Post-communist property restitution underpayment: start of limitation period governed by objective knowledge of overvaluation, not subsequent audit confirmation

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 986.836 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.116.100 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.02.2011 de către expert evaluator S.C. A. S.A. şi valoarea de 129.264 RON - stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 2.025 m.p. (225+1800), situat în Călăraşi, judeţul Călăraşi, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1602/19.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea, ca prescrisă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă 787A din 24 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statului Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 602/19.11.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 787A din 24 mai 2022, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Criticile de nelegalitate invocate de recurent sunt subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) punctul 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurentul apreciază că instanţa de apel, deşi modifică considerentele primei intanţe, menţine ca temeinică şi legală această sentinţă şi respinge, ca nefondat, apelul promovat de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 1602/19.15.2021, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de autoritatea pârâtă prin întâmpinare, respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Argumentul instanţei de fond îl constituie împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958 privitor la extincţia extinctivă: "'Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşadar, deşi instanţa reţine că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021 prin care s-a adus la cunoştinţa reclamanţilor despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcută cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, apreciază că, sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripţiei este data emiterii deciziei de despăgubire nr. x/26.05.2011 pe numele beneficiarilor.

În considerentele deciziei civile recurate (pagina 9, pct. 2) instanţa de control judiciar în apel reţine, contrar considerentelor din sentinţa civilă nr. 1602/19.11.2021 că "într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescriptie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare (n.r. despăgubire) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – 26.05.2011 ... aşa cum a reţinut prima instanţă, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate".

Totodată, la pagina 10 paragrafele 1 şi 2 ale deciziei civile recurate, instanţa de apel nu arată într-o modalitate neechivocă care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, rezumându-se la a preciza că "...un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil ... raportat la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei...", şi că "un termen de 7 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficientele în activitatea Autoritătii Naţionale pentru Restituirea Proprietătilor, ce ar face ca acţiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei să fie depusă totuşi în termenul de prescritie de 3 ani, este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil.

În raport de acest ultime considerente al instanţei de apel arată că, astfel cum a precizat la punctul II din recurs şi cum de altfel se reţine la pagina 1 a deciziei civile recurate, demersul judiciar formulat în dosarul nr. x/2021 are ca obiect pretenţii în contradictoriu cu Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, şi nu are petite formulate prin care să fie contestate actele avute în vedere (fără ca acestea să fie indicate) de instanţa de control judiciar în apel.

În acest context urmează instanţa de recurs urmează să observe contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate nr. 787A/24.05.2022, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile şi soluţia de respingere ca nefondat a apelului promovat de reclamantul Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În aplicarea normelor de drept material anterior menţionate, instanţa de apel, în mod greşit şi de o manieră echivocă, arată că în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripţie acesta este: "...cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate", "un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil...raportat la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei...", "un termen de 7 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficienţele în activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ce ar face ca acţiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuşi în termenul de prescripţie (3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil".

Critică aceste considerente ale deciziei instanţei de apel, motivat de faptul că într-o decizie de speţă Înalta Curte a statuat că "...prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea...".

Faţă de aceste statuări, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul de la care reclamantul-apelant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, se încadrează într-unul dintre cele trei indicate în mod echivoc în decizia recurată.

O condiţie esenţială pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acţiune, având în vedere că acestea sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii distincte.

Nici la data întocmirii raportului de evaluare, nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare şi nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi reevaluarea acestor rapoarte, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, reclamantul-recurent era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Arată că, din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal de către intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că aceasta nu este motivată.

Recurentul-reclamant, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepţiei inadmisibilităţii recursului, întrucât demersul juridic iniţiat nu se regăseşte în situaţiile de excepţie reglementate de dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., iar acesta cuprinde motive de nelegalitate.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat la 2 august 2022 pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme.

După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de regularizare, prin rezoluţia din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen la 4 mai 2023 pentru soluţionarea, în şedinţă publică, a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate, excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) neputând fi primită.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de prim control judiciar, deşi nu a împărtăşit argumentarea tribunalului cu privire la momentul subiectiv şi momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie, stabilind alte momente, contrare argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicţie între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere a apelului, ca nefondat.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind motivarea contradictorie.

Practic, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicţia între, pe de-o parte, decizia recurată şi hotărârea primei instanţe, iar pe de altă parte, între considerentele hotărârii atacate şi soluţia dată asupra fondului apelului.

Critica este nefondată.

Înalta Curte observă că instanţa de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reţinute de tribunal în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă şi a oferit propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă, aceea de respingere a acţiunii formulate, ca prescrisă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că momentul curgerii termenului de prescripţie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (26.05.2011) sau cel la care au fost emise titlurile de conversie de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (18.11.2011), aşa cum a reţinut prima instanţă, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. În acest sens, curtea a constatat că nu i se poate pretinde autorităţii publice care are dreptul să controleze activitatea unei entităţi subordonate să efectueze verificări zilnice. De asemenea, curtea a arătat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel (1. verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; 2. reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs), precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât şi, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din cuprinsul deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susţin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi la Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, considerentele exprimate fiind clare, concise şi neechivoce, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanţe.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentului vizând existenţa unor motive contradictorii, în condiţiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunţate în apel cu cele reţinute de prima instanţă.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunţată într-o etapă procesuală anterioară.

Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialităţii între considerente şi dispozitiv, se observă că instanţa de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant şi a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate, astfel că şi din aceast punct de vedere existenţa unor motive contradictorii nu poate fi reţinută.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, astfel că dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, examinând critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 986.836 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 2.025 m.p. (225+1800), situat în Călăraşi, judeţul Călăraşi, şi valoarea de 1.116.100 RON, stabilită în baza raportului de evaluare nr. x/23.02.2011 de către expert evaluator S.C. A. S.A în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/23.02.2011, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. x/26.05.2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de către expert evaluator S.C. A. S.A. şi valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. B. S.R.L. la data de 05.11.2020.

Instanţa de apel, aplicând principiul general al curgerii termenului de prescripţie, reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripţie este un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, întrucât nu i se poate pretinde autorităţii publice care are dreptul să controleze activitatea unei entităţi subordonate să efectueze verificări zilnice. Prin urmare, cum decizia de compensare a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 26.05.2011, iar titlurile de conversie au fost emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la data de 18.11.2011, din considerentele deciziei de apel rezultă că, cel mai târziu, termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 18.11.2014.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată, în condiţiile în care, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Nu poate primită susţinerea recurentului cu privire la incidenţa în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului cel mai târziu la data de 18 noiembrie 2014, cu atât mai mult cu cât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea unde statul deţinea, la acel moment, calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Astfel, instanţa de apel a apreciat judicios că cel mai târziu de la data de 18 noiembrie 2014 reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Prin urmare, susţinerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021 nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea şti că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data comunicării adresei nr. x/2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Susţinerile reclamantului în sensul că nici Statul Român şi nici Ministerul Finanţelor nu au avut atribuţii în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv care nu au putut fi restituite în natură sau că Statul Român nu a fost parte în procedura administrativă, finalizată cu emiterea deciziei de despăgubire, sunt nefondate, din moment ce Statul Român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligaţia să urmărească derularea acesteia şi să controleze instituţiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menţionate. Cu alte cuvinte, ANRP este o instituţie înfiinţată chiar de stat, pentru a se ocupa de procesul acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Prin urmare, Statul Român nu se poate disocia de instituţiile sale.

În egală măsură, statul (compus din totalitatea autorităţilor şi instituţiilor publice) nu poate pretinde că nu a avut atribuţii să controleze o instituţie înfiinţată special chiar de acesta, neputând susţine că nu are cunoştinţă despre ce a făcut sau trebuia să facă el însuşi.

Nici împrejurarea că Statul Român nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia ANRP împotriva deciziei Curţii de Conturi, nu este de natură să lase soluţia instanţei de apel fără temei legal.

Nefondată este si critica recurentului că, faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparţin instituţiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Sub acest aspect, se reţine că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 – Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, prin H.G. nr. 572/30.07.2013, în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor, iar nu statului, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei, instanţa de apel stabilind un termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii celor două acte contestate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 787 A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.