Nullity of notarized property renunciations coerced by local authority as condition for building permits; imprescriptibility of absolute nullity actions and ECHR proportionality of property deprivation without compensation.

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Deliberând, asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 26 iunie 2020, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând următoarele: să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/07.06.2016 de notar public C. şi a declaraţiei autentificate sub nr. x/21.07.2016 de notar public D.; să se constate exproprierea de fapt în ceea ce priveşte imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 383 m.p., înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x şi a imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 151 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; să fie obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la acordarea unei juste despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, în valoare de 400 euro/mp, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 494 din 16 iulie 2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia dreptului material la acţiune invocată de pârâţi.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar şi, în consecinţă: a constatat nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/07.06.2016 de notar public C. şi a declaraţiei autentificate sub nr. x/21.07.2016 de notar public D..

A constatat exproprierea de fapt a imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 383 m.p., înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x şi ą imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 151 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x.

A fost obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să plătească reclamanţilor suma de 112.641 RON pentru terenul în suprafaţă de 151 mp, respectiv de 285.705 RON pentru terenul în suprafaţă de 383 mp, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 18.504,46 RON cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 276/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în întregime cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar.

A menţinut dispoziţia din sentinţa apelată referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins, ca rămas fără obiect, apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, în contra încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj, secţia civilă pronunţată în dosar civil nr. x/2020

A obligat pe intimaţii A. şi B., în solidar, să plătească apelanţilor suma de 3.794,23 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi recurs incident pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar.

Prin recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au fost formulate următoarele critici:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a depăşit limitele devolutive ale învestirii sale prin apelul declarat de intimaţi şi a reţinut la baza schimbării soluţiei raţionamente şi argumente ce nu au fost invocate de apelanţi prin cererea de apel.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat -tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Au apreciat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a încălcat limitele devolutive ale judecăţii în apel, depăşind limitele fixate prin cererea şi motivarea cererii de apel, în condiţiile în care a reţinut la baza deciziei sale, alte raţionamente şi argumente decât cele de au format obiectul apelului declarat în cauză, şi anume: propria culpă a reclamanţilor în emiterea unor declaraţii unilaterale lipsite de cauză sau având cauză ilicită; neretroactivarea efectelor deciziei de anulare a actului normativ administrativ care a instituit procedura de obligare a proprietarilor de a-şi ceda cu titlu gratuit dreptul de proprietate; nu se regăseşte în conţinutul apelului formulat de intimaţi în cauză.

Practic, instanţa de apel, a înţeles prin raţionamentul şi argumentele folosite în motivarea deciziei sale, să "completeze" apelul formulat de partea adversă şi să adauge acestui apel, raţionamente şi critici împotriva soluţiei instanţei de fond, altele decât cele invocate de apelanţi, conduită pe care o apreciază a fi contrară prevederilor art. 477 C. proc. civ., sens în care hotărârea atacată se impune a fi casată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, a art. 1179, art. 1325, 1326, 1327 din C. civ., coroborat cu art. 488 pct. 5 (nerespectarea unei Decizii a ÎCCJ pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), coroborat cu art. 488 pct. 7 (nerespectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte anularea art. 25 din RLU aferent PUG mun. Cluj-Napoca, aprobat prin HCL nr. 493/2014).

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că anularea HCL nr. 493/2014 prin care s-a instituit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a ceda cu caracter gratuit dreptul nostru de proprietate asupra unor suprafeţe de teren, prevăzute a fi afectate pe viitor de lucrări de utilitate publică, nu i se pot recunoaşte efecte retroactive, ci doar pentru viitor, sens în care instanţa de apel a apreciat că la data la care am emis declaraţiile autentice de renunţare la drept, acestea aveau la bază o procedură administrativă în vigoare, sens în care declaraţiile nu au o cauză ilicită.

Instanţa de apel a invocat în susţinerea acestei motivări Decizia nr. 10/2015 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În condiţiile în care instanţele de judecată de contencios administrativ au confirmat deja cu putere de lucru judecat că mecanismul de cedare a terenului proprietatea noastră în favoarea municipiului Cluj-Napoca a fost gândit şi conceput de reprezentanţii autorităţii publice locale, în vederea producerii unor efecte juridice ce contravin în mod evident unor norme imperative, întrucât conduceau la o expropriere de fapt, fără justă şi prealabilă despăgubire a proprietarilor de terenuri, recurenţii-reclamanţi au apreciat că orice altă afirmaţie sau apreciere cu privire la caracterul licit şi moral al cauzei actului unilateral întocmit este superfluă.

În mod corect, a sesizat şi instanţa de fond că reclamanţii nu am urmărit renunţarea la drept, gratificarea unităţii administrativ-teritoriale, ci acest demers le-a fost impus şi a avut la bază, adresele emise de autorităţi prin care le-au adus la cunoştinţă că transferul de proprietate reprezintă o condiţie pentru eliberarea autorizaţiilor de construire, sens în care lipseşte scopul imediat, ca element de valabilitate a actului juridic civil.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au enumerat argumentele juridice statuate prin Decizia nr. 10/2015 a ÎCCJ şi care au aplicabilitate în prezenta cauză lşib anume că: "sintagma «sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor», utilizată atât de Constituţie, cât şi de Legea nr. 554/2004 nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate admisă, respectiv actul administrativ normativ anulat nu produc niciun efect în privinţa cauzelor irevocabil/definitiv soluţionate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluţionare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale sau a hotărârii judecătoreşti de anulare, aşa cum s-a reţinut în deciziile instanţei de contencios constituţional indicate la pct. 6.2.": "hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ nu poate reprezenta doar un instrument de drept abstract care să se aplice unor situaţii viitoare ipotetice, apărute după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, foarte rar întâlnite în practică.

Este evident că legiuitorul a avut în vedere mai ales procedurile judiciare în curs atunci când a edictat norma analizată, fiind greu de conceput ca, după publicarea hotărârii judecătoreşti de anulare a unei dispoziţii normative, aceasta să mai fie totuşi invocată drept temei al unui act administrativ individual emis ulterior." "De asemenea, Înalta Curte are în vedere că soluţia contrară ar constitui o veritabilă încălcare a dreptului de acces la o instanţă, în sensul art. 6.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru că aceasta ar fi golită de conţinut, nemaiavând un caracter efectiv din perspectiva persoanei vătămate de un act administrativ individual emis în temeiul unui act administrativ cu caracter normativ, anulat într-o altă cauză.

Astfel, această persoană nu va putea solicita pe cale principală în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anularea actului administrativ normativ deja anulat, pentru că i se va opune excepţia lipsei de interes, şi nici nu va putea invoca excepţia de nelegalitate, câtă vreme art. 4 alin. (4) teza întâi din aceeaşi lege exclude actele normative de ia acest control de legalitate incidental." "Pe de altă parte, la aceeaşi concluzie se ajunge şi prin prisma puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile/definitive de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, a cărei existentă în realitatea juridică nu poate fi ignorată în cursul proceselor generate de aplicarea prevederii normative anulate."

S-a mai invederat că, din Decizia nr. 4/2016 a ÎCCJ prin care o sesizare similară a fost respinsă ca inadmisibilă, pot fi reţinute următoarele raţionamente cu aplicabilitate în prezenta speţă, respectiv: "Or, în speţă, sesizarea Curţii de Apel Cluj supune interpretării un text legal clar şi complet, care conţine o normă imperativă de ordine publică, a cărei aplicare generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, întrucât, altfel, ar însemna ca un act normativ sau dispoziţii dintr-un act normativ a cărui/căror nelegalitate a fost constatată de către instanţa de judecată să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce este inadmisibil."

Au concluzionat recurenţii-reclamanţi în sensul că, raţionamentul Curţii de Apel Cluj, ce a stat la baza deciziei atacate cu prezentul recurs, este complet contrar dezlegărilor ÎCCJ de mai-sus, motiv pentru care se impune a fi înlăturat.

Astfel, Curtea de Apel Cluj se raportează la HCL nr. 493/2014 ca şi cum acesta ar fi un act administrativ în vigoare, care produce efecte în continuare, cu ignorarea completă a aspectului că acest act administrativ a fost anulat.

De asemenea, în acest context recurenţii-reclamanţi au mai criticat că instanţa de apel a omis că reclamanţii nu se mai puteau adresa unei instanţe de contencios administrativ în vederea anulării acestui act administrativ şi a înlăturării efectelor sale, deoarece un astfel de demers ar fi lipsit de interes, din moment ce actul administrativ a fost deja anulat, iar lipsirea acestora de demersul judiciar menit să înlăture efectele civile pe care acest act administrativ le-a generat ar echivala cu lipsirea acestora de dreptul de a avea acces la o instanţă de judecată.

S-a mai arătat că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.Prin raţionamentul său, Curtea de Apei Cluj a omis să aibă în vedere una dintre funcţiile nulităţii - respectiv cea preventivă, constând în efectul inhibitor pe care ar trebui să îl exercite asupra subiecţilor de drept, pe care ar trebui să îi descurajeze să emită/încheie acte administrative cu încălcarea condiţiilor lor de valabilitate, ceea ce ar reprezenta de asemenea o garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice, şi mai ales în cel al actelor administrative, prin înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea/emiterea valabilă a actului juridic în discuţie. Anularea unui act administrativ înseamnă lipsirea acestui act de efectele contrarii normelor edictate pentru emiterea sa valabilă ceea ce va însemna desfiinţarea raportului juridic generat de actul administrativ nul şi, pe această cale, restabilirea legalităţii.

În acest sens s-a susţinut că din raţionamentul instanţei de apel rezultă că anularea actului administrativ normativ nelegal nu va produce nicio consecinţă efectivă pentru autoritatea publică, atât timp cât aceasta vapăstra în continuare efectul transferului patrimonial gratuit la care i-a obligat pe reclamanţi în baza actului administrativ anulat.

În ceea ce priveşte propria culpă a reclamanţilor la emiterea declaraţiilor de renunţare la dreptul de proprietate, recurenţii au apreciat că instanţa de apel a omis să observe că între reclamanţi şi reprezentanţii Primăriei municipiului Cluj-Napoca se naşte un raport juridic de autoritate, şi nu unul de egalitate.

În acest context, au afirmat că s-au conformat unei cerinţe a autorităţii publice locale, respectiv au procedat la renunţarea la dreptul de proprietate, ceea ce nu poate fi calificat drept culpă.

De asemenea, au susţinut că instanţa a omis să observe că declaraţiile de renunţare la drept au fost generate de autoritatea publică care nu o dată, ci în mod repetat, prin conţinutul mai multor adrese şi răspunsuri la cereri ale le-a solicitat să cedeze dreptul de proprietate în favoarea unităţii administrativ-teritoriale.

Cu alte cuvinte, au arătat că le-a fost condiţionată emiterea autorizaţiei de construire de două transferuri succesive a dreptului de proprietate către municipiul Clui-Napoca.

Au invocat, cu titlu de practică judiciară decizia nr. 542/2022 pronunţată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2020.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca au fost invocate următoarele critici:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, recurenţii au considerat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2500 şi următoarele C. civ. şi a calificat eronat cererea, întrucât s-a reţinut imprescriptibilitatea acţiunii calificate ca fiind anulare declaraţie.

Recurenţii-reclamanţi apreciază încheierea actelor notariale, respectiv renunţarea la dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu ca fiind o expropriere de fapt, cerere cu caracter patrimonial, astfel că se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data autentificării declaraţiei de renunţare, şi anume de la 7 iunie 2016, respectiv 21 iulie 2016.

Prin urmare, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 26 iunie 2020, recurenţii au apreciat că dreptul reclamanţilor la despăgubiri este prescris. Aceasta şi raportat la data pronunţării hotărârii definitive de anulare a art. 25 din RLU, invocată ca temei de drept în cuprinsul acţiunii, respectiv 26.05.2017- Decizia nr. 1492 a Curţii de Apel Cluj din dosar nr. x/2016.

Pentru aceste argumente, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului incident declarat, casarea sentinţei instanţei de fond în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi: Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar au formulat întâmpinare, prin care au solicitat instanţei de judecată respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. pr . civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1)pct. 8 C. proc. civ., ce vizează incidenţa excepţiei prescripţiei, în condiţiile în care s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2500 şi următoarele C. civ., Înalta Curte constată că obiectul litigiului pendinte vizează constatarea nulităţii absolute a Declaraţiei autentificate sub nr. x/07.06.2016 de Notar Public C. şi a Declaraţiei autentificate sub nr. x/21.07.2016 de Notar Public D.; să se constate exproprierea în fapt cu privire la terenul în suprafaţă de 383 mp, din CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x şi cu privire la terenul în suprafaţă de 151 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; cu obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata către reclamanţi a unor despăgubiri juste pentru imobilele expropriate în fapt.

Motivul de nulitate absolută al celor două declaraţii autentificate, invocat de reclamanţi, îl constituie cauza ilicită, decurgând din aceea că cele două declaraţii au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, iar acest art. 25 a fost anulat de Tribunalul Cluj prin sentinţa nr. 3504/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, soluţie menţinută în recurs de Curtea de Apel Cluj.

Din această perspectivă în susţinerea acţiunii reclamanţii au invocat frauda la lege respectiv caracterul ilicit şi imoral al cauzei, că în realitate a avut loc o expropriere de fapt a terenurilor, motiv pentru care au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente. Or, în raport de obiectul dedus judecăţii Înalta Curte reţine că în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că reclamanţii nu au investit instanţa cu un petit având ca obiect un drept patrimonial de creanţă, circumscris dispoziţiilor art. 2501 Noul C. civ., ci cu o acţiune în nulitatea absolută a unui act juridic civil, circumscrisă prevederilor art. 2502 alin. (2) pct. 3 Noul C. civ. potrivit cărora într-adevăr sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurenţilor pârâţi legate de incidenţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, situaţie în care recursul incident urmează a fi respins. În ceea ce priveşte recursul principal, faţă de obiectul dedus judecăţii Înalta Curte reţine că în susţinerea acţiunii reclamanţii au arătat că au fost proprietarii unei parcele de teren în suprafaţă totală de 4000 mp, situată în Cluj-Napoca, înscrisă în CF x Cluj-Napoca, sub nr. top x, parcelă pe care au dobândit-o în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24.08.1994.

Cum în cursul anului 2015, au iniţiat demersurile necesare în vederea construirii unor imobile pe terenul indicat, reclamanţii au parcurs etapele necesare pentru obţinerea unui PUZ şi apoi a autorizaţiilor de construire. Astfel, prin HCL nr. 44/04.02.2016 al mun. Cluj-Napoca, a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal- str. x, str. x, pentru construire ansamblu mixt locuinţă şi spaţiu comercial. Ulterior adoptării PUZ,prin cererile înregistrate la 04.05.2016; nr. x/04.05.2016;. x/04.05.2016; x/04.05.2016, reclamanţii au solicitat Primăriei municipiului Cluj-Napoca eliberarea autorizaţiei de construire pentru construire imobil mixt, respectiv pentru imobil Cl, C2, C3, aferent ansamblului mixt aprobat prin HCL nr. 44 din 04.02.2016, însă, răspunsul Primăriei municipiului Cluj-Napoca fiind unul negativ.

Prin acţiune reclamanţii au susţinut, în ce priveşte cererea înregistrată sub nr. x/04.05.2016, că li s-a adus la cunoştinţă faptul nu vor putea obţine autorizaţia de construire întrucât documentaţia prezentată nu respectă condiţionarea menţionată în HCL nr. 44/04.02.2016 de aprobare PUZ, respectiv menţiunea că anterior emiterii autorizaţiei de construire va fi necesară dezmembrarea şi transferarea în proprietatea publică a municipiului Cluj necesare pentru asigurarea profilului str. x şi a str. x

În ceea ce priveşte cererile din 04.05.2016, nr. x/04.05.2016 şi nr. x/04.05.2016, reclamanţii au învederat că pârâta le-a comunicat faptul că parcela de teren este străbătută parţial de o servitute de utilitate publică conform PUG al mun. Cluj-Napoca, motiv pentru care anterior emiterii autorizaţiei de construire vor trebui să procedeze la dezmembrarea suprafeţei de teren şi la transferarea acesteia în proprietatea publică a Municipiului Cluj-Napoca, conform art. 25 din RLU. Din această perspectivă reclamanţii au arătat că din declaraţiile date în faţa notarului public, dar şi din extrasele CF, rezultă s-au conformat cererii autorităţii publice locale şi au dezmembrat succesiv terenul aflat în proprietate în trei parcele distincte şi au renunţat fără vreo contraprestaţie, la o parte din acestea, respectiv la parcela în suprafaţă de 383 mp, înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x prin Declaraţia autentificată sub nr. x/07.06.2016 de notar public C. şi la parcela în suprafaţă de 151 mp, înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x prin Declaraţia autentificată sub. nr. 7647/21.07.2016 de notar public D., în favoarea municipiului Cluj-Napoca, astfel cum le-a fost pus în vedere de reprezentanţii Primăriei cu titlu de condiţie pentru autorizarea construcţiei pe care doreau să o edifice. Cu alte cuvinte, reclamanţii au susţinut că le-a fost condiţionată emiterea autorizaţiei de construire de două transferuri succesive a dreptului acestora de proprietate către mun. Cluj-Napoca având obiect suprafeţele de teren necesare extinderii străzilor din zonă şi, că prin această modalitate au fost constrânşi să cedeze în faţa abuzului săvârşit de reprezentanţii Primăriei municipiului Cluj-Napoca care prin solicitarea lor de a le ceda suprafaţe de teren cu titlu gratuit, le încălcau în mod flagrant dreptul de proprietate. Urmare a acestui transfer gratuit de proprietate, respectiv a întocmirii şi semnării declaraţiilor autentice de renunţare la dreptul de proprietate, în cadrul şedinţei din data de 04.08.2016, Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca a aprobat preluarea în proprietatea publică a municipiului Cluj-Napoca a imobilului în suprafaţa de 383 mp, iar în cadrul şedinţei din 23.09.2016, Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca a aprobat preluarea în proprietatea publică a municipiului Cluj-Napoca imobilului în suprafaţa de 151 mp.

Din perspectiva celor expuse şi, cum reclamanţii au iniţiat prezentul demers judiciar solicitând să se constate nulitatea declaraţiilor notariale prin care în temeiul art. 562 alin. (2) şi 889 C. civ., au renunţat la dreptul lor de proprietate asupra parcelelor de teren enunţate, în condiţiile în care pârâţii le-au condiţionat în această modalitate emiterea autorizaţiei de construire, precum şi în condiţiile în care cele două declaraţii au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism ce a fost anulat de Tribunalul Cluj prin sentinţa nr. 3504/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, soluţie menţinută în recurs de Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte reţine că izvorul pretenţiilor reclamanţilor este dat de restrângerea dreptului lor de proprietate asupra suprafeţelor de 383 mp teren şrespectiv de 151mp,de imposibilitatea reclamanţilor de a dispune de propriul bun, din cauza pârâtelor, care le-au restricţionat acestora exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului litigios prin condiţiile impuse.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel în analiza raporturilor juridice dintre părţi şi a motivelor de apel invocate de pârâţi, trebuia să se raporteze atât la succesiunea faptelor şi actelor juridice intervenite între părţi, precum şi la interdependenţa dintre modalitatea de emitere a autorizaţiei de construire impusă de pârâţi şi declaratiile notariale, aspect de esenţă în ceea ce priveşte stabilirea adevărului obiectiv, ceea ce însă nu rezultă din considerentele hotărârii recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici sunt fondate în condiţiile în care instanţa de apel în motivarea/argumentarea soluţiei pronunţate reţine că, "întrucât, atât reclamanţii, cât şi pârâţii, s-au conformat unei obligaţii legale absolut necesare pentru eliberarea autorizaţiei de construire, cauza celor două declaraţii autentificate de reclamanţi este una licită. Câtă vreme nu subzistă nici un motiv pentru constatarea nulităţii absolute a celor două declaraţii autentificate, Curtea constată că acest prim petit din cererea reclamanţilor se impune a fi respins ca nefondat.

Întrucât celelalte petite depind de soarta petitului în constatarea nulităţii absolute a declaraţiilor autentificate, Curtea constată că şi acestea se impun a fi respinse. Cu ocazia cuvântului pe fond reclamanţii au susţinut că au fost constrânşi să renunţe la dreptul lor de proprietate asupra acestor terenuri, întrucât altfel nu ar fi primit autorizaţia de construire. Însă, Curtea constată că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o acţiune în anularea celor două declaraţii pentru vicierea consimţământului reclamanţilor prin violenţă, întemeiată pe art. 1216 Noul C. civ., acţiune care, oricum, în prezent ar fi în afara termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 2517 C. civ., coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit.

a) din Noul C. civ.. Tot astfel, Curtea constată că nu poate fi împărtăşită susţinerea reclamanţilor, în sensul că în persoana reclamanţilor nu subzista motivul care să-i determine să încheie cele două declaraţii de renunţare la dreptul de proprietate şi că, din această perspectivă, în ceea ce-i priveşte, declaraţiile sunt lipsite de cauză, în condiţiile în care motivul care i-a determinat pe reclamanţi să dea cele două declaraţii a fost tocmai graba lor de a obţine autorizaţie de construire. Oricum, şi o astfel de cerere, în anularea celor două declaraţii pentru lipsa cauzei în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, ar fi tot prescrisă extinctiv în virtutea dispoziţiilor art. 1238 alin. (1) teza I Noul C. civ., coroborat cu art. 2517 şi art. 2529 alin. (1) lit.

c) teza a II – a din Noul C. civ..".

Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, izvorul pretenţiilor reclamanţilor este dat de restrângerea dreptului lor de proprietate asupra suprafeţelor de 383 mp teren şi respectiv de 151mp, prin impunerea unor condiţii în ce priveşte obţinerea autorizaţiei de construire, în sensul renunţării prin declaraţii notariale la dreptul lor de proprietate asupra unor parcele de teren, declaraţii date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, (ce a fost anulat prin sentinţa nr. 3504/2016) Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii recurate nu se circumscrie exigenţelor art. 425 lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel în motivarea/argumentarea soluţiei pronunţate a reţinut că "atât reclamanţii, cât şi pârâţii, s-au conformat unei obligaţii legale absolut necesare pentru eliberarea autorizaţiei de construire".

De asemenea, în condiţiile în care protecţia pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul de proprietate vizează două limite ale exerciţiului acestui drept, şi anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general, Înalta Curte reţinând şi incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,. urmează a admite recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a se casa în parte decizia recurată cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, fiind menţinută dispoziţia privind soluţia referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi dispoziţia referitoare la soluţia de respingere, ca rămasă fără obiect, a apelului declarat de pârâţi împotriva încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj – secţia civilă, pronunţată în dosarul civil nr. x/117.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a avea în vedere şi jurisprudenţa CEDO în materie în ce priveşte raportul dintre posibilittatea atingerii dreptului de proprietate de către autorităţile statului şi, necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, sens în care în cauză prezintă relevanţă hotărârea pronunţată de CEDO în cauza Burghelea contra României, publicată în. Monitorul Of. nr. 736 din 26 oct. 2009, prin care s-a statuat (paragraful 36)"că art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi şi cu precădere, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: cea de-a doua teză a primului alineat din acest articol nu autorizează privarea de proprietate decât "în condiţiile prevăzute de lege" [Iatridis împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 59, CEDO 1999-II].

De asemenea, principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria x, nr. 296-A, § 42). În plus, preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenţiei. Rezultă că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară (Iatridis, ibidem)."

Aceste aspecte reţinute de CEDO urmează a fi avute în vedere şi în litigiul pendinte, în condiţiile în care chiar şi în contextul unui interes general al comunităţii locale care afectează bunul reclamanţilor, ar exista un dezechilibru excesiv între interesul comun şi cel privat, al titularului dreptului de proprietate, iar pierderea elementelor esenţiale ale dreptului de proprietate, în lipsa unei prealabile şi juste despăgubiri, afectează dreptul, în substanţa sa, ceea ce reprezintă o încălcare din partea autorităţilor statului, sancţionată de art. 1 din Protocolul nr. 1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Admite recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă. Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj, secţia civilă. Menţine dispoziţia privind soluţia referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Menţine dispoziţia referitoare la soluţia de respingere, ca rămasă fără obiect, a apelului declarat de pârâţi împotriva încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj – secţia civilă, pronunţată în dosarul civil nr. x/2020 Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.