Defamation liability of press freedom and moral damages: insufficient factual basis for illicit act

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă, sub nr. x/2020, la data de 04.09.2020, modificată ulterior, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pârâţii C., D., E. S.R.L., F. S.R.L. şi G., solicitând să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 10.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat prin vătămarea dreptului la onoare şi reputaţie al reclamanţilor, obligarea pârâţilor, în solidar, să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză în două numere consecutive a trei ziare de largă circulaţie naţională, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În data de 9 noiembrie 2020, reclamanţii au precizat obiectul cererii, în sensul că se pretind daune morale în cuantum de 9.999.000 RON de către reclamantul, persoană fizică şi 1000 RON, de către persoana juridică.

Reclamanţii au formulat o cerere modificatoare, la data de 25.02.2021, chemând în judecată şi pe pârâtul G. - care ar fi ratificat expres campania de presa desfăşurată împotriva reclamanţilor. De asemenea, au completat motivele cererii în privinţa pârâtei E. S.R.L..

Prin încheierea de şedinţă din data de 27.05.2021, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L.,pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1032/24.06.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi a respins proba cu expertiză în specialitate contabilitate, proba cu interogatoriul intimaţilor-pârâţi şi proba cu martori, apreciindu-le ca nefiind utile soluţionării cauzei.

Prin încheierea de şedinţă din 16 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat, în parte, proba cu înscrisurile depuse de apelanţii reclamanţi, respectiv corespondenţa de pe e-mail şi a respins proba cu celelalalte înscrisuri depuse prin serviciul registratură la data de 16 mai 2022 de către apelanţii-reclamanţi, ca nefiind utile soluţionării apelului în raport de teza probatorie expusă.

Prin decizia civilă nr. 853A din 30 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. S.R.L. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1032/24.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 853A din 30 mai 2022 şi a încheierilor pronunţate la data de 04.04.2022 şi 16.05.2022 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii B. S.R.L. şi A., prin care au solicitat casarea acestor hotărâri şi trimiterea cauzei, în principal, către instanţa de fond, conform art. 497 C. proc. civ., urmând a fi casată inclusiv sentinţa civilă nr. 1032 pronunţată la data de 24.06.2021, iar, în subsidiar, către instanţa de apel în vederea rejudecării apelului.

Un prim motiv de recurs invocat este cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenţii apreciind că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Apreciază recurenţii că în mod greşit a considerat instanţa de apel faptul că dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, în condiţiile în care anularea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare primei instanţe este o măsură de excepţie ce poate fi dispusă în condiţiile în care sunt îndeplinite două condiţii: una dintre părţi să solicite, în mod expres, luarea acestei măsuri (condiţie îndeplinită) şi ca trimiterea să fie dispusă o singură dată (fiind în primul ciclu procesual, o asemenea măsură nu a fost dispusă).

Soluţia adoptată de instanţa de apel contravine şi tezei finale a art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Solicitarea trimiterii cauzei spre rejudecare avea în vedere ipoteza respectării dublului grad de jurisdicţie, fiind urmărită posibilitatea administrării unui probatoriu complet şi solid încă în faţa instanţei de fond. Pe cale de consecinţă, soluţia instanţei de apel care, în aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a exclus de plano posibilitatea trimiterii spre rejudecare către instanţa de fond pentru situaţia neadministrării complete a probatoriului este greşită şi nelegală.

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate de aplicare, garantează dreptul la un proces echitabil. Acesta presupune a permite părţilor să administreze probe în susţinerea lor, a asigura cel puţin două grade de jurisdicţie cu analizarea probelor administrate.

Recurenţii apreciază că încheierile din data de 4 aprilie 2022 şi 16 mai 2022 sunt nelegale prin prisma respingerii cererii de probatoriu, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti a respins administrarea probelor solicitate de către reclamanţi, probe care au fost solicitate şi la fondul cauzei.

La termenul din data de 16 mai 2022, deşi au fost depuse o serie de înscrisuri în probaţiune, instanţa de judecată a admis în parte proba cu înscrisuri (corespondenţă electronică), deşi iniţial a respins în bloc toate înscrisurile întrucât le-a considerat inutile.

Respingerea cererilor în probaţiune echivalează cu o restrângere a dreptului la apărare, incompatibilă cu garanţiile unui proces echitabil, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 6 din Convenţia CEDO.

Invocă şi încălcarea art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul aflării adevărului, cât şi a prevenirii oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor.

Instanţele de fond nu au administrat întregul probatoriu solicitat, nu au stăruit îndeajuns în aflarea adevărului şi au reproşat reclamanţilor că nu au probat vătămările şi prejudiciul. Astfel, formarea convingerii judecătorului cu privire la întreaga situaţia de fapt, probarea faptelor ilicite, prejudiciul, dar şi întinderea acestui prejudiciu atârnă de administrarea unei probaţiunii complexe. De acest element esenţial depinde însăşi legalitatea hotărârii pronunţate.

Administrarea probelor, în cadrul procesului civil, este strâns legată de realizarea principiului fundamental al "aflării adevărului", iar acest obiectiv procesual se reflectă perfect în "sistemul probatoriu" instituit prin C. proc. civ., care conţine reguli pertinente referitoare atât la acordarea posibilităţii probării apărărilor cât şi la rolul activ al judecătorului.

Mai mult decât atât, motivarea respingerii probelor - conform celor două încheieri atacate - este criticabil.

Consideră că este inadmisibil ca, pe de o parte, instanţa de fond şi de apel cât şi intimata să susţină că nu s-a probat că reputaţia lui A. a fost afectată de articole, că articolele au avut impact asupra relaţiei cu partenerii de afaceri şi familia, iar, pe de altă parte, să se refuze proba testimonială care putea lămuri această situaţie.

Proba cu înscrisuri (depuse la ultimul termen de judecată) dovedeşte că A. a încercat să se asocieze într-o societate de investiţii, fiind refuzat tocmai pentru articolele negative la adresa acestuia; următorul e-mail (expediat de dna. H. în data de 29.04.2022) - probează anume impactul articolelor defăimătoare publicate şi afectarea imaginii/a încrederii publice cu privire la reclamantul A..

În concluzie, hotărârile criticate sunt nelegale, sub aspectul probaţiunii, pentru că instanţa judecătorească nu a administrat întregul probatoriu solicitat şi nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului, contrar cererilor exprese formulate în cauză.

Un alt motiv de casare invocate în cauză este cel reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenţii apreciind că hotărârea nu respect exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sub aspectul motivării.

Consideră recurenţii că o bună parte a motivelor din apel nu au fost analizate sau au fost analizate în mod superficial, întrucât a fost analizată doar neutilitatea audierii martorului I., nu şi utilitatea audierii celorlalţi martori propuşi; faptul că instanţa de fond nu a analizat punctual faptele ilicite săvârşite de pârâţi şi elementele răspunderii civile delictuale; faptul că nu au fost analizate aspectele refitoare la forma/stilul, dar şi contextual mesajului critic; faptul că nu au fost analizate aspectele referitoare la contextual în care este redactat articolul; faptul că buna credinţă a jurnalistului, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu poate fi primită.

Toate aceste motive de apel, dezvoltate punctual prin apelul dedus judecăţii, nu au fost analizate de instanţa de apel.

Un ultim motiv de recurs invocat de către recurenţi este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii arată că instanţa de apel nu a făcut o cercetare şi o analiză proprie a faptelor ilicite şi a elementelor răspunderii civile delictuale invocate de reclamanţi.

Instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, iar celelalte trei elemente ale răspunderii civile delictuale nici măcar nu au fost verificate.

Realizarea unei analize proprii şi a cercetării amănunţite era obligatorie – potrivit art. 476 C. proc. civ. întrucât, la fila doi din motivele de apel, se regăsea solicitarea expresă de reanalizare a cauzei sub toate aspectele. Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a preferat să nu mai analizeze celelalte elemente ale răspunderii civile.

În privinţa faptelor ilicite invocate, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că articolele publicate nu sunt denigratoare în condiţiile în care articolul publicat de J., invocat în justificarea informaţiilor furnizate, nu cuprindea informaţiile prezentate de pârâţi, iar informaţiile de natură penală nu au fost probate de aceştia.

În concluzie, apreciază că a fost soluţionată în mod superficial cauza, fără administrarea unor probe solide/complete şi, fără a fi analizate, în detaliu, toate condiţiile şi elementele răspunderii civile delictuale prevăzute la art. 1357 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către pârâta E. S.R.L. s-a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţii A. şi B. raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, intimata E. S.R.L. a arătat că aspectele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs privesc aprecierea probatoriului, aceste chestiuni fiind aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

De asemenea, arată că recurenţii s-au limitat la a reitera motivele de apel şi nu se critică soluţia adoptată de instanţa de apel.

Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că părţile critică exclusiv situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond în urma probatoriului administrat, fiind nemulţumită că instanţele de fond au apreciat ca fiind nedovedite anumite împrejurări de fapt invocate de recurenţi.

Controlul judiciar nu se poate realiza întrucât recurentele nu au adus critici punctuale deciziei atacate şi nu au arătat în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, recurentele indicând în mod formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat se solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Primul motiv de recurs este nefondat, instanţa de apel aplicând în mod corect dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului cauzei, măsura trimiterii spre rejudecare nu era justificată, opunându-se acestei solicitări şi dispoziţiile art. 480 alin. (6) C .pr.civ.

Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., arată că criticile recurenţilor nu vizează încălcarea unor reguli de procedură de către instanţa de apel.

Respingerea probelor solicitate de recurenţi a fost dispusă prin raportare la dispoziţiile art. 255 C. proc. civ. şi nu reprezintă o dovadă a părtinirii de care ar da dovadă un judecător şi nu poate fi reţinut ca fiind un motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, pe calea de atac a recursului pot fi analizate doar aspecte de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel, instanţa de recurs neputând cenzura situaţia de fapt stabilită în apel şi nici modalitatea în care prima instanţă a apreciat probatoriul administrat.

Prin urmare, recursul nu poate fi transformat într-o cale de atac devolutivă pentru că nu este posibilă readministrarea sau reaprecierea probelor de primă instanţă, aceste critici neputând face obiectul analizei în recurs, astfel că nu este incident art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

De asemenea, apreciază ca nefiind fondat motivul de casare privind nemotivarea deciziei recurate, din considerentele deciziei rezultând destul de clar argumentele pentru care instanţa a pronunţat soluţia în cauza dedusă judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinut cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Instanţele de fond au analizat conţinutul fiecărui articol incriminat, reţinând că acestea conţin informaţii cu privire la fapte reale sau veridice, nicidecum informaţii calomnioase, iar judecăţile de valoare au avut o bază factuală suficientă, ceea ce conturează existenţa bunei credinţe din partea intimaţilor în aspectele relatate în articolele de presă.

Faţă de aceste considerente, în condiţiile în care recurenţii nu au demonstrat că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit legea, solicită respingerea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 aşin. 1 punctul 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi F. S.R.L. şi G. s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. este nefondat, instanţa de apel în mod corect constatând că motivele de apel invocate nu tindeau spre o soluţie de anulare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ci spre o soluţie de anulare cu reţinere a cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte motivul de casare privind încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii hotărârii invocat de către recurenţi din perspectiva probatoriului, apreciază că respingerea acestor probe s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nu este fondat, instanţa de apel analizând integral motivele de apel invocate în cauză (paginile 19 – 23 din decizie).

Raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. arată că este nefondat, instanţa de apel realizând o analiză proprie a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, constatând ca fiind de prisos, în lipsa acesteia, analiza celorlalte elemente.

În concluzie, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi D. şi C. nu au formulat întâmpinare.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

În data de 4 mai 2023, prin e-mail, recurenţii au depus note scrise prin care răspund exclusiv la apărările formulate de către intimaţii-pârâţi F. S.R.L. şi G..

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat la 11 august 2022 pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a fost repartizat aleatoriu completului C4.

Prin rezoluţia de primire s-a dispus achitarea unei taxe de timbru în cuantum de 200 de RON de către recurenţi, dovada achitării regăsindu-se la dosar.

Prin rezoluţia din 13 februarie 2023 a fost stabilit termen de judecată la data de 4 mai 2023, dată la care Înalta Curte a rămas în pronunţare pe excepţia nulităţii recursului şi pe fondul acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt, în parte, încadrabile în motivele de nelegalitate invocate şi astfel, excepţia nulităţii nu poate fi primită.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Înalta Curte constată că recurenţii apreciază, în mod eronat, încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie de către instanţa de apel prin soluţia de respingere a solicitării acestora de anulare a sentinţei apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., apreciat de recurenţi ca fiind încălcat de către instanţa de apel, "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Recurenţii pretind că, fiind solicitată luarea acestei măsuri în mod expres şi fiind prima cerere de această natură, instanţa de apel era obligată să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare. Argumentele aduse în susţinerea acestui motiv de casare sunt însă nefondate, în condiţiile în care nu s-a putut constata că "în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului".

În mod judicios a reţinut Curtea de Apel Bucureşti faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., aceasta întrucât instanţa de fond a intrat în judecata fondului, încuviinţând administrarea acelor probe care au fost considerate utile soluţionării cauzei, în raport de obiectul acesteia şi de părţile chemate în judecată, ţinând seama atât de cererea iniţial formulată, cât şi de modificarea acesteia, judecătorul de primă instanţă motivând corespunzător soluţia de respingere a celorlalte probe solicitate.

Nemulţumirea părţii exprimată în raport de probele încuviinţate în cauză de instanţa de fond, încuviinţare realizată prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., nu echivalează cu o nejudecare a fondului cauzei şi nici cu îngrădirea dreptului la un proces echitabil. Simpla solicitare a apelanţilor-reclamanţi de trimitere a cauzei spre rejudecare nu conduce la aprecierea că sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond a analizat pretenţiile deduse judecăţii prin raportare la motivele expuse şi probele încuviinţate.

Prin urmare, prin soluţia adoptată, instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, cererea de chemare în judecată fiind analizată de prima instanţă şi de cea de apel, în limitele învestirii, fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicţie.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenţii au criticat încheierile de şedinţă din data de 4 aprilie 2022, respectiv 16 mai 2022, prin prisma respingerii cererii de probatoriu.

În motivarea acestui motiv de recurs recurenţii-reclamanţi nu au indicat regulile de procedură încălcate de instanţa de apel de natură să atragă sancţiunea nulităţii recurate, realizând o expunere a probelor solicitate, încuviinţate sau respinse, după caz, de instanţa de apel.

Este de amintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanţei de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Astfel, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi critică legalitatea celor două încheieri de şedinţă prin prisma respingerii cererilor de probe formulate.

Or, maniera în care instanţa de apel a apreciat utilitatea probelor şi a interpretat probele administrate în cauză constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului. În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul apreciază probele în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare, aşa cum dispune art. 264 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare această critică nu poate fi primită, având în vedere că prin recurs pot fi supuse controlului judiciar numai aspecte de nelegalitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Susţinerile recurenţilor, subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii apreciază că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de apel invocate nefiind analizate sau au fost analizate în mod superficial.

Contrar celor susţinute de recurenţi, din decizia recurată reiese că instanţa de apel a analizat toate criticile de netemeinicie şi nelegalitate expuse în apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile 1032 din 24 iunie 2021.

Astfel, într-un prim motiv de apel, care viza caracterul nelegal al soluţiei de respingere a probelor, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare, a imparţialităţii şi a principiului fundamental al aflării adevărului, respectiv caracterul contradictoriu al încheierii din 27.05.2021 şi sentinţei apelate, în mod just a reţinut instanţa de apel caracterul nefondat al acestuia. De altfel, din considerentele expuse de instanţa de apel în analiza acestui motiv, rezultă că aceasta a verificat toate criticile aduse, concluzionând, în mod just, prin raportare la toate probele solicitate spre încuviinţare, aplicarea corectă, de către prima instanţă, a art. 254 şi următoarele din C. proc. civ.. Instanţa de apel nu era obligată să analizeze, prin raportare la fiecare martor propus, relevanţa şi concludenţa audierii acestora, în condiţiile în care teza probatorie expusă în şedinţa publică din data de 27 mai 2021, în faţa Tribunalului Bucureşti, era comună tuturor şi apreciată, în mod corect de către instanţă, ca fiind străină obiectului cererii de chemare în judecată.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurenţi, instanţa de apel a analizat faptele ilicite imputate pârâţilor, statuând, în acord cu prima instanţă, nedovedirea caracterului ilicit al acestora de către reclamanţi, contextul în care s-a realizat publicarea articolelor de presă, respectiv situaţia existentă în România în perioada stării de urgenţă declarată ca urmare a răspândirii virusului Sars – Cov. 2 şi la procedurile de achiziţie de produse medicale derulate de către autorităţile statului potrivit unei legislaţii speciale, care nu asigura o transparenţă totală.

Instanţa de apel a răspuns criticilor reclamanţilor printr-o argumentaţie proprie, autonomă, iar în baza faptului că a validat raţionamentul şi concluziile primei instanţe nu se poate afirma că hotărârea din apel "nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază această măsură".

În motivarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de apel nu a efectuat o cercetare şi o analiză proprie a faptelor ilicite şi a elementelor răspunderii civile delictuale, aceasta reţinând neîndeplinirea condiţiei existenţei faptei ilicite, fără a mai proceda la analiza celorlalte trei elemente ale răspunderii civile delictuale.

În legătură cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile sau oferă o interpretare sau aplicare greşită textului de lege incident în cauză.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 alin. (1) C. civ., ale art. 72 C. civ. ("(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75,") precum şi a dispoziţiilor art. 253 alin. (4) şi 257 C. civ.

Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea, în presa scrisă, a unor afirmaţii denigratoare ce au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamanţilor, atât prin conţinutul informaţiilor, cât şi prin titlul utilizat.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamanţilor la protecţia reputaţiei lor - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare. Acestea au reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare ale acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

Referitor la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, a considerat în mod corect ca nefiind îndeplinită condiţia privind existenţa faptei ilicite, în raport de niciunul dintre reclamanţi, în condiţiile în care articolele de presă prezentau o serie de fapte în privinţa cărora existau date publice suficiente la momentul respectiv pentru a se considera că afirmaţiile făcute au o bază factuală, acest fapt fiind de natură a face dovada bunei credinţe a pârâţilor în exercitarea dreptului la liberă exprimare, respectiv a faptului că prin publicarea articolelor nu s-a urmărit denigrarea reclamanţilor, ci informarea publicului în legătură cu un subiect care, la vremea respectivă, prezenta o importanţă deosebită pentru populaţie.

De altfel, din conţinutul articolelor de presă depuse la dosarul cauzei în susţinerea cererii de chemare în judecată, rezultă expunerea unei situaţii de fapt ce interesa publicul larg, respectiv prezentarea modalităţii de derulare a licitaţiei de achiziţionare a măştilor faciale de uz medical destinate populaţiei şi nu afirmaţii clare de corupţie, astfel cum pretind recurentele, de natură să le creeze prejudicii.

În ceea ce priveşte persoana fizică A., Înalta Curte reţine că în mod corect au reţinut instanţele de fond faptul că referirile la adresa originii reclamantului din cuprinsul articolului din data de 6 iulie 2020, singurul articol care vizează persoana în cauză, nu pot fi considerate ofensatoare, iar afirmaţiile referitoare la afacerile reclamantului, la dosarele în care acesta este implicat sau la problemele legale ale familiei acestuia au fost făcute în baza datelor publice existente la momentul respectiv cu privire la aceste subiecte, acestea reprezentând, în esenţă, baza factuală a acestora, în prezenţa căreia faptele imputate pârâţilor nu pot fi considerate ca fiind ilicite.

De altfel, în raport de solicitarea recurentului de probare a informaţiilor publicate, aşa cum s-a statuat în hotărârea pronunţată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmaţiilor, ci şi atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credinţe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmaţiilor în a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speţa în discuţie, Curtea a stabilit că jurnalista a acţionat cu bună-credinţă, informând publicul cu privire la un subiect de interes general şi că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenţiei.

De asemenea, dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudenţa europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul şi termenii folosiţi de jurnalişti fiind meniţi să stârnească interesul cititorilor.

Prin urmare, reţinând neîndeplinită condiţia faptei ilicite, instanţele de fond nu erau obligate să păşească la analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, contrar celor susţinute de recurenţi, având în vedere necesitatea îndeplinirii cumulative a condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale. Or, în lipsa faptei ilicite, nu există prejudiciu, vinovăţie şi nici legătură de cauzalitate, analiza acestora fiind desuetă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţii A. şi B..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 853A din 30 mai 2022 şi împotriva încheierilor pronunţate la 4 aprilie 2022 şi 16 mai 2022 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.