Defamation claim for moral damages fails as public official fails to prove actual prejudice to reputation.

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul patrimonial cauzat; obligarea pârâtului de a înlătura articolul denigrator din data de 10 martie 2020 la adresa reclamantului, existent pe pagina de C. a pârâtului " B." pe care o administrează; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2427/21 septembrie 2021, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 RON, cu titlu de daune morale.

3. Decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul B..

Prin decizia nr. 1193 din 27 aprilie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din data de 7 septembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 2427/21 septembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamantul A., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins în tot acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1193 din 27 aprilie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) punctul 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a invocat următoarele aspecte:

- subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurentul arată că în considerentele hotărârii atacate curtea de apel a achiesat în mod expres argumentelor primei instanţe, referitoare la existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimatului B.. Cu toate acestea, ulterior a încadrat fapta ilicită în limitele reglementate de art. 10 din CEDO. În aceste condiţii, a realizat o contradicţie între considerentele deciziei recurate, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Soluţia de respingere a acţiunii introductive de instanţă, ca efect al schimbării în parte a hotărârii apelate, vine în contradicţie cu acele considerente din decizia recurată prin care au fost confirmate argumentele judecătorului primei instanţe referitoare la existenţa faptei ilicite în sarcina pârâtului. Pretinsa inexistenţă a prejudiciului nu înlătură caracterul ilicit al faptei, caracter ilicit stabilit atât de judecătorul primei instanţe, cât şi de instanţa de apel. Chiar dacă ar fi validă argumentaţia instanţei de apel referitoare la neîndeplinirea condiţiei privind producerea unui prejudiciu, această împrejurare nu atrage înscrierea faptei în limitele impuse de art. 10 din CEDO ci, cel mult, ar putea atrage neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ. privitoare la angajarea răspunderii civile delictuale.

- subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că instanţa de apel a încălcat următoarele norme de drept material: art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252, art. 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 din CEDO.

În dezvoltarea acestui motiv de casare arată că în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că recurentul nu ar fi dovedit producerea acestuia. Statuările instanţei de apel vin în contradicţie cu practica Înaltei Curţi potrivit căreia dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul şi raportul de cauzalitate urmând să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei.

Contrar jurisprudenţei CEDO, preluată ulterior în motivările Înaltei Curţi şi a instanţelor naţionale, curtea a pretins de la recurentul-reclamant realizarea unor probe directe ale suferinţei psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a intimatului-pârât.

Prin săvârşirea faptei ilicite, pârâtul i-a cauzat reclamantului un prejudiciu de imagine.

Existenţa şi întinderea prejudiciului sunt determinate de circumstanţele în care a fost săvârşită fapta ilicită: postarea a fost făcută în legătură cu o persoană cu o notorietate cel puţin în rândul unui public interesat de persoanele care ocupă o funcţie de tipul celei ocupate de reclamant; funcţia îndeplinită (secretar general al Municipiului Târgovişte) de recurent cere ca acesta să fie demn, astfel încât, urmare a faptelor afirmate de pârât, recurentului i se aduce un evident şi amplu prejudiciu derivat din afectarea unei asemenea cerinţe.

Instanţa de apel s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte calitatea recurentului, acesta nefiind om politic, ci funcţionar public, astfel că nu poate fi vorba despre "un conflict de natură politică" invocat de către instanţa de apel pentru a atenua şi, ulterior, pentru a înlătura răspunderea civilă a intimatului.

Instanţa a analizat inexistenţa prejudiciului doar din perspectivă obiectivă, fiind ignorată complet ipoteza producerii prejudiciului din perspectivă subiectivă, la nivelul trăirilor recurentului.

Lansarea în spaţiul public a unor afirmaţii mincinoase referitoare la pretinsa săvârşire a unor fapte de natură penală de către recurent are în mod evident aptitudinea de a produce un prejudiciu recurentului.

Optica instanţei de apel referitoare la faptul că existenţa unui prejudiciu ar fi presupus ca afirmaţiile intimatului-pârât să instige la ură sau violenţă, pentru ca astfel să se poată produce un prejudiciu în dauna recurentului. O asemenea optică este una vădit excesivă, ce îşi are sorgintea în modul defectuos în care instanţa de apel a interpretat jurisprudenţa CEDO. Astfel, nu este necesar ca afirmaţiile să vizeze instigarea la ură şi la violenţă, fiind de ajuns ca afirmaţiile calomnioase să fie de o gravitate suficientă pentru a crea premisele producerii unui prejudiciu, die el şi doar de natură subiectivă.

Afirmaţii ce vizează săvârşirea de către o persoană a unor fapte de natură penală, mai ales în condiţiile în care persoana respectivă este un funcţionar public care se bucură de notorietate în societate, sunt de natură să conducă la producerea unui prejudiciu, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Procedând astfel, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 1357 C. civ., în cauză fiind îndeplonite condiţiile privind angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât.

În ceea ce priveşte caracterul ilicit al faptei imputate intimatului-pârât din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protectia sănătătii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului Ia libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 par. 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Din interpretarea acestor dispoziţii convenţionale, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăti fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie însă să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: să fie prevăzute de lege; să întrunească cerinţele previzibilităţii şi accesibilităţii; să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Acestor condiţii li s-a adăugat şi cerinţa proporţionalităţii, ceea ce presupune un balans între scopul vizat şi mijloacele folosite, între interesul general şi protejarea dreptului individual.

În jurisprudenţa sa, CEDO a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară, în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, CEDO a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează Ia identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relatiile cu semenii.

Instanţa europeană a reţinut în repetate rânduri că afirmaţii referitoare la fapte determinate făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Buna-credinţă a persoanei care se manifestă în spaţiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenţia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni ce interesează publicul şi cea de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane. Pentru reţinerea bunei-credinţe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informaţiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală.

Elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice, precum şi raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura şi severitatea sancţiunii aplicate (Cumpănă şi Mazăre contra României), şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

Aplicând aceste principii la speţa dedusă judecăţii, apreciem că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că "se impune schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii, căci a fost dată cu încălcarea disp. art. 10 din CEDO, câtă vreme fapta intimatului-pârât de distribuire a unui articol denigrator, fără a efectua minime verificări privind veridicitatea celor conţinute de acesta, se încadrează în mod evident în sfera ilicitului civil, fiind, totodată, cauzatoare de prejudicii.

În speţă, este dedus judecăţii un conflict între dreptul recurentului de a-şi proteja reputaţia, onoarea şi demnitatea şi dreptul intimatului de a comunica fapte şi idei pe care acesta avea dreptul să Ie aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligaţia corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credinţă şi în limitele convenţionale.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine iar drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituţională a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societăţii un comportament de respect şi protecţie a celorlalţi indivizi şi interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului. Curtea a apreciat că "demnitatea umană, aşa cum este aceasta consacrată de Constituţie, nu este şi nu trebuie interpretată ca instituind un tratament preferenţial pentru anumite categorii de persoane, indiferent de contribuţiile, calităţile ori aportul acestora în societate. Prin urmare, demnitatea are aceleaşi valenţe pentru oricare dintre indivizi".

Esenţială este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care face distincţia clară între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare.

În lumina jurisprudenţei Curţii, calificarea unei declaraţii ca fiind afirmaţie factuală sau judecată de valoare este o chestiune care cade înainte de toate în limitele de apreciere a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor naţionale. Cu toate acestea, chiar şi atunci când o declaraţie are natura unei judecăţi de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susţină, în caz contrar aceasta depăşind limitele libertăţii de exprimare.

Recurentul subliniază că intimatul nu este ziarist, ci a aspirat al obţinerea unei funcţii politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfăşurate în anul 2020 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Aşadar, afirmaţiiler acestuia sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate într-un spaţiu public, care pot fi aduse uşor la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile conmsacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi priveşte pe ziarişti.

Pentru a se considera dacă o persoană care transmite în spaţiul public informaţii despre o persoană publică a acţionat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credinţă, dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăţi de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simţ, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbeşte.

Articolul distribuit de către intimat este centrat pe afirmaţii factuale, iar nu judecăţi de valoare, fără însă ca acesta să dovedească în vreun fel corespondenţa lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credinţă a acestuia în lansarea în spaţiul public a unor afirmaţii de o asemenea gravitate. Intenţia care l-a animat pe intimat a fost aceea de a afecta imaginea recurentului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate. Intenţia intimatului se coroborează cu dorinţa acestuia de a candida la funcţia de Primar al Municipiului Târgovişte, având tot interesul pentru a afecta imaginea executivului Primăriei Târgovişte.

În privinţa bunei-credinţe arată că hotărârile CEDO enunţă principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmkaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează repzutaţia părţii vătămate.

Or, intimatul nu a făcut dovada că a depus un mimim de diligenţă necesar, în raport de circumstanţele date, pentru a verifica înainte de publicarea postărilor dacă informaţiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice.

Modul de a acţiona a intimatului a afectat dreptul la bună reputaţie şi dreptul la demnitate ale recurentului şi pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăţi de valoare care se circumscriu libertăţii de exprimare, consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană. De asemenea, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, care reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare on-line.

În raport de cele expuse, apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin notele de şedinţă formulate, intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Arată că a fost de bună-credinţă, iar afirmaţiile prezentate erau de notorietate şi erau expresia libertăţii de exprimare.

În data de 2 mai 2023, recurentul a depus note de şedinţă prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare, reiterând cele exprimate prin memoriul de recurs.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 1 august 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia din data de 13 februarie 2023 a fost stabilit termen, în vederea soluţionării recursului, la data de 4 mai 2023, dată la care Înalta Curte a rămas în pronunţare pe recursul declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile legale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele următoare:

În raport de critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Potrivit art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde numai motive străine de natura cauzei".

Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării totale a hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte variante normative recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte o asemenea ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă, cu claritate, motivarea insuficientă, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cauza de faţă, recurentul precizează că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii întrucât câtă vreme instanţa de apel a reţinut existenţa caracterului ilicit al faptei săvârşite de intimat, în mod implicit a reţinut şi faptul că această faptă depăşeşte limitele libertăţii de exprimare, fără ca acţiunile intimatului să mai poată beneficia de protecţia reglementată de art. 10 din CEDO. De asemenea, arată că inexistenţa prejudiciului nu înlătură caracterul ilicit al faptei, ci, cel mult, ar putea atrage neîndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 1357 din C. civ.

Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurentul pentru a susţine motivarea necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurentul contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Or, în analiza acestui motiv de casare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a indicat explicit, în cadrul controlului de temeinicie şi legalitate exercitat, neîntrunirea condiţiilor reglementate de art. 1357 din C. civ. întrucât "partea care solicită acordarea de daune morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului, să producă argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale personale nepatrimoniale i-au fost afectate" şi "Curtea consideră că aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmare a faptelor apelantului-pârât neputându-se reţine acea proporţionalitate necesară între fapte şi atingerea afirmată".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Astfel, trebuie observat că instanţa de apel, în cadrul verificării aspectelor de fapt ale litigiului, a reţinut existenţa faptei imputate pârâtului, însă a apreciat că expresiile utilizate de pârât, privite în mod izolat sau general, nu au produs un rezultat negativ major. Raportându-se la contextul săvârşirii faptei imputate acestuia, analiza astfel realizată a urmărit a determina, în concret, dacă a existat o afectare a onoarei sau demnităţii reclamantului de o asemenea gravitate încât să facă necesară intervenţia instanţei pentru restabilirea situaţiei anterioare. Or, din această perspectivă a fost invocat şi analizat art. 10 din Convenţie.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt contradictorii considerentele instanţei de apel astfel că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul apreciază că decizia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 72, 75 alin. (2), (25)2, 1357 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 din CEDO.

Procedând la analiza legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum şi a motivării acestei hotărâri, ca o garanţie a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege.

Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod: "Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

Astfel, deşi în speţă, recurentul pretinde că s-ar fi impus ca instanţele de fond să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât dovada prejudiciului moral pe care l-a pretins în cauză ar rezulta din însăşi dovedirea săvârşirii faptei de către pârât, aceste argumente nu pot fi validate.

În acest sens, se reţine că, într-adevăr, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

Rezultă că, de principiu, instanţa poate deduce producerea prejudiciului moral din existenţa faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

În speţă, recurentul, ignorând ansamblul considerentelor deciziei recurate- care relevă faptul că instanţa de apel nu a omis potenţialul generic ofensator al expresiilor uzitate de pârât în cuprinsul postărilor pe pagina sa de socializare, ci, a constatat, în esenţă, raportat la starea de fapt a cauzei, că aceste expresii nu au avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputaţia reclamantului de o manieră care să facă necesară intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei pârâtului - şi redând în mod trunchiat raţionamentul expus de către instanţa de apel - care a conchis, raportat la circumstanţele anterior reliefate, că reclamantul nu a probat prejudiciul invocat a se fi produs prin fapta imputată pârâtului -, pretinde incidenţa unei ipoteze de nelegalitate a hotărârii recurate ca urmare a faptului că s-ar fi reţinut eronat prin decizia criticată în recurs că, în acest caz, era necesară administrarea unui probatoriu direct al prejudiciului moral pretins.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată însă că, raportat la circumstanţele particulare ale pricinii, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că, pentru sancţionarea pârâtului, nu era suficientă aplicarea prezumţiei simple întemeiată pe dovedirea săvârşirii faptei imputate pârâtului, ci se impunea a se stabili nu numai contextul în care s-au desfăşurat faptele, dar şi a se verifica dacă imaginea şi percepţia terţelor persoane în privinţa reputaţiei reclamantului s-a schimbat semnificativ ulterior afirmaţiilor pârâtului, în raport de perioada anterioară.

Or, în analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că prejudiciul pretins de către reclamant nu a fost dovedit în condiţiile în care faptele pârâtului nu au avut aptitudinea concretă de a da naştere în consştiinţa publicului, a familiei reclamantului şi în mediul profesional al acestuia a unor serioase îndoieli referitoare la persoana ce se pretinde vătămată.

La data distribuirii pe pagina de socializare a pârâtului a articolului incriminat, reclamantul avea funcţia de secretar al Municipiului Târgovişte. Or, în calitatea acestuia de persoană publică, recunoscută de altfel de acesta prin memoriul de recurs, ce asigura un serviciu de administrare publică locală, este rezonabil a se aprecia că activitatea acestuia prezenta interes pentru publicul local, fiind expus criticilor. Or, în contextul în care, la scurt timp după distribuirea articolului în discuţie, pârâtul a fost numit în funcţia de subprefect în cadrul Instituţiei Prefectului-Judeţul Dâmboviţa, deci a avansat în carieră, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu a existat şi nu există o consecinţă majoră a faptei imputate pârâtului care să justifice acordarea de daune morale.

Cum recurentul a eşuat în dovedirea prejudiciului pretins, consecinţele faptei imputate pârâtului, neproducându-se, în mod corect a reţinut instanţa de apel neîndeplinirea condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, respectiv nedovedirea prejudiciului.

Astfel, preocuparea instanţei de apel de a stabili dacă conduita pârâtului s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 din CEDO, inclusiv din perspectiva echilibrului care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă de CEDO, nu face decât să evidenţieze că raţionamentul expus prin hotărârea recurată este conform jurisprudenţei CEDO care a statuat asupra elementelor esenţiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, anterior reliefate.

În consecinţă, este judicioasă aprecierea instanţei de apel în sensul că răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată.

Totodată, contrar argumentelor din recurs, Înalta Curte apreciază că analiza realizată în speţă, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, nu face decât să evidenţieze preocuparea reală a instanţei de apel de a stabili în mod complet şi echidistant starea de fapt a cauzei.

O atare analiză este conformă jurisprudenţei CEDO care, contrar celor afirmate în recurs, a constatat încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil şi a art. 13 din Convenţie, raportându-se la circumstanţele concrete ale pricinilor analizate, în care părţile din acele pricini au fost private disproporţionat şi nerezonabil de posibilitatea de a proba prejudiciul moral, prin impunerea unei probaţiuni la care nu aveau acces, iar nu în considerarea unei aprecieri generice a existenţei unei încălcări de această natură, ori de câte ori reclamantului i se pretinde dovedirea gravităţii prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate între faptele imputate şi prejudiciul pretins.

De altfel, sub acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază că, în selectarea jurisprudenţei C.E.D.O., importanţă prezintă nu doar similitudinile existente din perspectiva situaţiei de fapt, cât mai ales raţionamentul instanţei de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerinţa în drepturile garantate de Convenţie, faţă de scopul legitim urmărit.

Totodată, luând în considerare paradigma controlului Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, era necesar ca analiza realizată de instanţele de fond în cauză să releve măsura în care ingerinţa în dreptul la liberă exprimare a pârâtului, ce se solicită a fi dispusă în speţă, poate fi apreciată ca urmărind un scop legitim; respectiv că este necesară într-o societate democratică şi îndeplineşte condiţia proporţionalităţii.

Or, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, anterior reliefate, concluzia instanţei devolutive în sensul că fapta dedusă judecăţii nu impune cu necesitate sancţionarea pârâtului, prin obligarea acestuia la plata unor despăgubiri morale, este corectă.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel care a examinat fapta imputată pârâtului şi a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale (şi care reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare), vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică, a realizat în cauză o aplicare judicioasă a normelor legale incidente şi jurisprudenţei CEDO anterior prezentate, în speţă nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1193 din 27 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.