendă pentru prietenul său I." publicat la data de 19 decembrie 2018 cât şi articolul "Fostul subprefect A., martor de serviciu pentru a certifica suferinţele clanului I." publicat la data de 26 septembrie 2018 au apărut în secţiunea dedicată prezentării informaţiilor într-o notă ironică, exagerată.

Prin urmare, conduita instanţei nu a afectat dreptul de disponibilitate al părţilor, ci s-a armonizat cu iniţiativa lor în scopul stabilirii adevărului în cauză, înscriindu-se în limitele impuse de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Recurentul susţine că situaţia învederată anterior este străină cauzei, motivarea necorespunzătoare a hotărârii conducând la casarea sa parţială. Nici aceste critici nu pot fi primite.

Motivarea este de esenţa hotărârii şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, numai aplicarea legii sau stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii. În speţă, se constată că soluţia instanţei de apel este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate. Nu se poate reţine existenţa unor motive străine, care nu au legătură cu speţa ci, dimpotrivă, argumentele instanţei, care se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, se referă la articolele supuse controlului judiciar, încadrarea informaţiilor transmise în situaţii de fapt şi judecăţi de valoare şi baza factuală. Referirea la secţiunea în care s-au publicat articolele menţionate anterior are la bază atât susţinerile părţilor cât şi materialul probator avut la dispoziţie de instanţă.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul critică modalitatea de motivare, apreciind că analiza trebuia realizată dintr-o altă perspectivă. Arată că nu avea nicio funcţie publică, imaginea sa fiind asociată cu una dintre victimele jurnalistului, aflată într-un conflict cu autorul articolului.

Înalta Curte reţine, aşa cum a dezvoltat anterior, că acest motiv de casare vizează lipsa motivării, motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei iar diferenţa de abordare, pe care o invocă recurentul, nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de legiuitor. În realitate, acesta aduce precizări situaţiei de fapt, punând accent pe anumite împrejurări pe care le apreciază a fi determinante.

Însă, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a constat-o. Aşa fiind, criticile formulate de recurent cu privire la situaţia de fapt sau la modalitatea în care instanţa de apel a reţinut-o şi a evaluat probele administrate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurentul apreciază că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la sintagma "şofer al şantazistului I." care este apreciată ca fiind denigratoare în articolul "Familie tradiţională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor" şi judecată de valoare în articolul "80 de angajaţi Socola dau năvală peste managerul fost şofer al infractorului I.".

Contextul folosirii sintagmei "şofer al infractorului/şantajistului" a fost analizat şi în cadrul recursului declarat de pârâţi.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a analizat expresia în contextul expus de articolele respective. Articolul "80 de angajaţi Socola dau năvală peste managerul fost şofer al infractorului G." are ca subiect situaţia unităţii spitaliceşti. Exprimarea din titlul are rolul doar de a întări tonul ironic al materialului care, însă, vizează concedierile şi demersurile ulterioare ale persoanelor concediate iar nu persoana reclamantului. Articolul "Familie tradiţională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect şi apoi şofer de infractor" are rolul de a discredita cele două persoane menţionate în titlu, expresiile folosite fiind exprimate într-o manieră ofensatoare. De aceea, acest articol a fost apreciat ca fiind defăimător pentru reclamant.

Un ultim argument al recurentului vizează împrejurarea că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la una dintre chestiunile juridice supuse analizei, respectiv una dintre ideile centrale ale articolului "80 de angajaţi Socola dau năvală peste managerul fost şofer al infractorului Asimionesei", aceea că recurentul este o persoană incapabilă să ajungă într-un anumit punct, nu are experienţă, având însă, ca atu, faptul că a fost şofer al infractorului G..

Nici aceste susţineri nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, vizează baza factuală, ce nu poate fi verificată în recurs iar pe de altă parte, articolul a fost analizat în ansamblul său, exprimarea din titlu, la care face trimitere recurentul, fiind doar ironică nu şi denigratoare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de reclamant în cuprinsul cererii de recurs.

În al treilea rând, se susţine că decizia recurată este afectată de motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ întrucât instanţa de apel a interpretat eronat normele care stabilesc drepturile şi obligaţiile jurnalistului, respectiv dispoziţiile Rezoluţiei Consiliului Europei nr. 1003 din data de 1 iulie 1993 cu privire la etica ziaristică, adoptată de România şi publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din data de 20 septembrie 1994 şi Codul Deontologic al Jurnalistului din România. În opinia sa, instanţa de apel nu făcut distincţie între ştiri şi păreri şi nu a cenzurat reaua-credinţă a pârâtului B. care a încălcat libertatea de exprimare şi în celelalte trei materiale care nu au fost apreciate ca fiind denigratoare pentru recurent.

Legislaţia relevantă, naţională şi europeană, principiile şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare şi limitele acesteia au fost prezentate, în detaliu, în considerentele anterioare, în contextul analizării motivului de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de pârâţii B. şi C. S.R.L., şi nu vor fi reluate.

Faţă de susţinerile recurentului, care invocă două acte normative care nu au stat la baza demersului său judiciar, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere reperele rezultate din legislaţia naţională şi europeană şi jurisprudenţa CEDO, respectiv distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale şi în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor, buna credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă.

Aceasta a reţinut, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile din cele trei articole de care se prevalează recurentul, au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile şi se încadrează în limitele stabilite de Codul Deontologic al Jurnalistului din România.

În situaţiile de interes public, ziaristul are posibilitatea de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor, ceea ce se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor importante la care se referă.

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

Or, judicios s-a considerat că cele trei articole nu au reprezentat un atac la adresa recurentului, nu au avut un conţinut ofensator, denigrator şi nu îmbracă forma unei fapte ilicite, nefiind astfel îndeplinită una dintre condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

În consecinţă, hotărârea instanţei de apel nu încalcă legislaţia naţională sau europeană, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent.

Prin urmare, dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurenţi au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţii B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 233 din 11 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâţii B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 233 din 11 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.