Nationalized real property restitution: inapplicability of positive res judicata across distinct movable and immovable asset claims under post-Communist reparation law

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 2 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat să se constate că deţine un "bun", în sensul prevăzut de art. 1 al Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi să i se restituie imobilul situat în Bucureşti, str. x, (fost 2), sector 5 sau, în cazul în care nu mai este posibil, să i se plătească contravaloarea acestuia.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 978 din 28 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 71 A din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 978 din 28 august 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 71 A din 25 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În motivarea recursului, reclamanta a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, decizia recurată încalcă o serie de reguli de procedură a căror nerespectare atrag sancţiunea nulităţii şi, de asemenea, încalcă autoritatea de lucru judecat.

Printr-un prim argument, a arătat că hotărârea instanţei de apel eludează dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin faptul că s-a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 182 din 28 ianuarie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016.

În considerarea acestui text de lege, pentru a se putea reţine prezumţia de lucru judecat, trebuie ca dosarul, în care aceasta se invocă, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei care relevă pretinsa prezumţie de lucru judecat. Chintesenţa condiţiei de interdependenţă este reprezentată de identitatea raportului juridic în cele două dosare, cerinţe pe care reclamanta le apreciază ca nefiind întrunite în cauză.

Astfel, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că este vorba despre acelaşi autor al reclamantei, întrucât bunurile mobile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2016 au aparţinut autorului B., iar bunurile imobile din prezenta cauză autoarei C..

Prin sentinţa civilă nr. 7869 din 11 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, i s-a recunoscut reclamantei calitatea de legatar universal al autorului D., iar, prin certificatul de moştenitor nr. x/06.07.2011, i s-a reţinut calitatea de legatar al autoarei C..

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1498 din 29 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, s-a luat act de acordul de mediere şi s-a pronunţat o hotărâre de expedient, prin care s-a reţinut calitatea reclamantei de moştenitoare a autorilor E. şi B..

Ca atare, în mod eronat a constatat instanţa de apel că este în discuţie acelaşi raport juridic, de vreme ce sunt autori diferiţi, foşti proprietari deposedaţi abuziv de regimul comunist, relativ la dezbaterea unor succesiuni diferite.

Mai mult, există şi alte circumstanţe decizorii, specifice, diferite în cadrul celor două dosare.

În cauza nr. x/2016*, prin decizia civilă nr. 182 din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamanta "nu a produs dovezi că a făcut demersuri în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv, în condiţiile şi în termenele stabilite prin legile reparatorii, sau că, deşi a iniţiat procedurile stabilite de prevederile legale, acestea nu s-au finalizat cu restituirea bunurilor preluate de către stat". Prin această decizie, instanţa supremă a reţinut caracterul inadmisibil al cererii în revendicare în raport de faptul că reclamanta nu a parcurs vreo procedură reglementată de Legea nr. 10/2001 referitoare la bunuri mobile, pentru a putea demonstra caracterul iluzoriu al procedurii, a fortiori, pentru a se putea reţine o ingerinţă aptă să atragă admisibilitatea acţiunii în revendicare.

Însă, referitor la bunul imobil din prezenta cauză, reclamanta a promovat o cerere de repunere în termenul de formulare a notificării, reglementat de Legea nr. 10/2001, cerere care a fost respinsă prin decizia nr. 7869/2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. Astfel, a iniţiat proceduri ce intră sub incidenţa legii reparatorii, care, însă, s-au finalizat fără restituirea bunurilor ce au aparţinut autorului său, situaţie care se încadrează în cazul de excepţie reglementat prin decizia nr. 33/09.06.2008 privind admisibilitatea acţiunii în revendicare.

În concluzie, faţă de lipsa identităţii cauzei celor două acţiuni, a obiectului şi a legăturii între cele două pricini, reclamanta apreciază că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Al doilea argument invocat în susţinerea cererii sale de recurs vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În cauză, reclamanta a dovedit că prezumţia de lucru judecat ce decurge din dosarul nr. x/2016 are în vedere alte raporturi juridice decât cele din prezenta cauză. Prin urmare, pronunţarea unei soluţii contrare în litigiul pendinte nu reprezintă o contrazicere a celor reţinute în dosarul amintit, întrucât priveşte alte raporturi juridice, diferite. Deşi considerentele expuse în dosarul nr. x/2016 pot fi reţinute ca probe - în sensul caracterului de prezumţie pe care îl îmbracă efectul pozitiv, acestea nu pot paraliza judecata în prezenta cauză, deoarece nu vizează aceleaşi raporturi juridice.

De altfel, prin sentinţa civilă nr. 978 din 28 august 2020, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, motivând că reclamanta a probat că a obţinut recunoaşterea calităţii sale de legatar universal al autorului său, ulterior expirării termenului pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001. Acest aspect nu a făcut obiect al vreunei căi de atac, astfel că se bucură de autoritate de lucru judecat. Cum cele reţinute în dosarul nr. x/2016 pot fi valorificate doar ca mijloc de probă în prezenta cauză, iar nu ca o chestiune judecată de două ori, apreciază că nu îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 432 teza finală C. proc. civ.

Ca o concluzie, consideră că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat ce decurge din soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii prin sentinţa instanţei de fond nr. 978 din 28 august 2020.

Al treilea argument, cu caracter subsidiar, are în vedere încălcarea, sub un alt aspect, al prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care doar părţilor le este recunoscută posibilitatea invocării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Această excepţie procesuală, spre deosebire de cea reglementată prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., este de ordine privată, fiind lăsată la latitudinea părţilor. Ea nu poate fi invocată, din oficiu, de către instanţa de judecată. În situaţia de faţă, litigiul a fost demarat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, astfel că, în acord cu prevederile art. 27 C. proc. civ., motivul de revizuire introdus prin acest act normativ nu este aplicabil prezentei cauze. Doar prin introducerea motivului de revizuire prevăzut de Legea nr. 310/2018 s-a reglementat posibilitatea revizuirii unei hotărâri pentru încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Ca o concluzie, reclamanta apreciază că instanţa a invocat, din oficiu, o excepţie de ordine privată, fără a avea vreo prerogativă legală în acest sens.

Al patrulea argument priveşte incidenţa sancţiunii nulităţii în considerarea dispoziţiilor art. 174 şi 176 pct. 6 C. proc. civ. întrucât se invocă şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Reclamanta învederează că toate normele, ce au fost încălcate prin pronunţarea hotărârii, reprezintă condiţii extrinseci actului de procedură, iar prin încălcarea acestora s-a creat un obstacol peremptoriu în soluţionarea fondului cauzei, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil, existând o vătămare procesuală.

5. Încheierea de admitere în principiu

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, instanţa apreciind că respectă cerinţele formale impuse de lege.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

În cauză, în susţinerea acţiunii în revendicare reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defunctei C., proprietara la data naţionalizării în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului revendicat din Bucureşti, str. x (fost 2) sector 5.

Instanţa de fond, analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 7869 din 11 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, definitivă şi irevocabilă, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele F. şi G., s-a anulat în parte certificatul de moştenitor nr. x/1972 emis de fostul Notariat de Stat Local sectorul V Bucureşti, în sensul că moştenitorul rămas de pe urma defunctului H. este numitul D., în calitate de descendent, s-a anulat în parte certificatul de moştenitor nr. x/27.09.1996 emis de Biroul Notarial Public nr. 74 Bucureşti, în sensul că unicul moştenitor rămas de pe urma defunctului D., decedat la 07.07.1995, este reclamanta, în calitate de legatar universal, a fost respins capătul de cerere privind repunerea reclamantei în termenul de a beneficia de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 1/2000.

În acest context, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine culpa reclamantei în omisiunea urmăririi demersurilor pentru respectarea termenului legal pentru formularea notificării, în raport de Legea nr. 10/2001 (aceasta probând că a obţinut recunoaşterea calităţii de legatar universal al autorului său ulterior expirării termenului), astfel că cererea sa este admisibilă.

Cât priveşte fondul cererii, tribunalul a constatat, raportat la regimul juridic al imobilului (afectat de elemente de sistematizare, înglobat în actualul Parc Izvor), că nu este întemeiată cererea în revendicare formulată. Chiar şi în cazul în care acţiunea pendinte este considerată admisibilă, nu se poate acorda contravaloarea bunului, ce reprezintă o măsură reparatorie în temeiul Legii nr. 10/2001, de care reclamanta nu a uzat.

În apel, fiind ataşate hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016, în considerarea dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ. instanţa de apel a observat că, în cadrul deciziei nr. 182/28.01.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, având ca obiect o cerere de revendicare de drept comun vizând acţiunile deţinute de acelaşi autor al reclamantei la diverse societăţi comerciale, acţiuni despre care aceasta (reclamantă în respectiva cauză) a afirmat că ar fi fost preluate abuziv de autorităţile comuniste, cerere de revendicare în cadrul căreia pârât era şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, s-a statuat şi asupra problemei de drept privind incidenţa în cazul acţiunii în revendicare ce poartă asupra unor bunuri care intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 a regulilor de drept substanţial ale legii speciale.

Curtea a constatat că dezlegarea instanţei supreme s-a raportat inclusiv la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 de care se prevalează reclamanta în prezenta cauză, prin decizia enunţată, nr. 182/28.01.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă casând decizia pronunţată în apel chiar în temeiul hotărârii de unificare a practicii judiciare.

Întrucât considerentele expuse din litigiul anterior finalizat explicitează dispozitivul respectivei hotărâri judecătoreşti de casare, instanţa de apel a opinat că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condiţiile în care reclamanta şi pârâtul Statul român au fost părţi şi în acea cauză, iar imobilul litigios se invocă a fi fost preluat de către autorităţile comuniste în mod abuziv de la acelaşi autor al reclamantei, proprietar invocat şi al bunurilor mobile obiect al litigiului anterior.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat în aspectul său pozitiv nu poate fi înlăturată în cauză pe motiv de lipsă de identitate de obiect (material), iar o reevaluare a acestei chestiuni juridice în prezentul litigiu, cu stabilirea unui eventual rezultat opus celui configurat judiciar anterior, nu se poate realiza.

Pornind de la această premisă, Curtea a constatat că printre normele de drept substanţial ale legii speciale se înscrie şi art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează sancţiunea neformulării în termen a notificării, respectiv pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

A reţinut, astfel, instanţa de apel că prin sentinţa civilă nr. 7869/2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a respins cererea reclamantei de repunere a sa în termenul de a beneficia de Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, Curtea a apreciat că reclamanta a pierdut dreptul de a solicita în justiţie (fie şi pe calea unei acţiuni în revendicare de drept comun prezente) măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, astfel încât soluţia instanţei de fond de respingere a cererii prezente de revendicare este întemeiată.

Într-o primă critică formulată, recurenta a invocat încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în mod greşit s-a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 182/28.01.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016. A apreciat că eronat s-a considerat că este vorba despre acelaşi autor al reclamantei, întrucât bunurile mobile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2016 au aparţinut autorului B., iar bunurile imobile din prezenta cauză autoarei C..

Critica este fondată, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu teoretic, în privinţa aplicării art. 430 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei. Această manifestare procesuală, de prezumţie, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Aşadar, prezumţia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În considerarea normei legale a cărei aplicare a fost criticată de recurentă, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel nu a arătat care sunt circumstanţele concrete ale cauzei care atrag incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. raportat la care se impune a fi reţinută identitatea chestiunilor litigioase, ce au fost dezlegate în primul litigiu.

În cauză, împrejurarea conform căreia prin decizia nr. 182/28.01.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-au dat dezlegări asupra incidenţei regulilor de drept substanţial ale legii speciale în cazul acţiunii în revendicare ce poartă asupra unor bunuri care intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 (respectiv, acţiunile deţinute de autorii E. şi B. la societăţile al căror patrimoniu a fost preluat abuziv de Statul român) nu este de natură a atrage de plano aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa motivării unei legături cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului imobil în litigiu.

În concret, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a exemplificat care sunt elementele raporturilor juridice transpuse procesual faţă de care consideră că a operat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care nu se indică în considerentele prezentate dacă există un autor comun care ar fi fost proprietar al bunurilor ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, dacă circumstanţele preluării ambelor categorii de bunuri revendicate sunt identice ori, după caz, altă chestiune litigioasă supusă dezlegării instanţei în primul proces care să impună aplicarea efectului pozitiv şi cu referire la cele statuate prin sentinţa civilă nr. 7869 din 11 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Astfel, nu rezultă din raţionamentul instanţei de apel, care a preluat mutatis mutandis considerentele dezvoltate în decizia la care s-a raportat pentru reţinerea lucrului judecat, de ce dezlegarea dată acţiunii în revendicarea unor bunuri mobile este aplicabilă situaţiei pendinte în condiţiile în care reclamanta a susţinut că, în acest caz, spre deosebire de cel anterior, a întreprins demersuri în baza legii speciale de reparaţie, iar bunul imobil revendicat provine de la un alt autor.

Se reţine, aşadar, că instanţa de apel a constatat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fără a justifica în mod corespunzător în ce modalitate este aplicabilă cauzei prezumţia autorităţii de lucru judecat, înlăturând motivat argumentele prin care reclamanta tinde la a proba contrar, lipsind considerentele pe care s-a fundamentat raţionamentul instanţei de prim control judiciar, situaţie care atrage casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Printr-un al doilea argument subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susţinut încălcarea autorităţii de lucru judecat ce decurge din soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii prin sentinţa instanţei de fond nr. 978 din 28 august 2020. A învederat că prin această hotărâre instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, motivând că reclamanta a probat că a obţinut recunoaşterea calităţii sale de legatar universal al autorului său, ulterior expirării termenului pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, iar acest aspect nu a făcut obiect al vreunei căi de atac, astfel că se bucură de autoritate de lucru judecat.

Această critică este în strânsă legătură cu cea formulată, cu caracter subsidiar, şi care a vizat încălcarea, sub un alt aspect, a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care doar părţilor le este recunoscută posibilitatea invocării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Ca atare, Înalta Curte va examina legalitatea deciziei recurate raportat la criticile astfel dezvoltate, constatând că cele susţinute de recurentă sunt nefondate.

Conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin derogare de la dispoziţiile anterior citate, art. 432 teza I C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs, iar, ca efect al admiterii excepţiei sub efect pozitiv sau negativ, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Întrucât încălcarea autorităţii de lucru judecat constituie în actuala reglementare un motiv de nelegalitate, în concursul dintre non reformatio in pejus şi autoritatea de lucru judecat legiuitorul a înţeles să dea prioritate acestui din urmă principiu.

Înalta Curte reţine că nu este vorba de o excepţie care să poată fi invocată doar in limine litis, după distincţiile propuse de recurentă, ci ea poate fi propusă în orice fază procesuală, inclusiv de către instanţa de judecată, având în vedere că se urmăreşte prin invocarea efectului negativ sau pozitiv al autorităţii de lucru judecat fie împiedicarea unei noi judecăţi, fie evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii.

În acest context, nu se poate opune puterea de lucru judecat a considerentelor instanţei de fond cât priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

În cauză, recurenta a invocat şi incidenţa dispoziţiile art. 174 şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nulitatea este o sancţiune general aplicabilă ori de câte ori legea nu prevede expres o altă sancţiune sau posibilitatea îndreptării neregularităţii actului procedural, or, în cauză, ceea ce conduce la casarea deciziei recurate este reţinerea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează un motiv de nelegalitate ce conduce la soluţia pronunţată în temeiul art. 497 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia în mod greşit, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, caz în care, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care urmează a se pronunţa în raport de dezlegările în drept ale instanţei de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 71A din 25 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2023.