Nullity of loan contract for non-delivery of funds and admissibility of testimonial proof against authentic instrument

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Deliberând, asupra cauzei reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând rezoluţiunea contractului de împrumut garantat cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din 27 iunie 2014 la B.N.P. C., precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi radierea din cartea funciară a ipotecii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1225 şi art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ., pentru lipsa obiectului şi a cauzei contractului de împrumut a cărei rezoluţiune a solicitat-o prin acţiunea dedusă judecăţii.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 157 din 14 martie 2018, Tribunalul Dolj – secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 3337 din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 157 din 14 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât B.. A anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Al doilea ciclu procesual

4. Hotărârea pronunţată de tribunal în rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 545 din 24 septembrie 2021, Tribunalul Dolj – secţia I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., astfel cum a fost precizată la 22 februarie 2019 şi 6 septembrie 2019, în rejudecare a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut garantat cu ipoteca imobiliară, autentificat sub nr. x din 27 iunie 2014 de C.; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect "repunerea părţilor în situaţia anterioară" şi "radierea din cartea funciară a ipotecii"; a obligat pe pârâtul B. către reclamantul A. la plata sumei de 3.500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în ambele cicluri procesuale; a respins cererea pârâtului, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă, ca neîntemeiată, şi a obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 11.087 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul în primul ciclu procesual, cu titlul de taxă judiciară de timbru care a fost redusă prin încheierea din 6 iulie 2017 a Tribunalului Dolj.

5. Decizia pronunţată de curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 29 din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 545 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Dolj – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

6. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 29 din 3 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât B. a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, formulând următoarele critici:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit şi încălcat dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 4, art. 1225, art. 1226 alin. (1), art. 1235 şi art. 1236 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că instanţele de fond au reţinut eronat că remiterea sumei împrumutate reprezintă cauza contractului de împrumut încheiat între părţi. Conform art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Aşa cum rezultă din conţinutul plângerii penale, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B., precum şi din depoziţiile martorilor audiaţi nemijlocit în instanţa de fond în rejudecare, reclamantul urmărea să dezvolte o afacere pentru care îi era necesară suma de bani împrumutată.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat că existenţa cauzei trebuie să subziste nu numai la momentul încheierii contractului, dar şi ulterior, pe parcursul derulării relaţiilor contractuale, greşeală care a generat confuzia între cauza actului juridic şi efectele actului juridic. Eadem ratio, ar fi posibil să se constate nulitatea absolută a unei convenţii ulterior încheierii acesteia şi pentru lipsa cauzei constând în neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor contractate, concluzie care evident nu poate fi primită în opinia recurentului-pârât.

Procedând astfel, recurentul-pârât a apreciat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1179 alin. (1) raportate la prevederile art. 1235 C. civ., neanalizând existenţa cauzei la momentul încheierii contractului de împrumut la notarul public. Nulitatea absolută a unui contract încheiat în formă autentică la notarul public intervine, ca sancţiune, în cazul neîndeplinirii condiţiilor esenţiale pentru validitatea contractului prevăzute de art. 1179 C. civ. la momentul încheierii contractului (concomitent cu momentul semnării contractului) şi nicidecum din cauza apariţiei unor împrejurări ulterioare, chiar dacă ar fi reale.

Se învederează că, dacă se admite ipoteza că recurentul-pârât nu ar fi remis suma de bani intimatului-reclamant anterior semnării contractului la notarul public, ar trebui să se constate că ambele părţi contractante au fost de acord să semneze, cu bună-ştiinţă, contractul de împrumut simulat în ceea ce priveşte momentul remiterii sumei de bani, sumă care conform înţelegerii oculte a părţilor ar fi trebuit predată ulterior semnării contractului la Slatina, dacă susţinerea intimatului-reclamant ar fi adevărată.

În aceeaşi idee se susţine că dacă am admite că instanţa de apel şi cea de fond ar fi identificat corect şi conform legii cauza actului juridic ca fiind remiterea sumei împrumutate, prevederile art. 1236 C. civ. ar deveni inaplicabile în ceea ce priveşte o eventuală analiză a celorlalte 2 condiţii de validitate ale cauzei, respectiv să fie licită şi morală, deoarece aceste atribute nu pot fi utilizate niciodată cu referire la o suma de bani. Conform prevederilor art. 1225 C. civ., operaţiunea juridică de împrumut reprezintă obiectul contractului, iar în conformitate cu prevederile art. 1226 C. civ., suma de bani împrumutată reprezintă obiectul obligaţiei la care se angajează împrumutătorul şi nicidecum cauza contractului de împrumut, cum eronat a reţinut Curtea de Apel Craiova în hotărârea atacată şi Tribunalul Dolj în rejudecare pe fond.

Recurentul-pârât a menţionat că acţiunea în constatarea nulităţii absolute pentru lipsa cauzei a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, sub aspectul nepredării sumei împrumutate, se impunea a fi respinsă pentru motivele expuse mai-sus, deoarece cauza a existat, a fost reală, licită şi morală la momentul încheierii contractului de împrumut.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii din cauza interpretării şi aplicării eronate a legii.

În acest context, recurentul-pârât a criticat că, faţă de soluţia de anulare a contractului de împrumut, instanţa de apel a stabilit eronat cadrul procesual şi obiectul judecăţii, deoarece tribunalul nu a pronunţat o soluţie de anulare a contractului de împrumut, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci o soluţie de constatare a nulităţii absolute a contractului de împrumut (decizia civilă nr. 545 din 24 septembrie 2021, aşa cum a solicitat intimatul-reclamant în rejudecare după mai multe precizări.

Raportat la obiectul cererii introductive, nulitatea absolută a unui act juridic, toate consideraţiile referitoare la interpretarea depoziţiilor martorilor, la interpretarea depoziţiilor contradictorii ale martorului D., sunt străine de natura pricinii, instanţa fiind învestită strict cu verificarea aspectelor de legalitate, de îndeplinire a condiţiilor esenţiale de valabilitate în momentul încheierii actului juridic dedus judecăţii, şi nicidecum cu aspecte de executare a actului juridic respectiv.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea normelor de procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a respins, în mod neîntemeiat, criticile cu privire la încălcarea de către instanţa de fond, în rejudecare, a prevederilor art. 270 şi art. 309 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., admiţând proba cu martori împotriva unui înscris autentic, precum şi despre ceea ce se pretinde că s-ar fi spus înainte, în timpul şi în urma întocmirii lui, deşi pârâtul B. nu a convenit nici expres, nici tacit să se folosească această probă.

S-a învederat că la termenul din 22 septembrie 2019, când la instanţa de fond, în rejudecare, s-a discutat în contradictoriu probatoriul, pârâtul B. nu a fost legal citat, deoarece domiciliază în jud. Olt, şi nu la adresa indicată de către reclamant (Slatina, judeţul Olt). Faptul că în urma administrării probei cu interogatoriul, pârâtul B. nu s-a prezentat şi că declaraţiile unui martor se contrazic şi au fost interpretate în defavoarea recurentului B. nu poate atrage nulitatea absolută a contractului de împrumut, cât timp art. 270 C. proc. civ. impune procedura specială a declarării ca fals a actului, procedură neurmată de părţi.

S-a învederat căm luarea consimţământului la încheierea actului este o constatare personală şi, prin urmare, face dovadă deplină până la înscrierea în fals, la fel ca menţiunea notarului în sensul că părţile au semnat după ce li s-a citit conţinutul actului, aceste aspecte făcând parte din categoria constatărilor personale ale agentului instrumentator şi pot fi combătute doar prin procedura înscrierii în fals.

A mai susţinut recurentul-pârât că instanţa de apel nu a observat că pertinenţa probei testimoniale, în raport de natura autentică a actului în discuţie este discutabilă, atât timp cât în faţa notarului public părţile şi-au asumat în mod liber consimţământul la încheierea actului. Reclamantului i s-a încuviinţat proba cu interogatoriul luat pârâtului, însă acesta nu s-a prezentat (fiind plecat din ţară), iar instanţa de fond, în rejudecare, a apreciat lipsa de la interogatoriu a pârâtului B. ca un început de dovadă în favoarea reclamantului, deşi instanţa a observat că toate manifestările de voinţă ale lui B. erau fără dubii în sensul că suma de bani a fost predată împrumutatului (convorbiri telefonice, contractul autentificat la notarul public).

Raportat la aceste considerente, recurentul-pârât a concluzionat că instanţele de fond trebuiau să constate că nu s-a dovedit lipsa cauzei contractului, respectiv nepredarea sumei împrumutate şi, pe cale de consecinţă, să respingă acţiunea ca neîntemeiată.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate.

Recurentul-pârât B. a comunicat răspuns la întâmpinare la 20 mai 2022, prin care a solicitat ca apărările intimatului să fie înlăturate.

6. Procedura de filtru:Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 decembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 29 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen la 23 martie 2023, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, termenul de judecată din 23 martie 2023 a fost preschimbat, din oficiu, la 4 mai 2023, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condiţiile în care instanţa a analizat raporturile juridice dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea recurată se încadrează în exigentele art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiind arătate motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei la adoptarea soluţiei pronunţate . Astfel, instanţa de apel a reţinut că în ce priveşte "cauza, ca element esenţial al contractului,vizează limitele unui principiu fundamental în materia obligaţiilor, şi anume principiul libertăţii contractuale. Libertatea contractuală nu este absolută, fiind supusă principiului legalităţii şi fiind limitată la normele juridice imperative şi la ordinea publică. Cu alte cuvinte, părţile sunt libere să încheie orice contract, însă, pe lângă obligaţia de a respecta alte cerinţe de fond şi, uneori, de formă, ele trebuie să aibă şi un scop pentru care încheie acel act. Iar acest scop este valabil şi acceptat doar atunci când sunt îndeplinite cerinţele exprese şi imperative ale legii.

În primul rând însă, cauza trebuie să existe. Dacă este cert că una dintre părţi nu îşi va primi contraprestaţia pentru că aşa s-a urmărit, cauza nu există, şi, pe cale de consecinţă, vor putea fi aplicate sancţiunile prevăzute de lege cu privire la inexistenţa cauzei. Cauza trebuie să existe nu numai la momentul încheierii contractului dar şi ulterior, pe parcursul derulării relaţiilor contractuale.

Lipsa cauzei atrage anularea contractului, aşa cum prevede în mod expres art. 1238, alin. (1) C. civ..".

În acest context, instanţa de apel a reţinut că" remiterea sumei de bani împrumutate este motivul determinant pentru care reclamantul a încheiat contractul, scopul folosirii acestei sume de bani, respectiv desfăşurarea unei activităţi comerciale, reprezintă în fapt cauza remită a actului juridic, întrucât prefigurează efectele viitoare ale actului încheiat".

În aceeaşi argumentare/motivare a soluţiei adoptate, instanţa de apel a reţinut că: "remiterea efectivă a sumei de bani în contractul de împrumut nu reprezintă, contrar susţinerilor apelantului, obiectul actului juridic, acesta fiind definit de art. 1225 C. civ. ca fiind operaţiunea juridica convenita de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale, în speţă împrumutul sumei de bani".

Pornind de la acest raţionament juridic şi în aplicarea art. 1239, al 2 C. civ. care instituie prezumţia de existenţă a cauzei, prezumţie relativă, ceea ce înseamnă că cel care invocă lipsa cauzei are sarcina probei, s-a constatat că în cauză, au fost administrate probatorii în vederea verificării susţinerilor reclamantului în sensul că acesta nu a intrat niciodată în posesia sumei împrumutate."

Răspunzând criticilor apelantului în sensul încălcării prevederilor art. 270 şi 309 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., prin încuviinţarea probei testimoniale peste conţinutul unui înscris autentic, reţine instanţa de apel că "administrarea probatoriului s-a făcut cu respectarea textelor de lege invocate, întrucât la termenul de judecata din data de 22.02.2019, nefiind acordat în cauza un termen de judecată la 22.09.2019, a fost prorogată pronunţarea asupra utilităţii probei testimoniale solicitate de reclamant, măsura menţinută şi la termenul de judecată din 5.04.2019 şi la termenul de judecată din 31.05.2019 când s-a solicitat de către pârât, prin apărător, rediscutarea probatoriului, motivat de faptul că la termenul din 22.02.2019 pârâtul nu a fost legal citat. Pe lângă faptul că pentru toate aceste termene de judecată pârâtul a fost legal citat la sediul cabinetului de avocat E., acesta fiind domiciliul procesual ales în conformitate cu art. 158 C. proc. civ., prin cererea depusă la dosarul de apel din primul ciclu procesual, se reţine că prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanţe (primul ciclu procesual) pârâtul nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, reclamându-se doar cenzurarea numărului martorilor încuviinţaţi, dar a şi solicitat în contraprobă încuviinţarea probei testimoniale.

Este adevărat că la momentul respectiv demersul judiciar al reclamantului nu fusese calificat ca fiind o acţiune în anularea contractului de împrumut, însă ceea ce se intenţiona a fi probat era încă din acea etapă procesualăa faptul remiterii sau nu a sumei împrumutate peste conţinutul actului autentic care consemna predarea acestei sume de bani.

În acest context, cum pârâtul, legal citat la domiciliul procesual ales şi mai apoi la cel indicat de apărătorul sau la termenul de judecata din 31.05.2019 nu numai ca nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, dar a şi solicitat la acela şi termen, în contraproba, audierea martorului D., în cauză devin aplicabile prevederile art. 309, al 5 C. proc. civ., care reglementează situaţia de excepţie în care proba testimonială este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, şi anume aceea în care părţile convin, fie şi tacit, sa folosească aceasta proba, privitor la drepturile de care ele pot să dispună.

Mai mult decât atât, conform art. 270 C. proc. civ., înscrisul autentic face deplina dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul. Pe de altă parte, declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.

Or, notarul public care a autentificat contractul de împrumut nr. x/27.06.2014 nu a constatat personal remiterea sumei de bani de către împrumutător împrumutatului, în cuprinsul contractului fiind consemnate doar declaraţiile părţilor în sensul că suma împrumutată de 188.500 euro s-a achitat integral la data autentificării contractului.

În această ipoteză, proba testimonială este admisibilă, întrucât ceea ce se tinde a se proba este un fapt juridic, acela al remiterii sumei împrumutate, pentru a cărui probaţiune este admisibilă orice probă, inclusiv cea testimonială ceea ce legitimează raţionamentul primei instanţe în administrarea acesteia."

În motivarea/argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a mai reţinut că, "în faţa organelor de cercetare penală din dosarul x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecători Craiova pârâtul B. a a declarat că i-a remis reclamantului suma de 188.500 euro, imediat după semnarea contractului, însă nu în faţa notarului, ci în holul clădirii în care funcţionează biroul notarial, fără a fi vreo persoana prezenta, întrucât reclamantul i-a comunicat martorului D. să aştepte în maşină, acesta din urma conformându-se, ceea ce exclude prezenţa sa în biroul notarului sau pe holul acestuia.

Fiind audiat, martorul a învederat că nu a fost într-adevăr prezent în biroul notarial, dar avea cunoştinţa despre faptul că suma de bani prevăzută în contractul de împrumut urma sa fie înmânată reclamantului de către pârât după semnarea contractului, în Slatina. Totodată, martorul a arătat că i s-a părut neobişnuit ca reclamantul să semneze un act care atestă acordarea unui împrumut, în condiţiile în care suma de bani nu fusese efectiv remisă, sfătuindu-l chiar pe reclamant să nu procedeze în această manieră." În aceeaşi idee instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate a mai arătat că "prin cererea depusă în fata instanţei de rejudecare, la data de 18.04.2019, prin care solicita intervenirea în cauză, întrucât deţine probe concludente în cauza, martorul D. a arătat că nu a fost prezent în biroul notarial unde s-a întocmit actul, dar cunoaşte foarte bine părţile, pentru ca, mai apoi, în declaraţia dată nemijlocit în faţa instanţei să învedereze că reclamantul a primit efectiv suma împrumutată de la pârât în holul biroului notarial, în prezenta sa.

Declaraţiile pârâtului şi ale martorului nu se coroborează nici sub aspectul modalităţii de preluare a sumei împrumutate, cum corect a sesizat prima instanţa, martorul declarând că bancnotele de diverse valori nominale au fost puse într-o sacoşa, în timp ce pârâtul a arătat în dosarul penal nr. x/2014 că banii au fost pur şi de către reclamant în buzunarele laterale ale pantalonilor cu care era îmbrăcat.

Aşadar, depoziţia martorului dată în faţa instanţei de judecată nu numai că diferă faţă de cea dată de acelaşi martor în cursul cercetărilor penale, însă poziţia martorului este oscilantă inclusiv pe parcursul litigiului pendinte, în cererea scrisă depusă la 18.04.2019 arătând că nu a fost prezent în biroul notarial, pentru ca în declaraţia data la 6.11.2020 sa învedereze că suma a fost efectiv remisă reclamantului în prezenta sa.

Ca atare, deşi administrată nemijlocit în faţa instanţei de judecată, declaraţia martorului D. în sensul remiterii sumei împrumutate de către pârât reclamantului, în faţa sa, este singulară, contrazisă cât priveşte prezenta martorului în biroul notarial chiar şi de către pârât.

În acest context, corect prima instanţă a dat prevalenţă declaraţiei date de martor în cursul cercetării penale, întrucât aceasta este cea care se coroborează cu restul probatoriului administrat, respectiv lipsa la interogatoriu a pârâtului apreciată ca început de dovadă în favoarea reclamantului, transcrierile convorbirilor telefonice purtate de părţile litigante şi de martor, chiar şi recunoaşterea martorului din cuprinsul cererii depuse la 8.04.2019 în sensul neprezentării sale în biroul notarial.

Transcrierile convorbirilor telefonice dintre parat şi martorul D. din datele de 30.06.2014 şi 1.07.2014 atestă solicitările martorului adresate pârâtului în sensul conformării convenţiei intervenite şi remiterii unei anumite sume de bani către reclamantul zis "A.", martorul reproşându-i pârâtului ăa suma de bani a fost remisă "doar pe hârtie", deşi "casele lui A. au fost luate".

În aceeaşi zi, 30.06.2014, când conform declaraţiei martorului D. din cursul cercetării penale ar fi trebuit ca pârâtul să se prezinte în Craiova şi să remită suma de bani împrumutată reclamantului, transcrierea convorbirii telefonice purtate între părţile litigante atestă solicitările reclamantului adresate pârâtului în sensul remiterii unei anumite sume de bani care ar fi fost primită de reclamant doar scriptic, nu şi în fapt.

Este real că pe parcursul acestor convorbiri telefonice pârâtul nu a recunoscut expres încheierea contractului de împrumut în lipsa remiterii sumei de bani, însă întregul probatoriu administrat autorizează interpretarea dată de Tribunal în sensul că declaraţia dată de martorul D. în cursul cercetărilor penale este cea care se coroborează cu restul probatoriului administrat, inclusiv cu declaraţia data de notarul care a autentificat contractul de împrumut, în dosarul nr. x/2014 în sensul că după aproximativ o ora după ce părţile au părăsit sediul biroului notarial a fost sunat de reclamant pentru a i se comunica că suma de bani cu privire la care declarase în faţa notarului ca o primise cu titlu de împrumut nu ia fost efectiv înmânată".

"Chiar dacă cercetările penale din dosarul nr. x al Parchetului de pe lângă Judecători Craiova au fost finalizate printr-o ordonanţa de clasare, cea din 9.09.2014, cât priveşte infracţiunile de înşelăciune şi şantaj pentru care reclamantul din cauza de faţă formulase plângere penală împotriva pârâtului, aceasta soluţie a fost fundamentată pe lipsa unor indicii care să justifice angajarea răspunderii penale pentru infracţiunea de şantaj, lipsind o condiţie esenţiala a laturii obiective a acesteia, şi anume, existenţa unor acte de constrângere.

În plus, în aplicarea art. 28 C. proc. pen., doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, or, în cauza dosarul penal nr. x/2014 a fost finalizat cu o soluţie de clasare dispusa de Parchetul de pe lângă Judecători Craiova, iar nu cu o hotărâre pronunţată de instanţa de judecata pentru a fi incident textul legal antereferit".

Din perspectiva celor expuse rezultă fără posibilitate de echivoc că instanţa de apel a argumentat/motivat atât în fapt cât şi în drept soluţia pronunţată, cu respectarea exigenţelor art. 425 lit. b) C. proc. civ., situaţie in care sunt nefondate criticile recurentului pârât legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor de procedură civilă.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.:(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

Cum în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a respins, în mod neîntemeiat, criticile cu privire la încălcarea de către instanţa de fond, în rejudecare, a prevederilor art. 270 şi art. 309 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel "răspunzând criticilor apelantului în sensul încălcării prevederilor art. 270 şi 309, al 4 şi 5 C. proc. civ. prin încuviinţarea probei testimoniale peste conţinutul unui înscris autentic" a reţinut legal şi corect că, administrarea probatoriului s-a făcut cu respectarea textelor de lege invocate", în condiţiile în care într-adevăr prin cererea depusă la dosarul de apel din primul ciclu procesual, se reţine că prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanţe (primul ciclu procesual) pârâtul nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, dar a şi solicitat în contraprobă încuviinţarea probei testimoniale, că "ceea ce se intenţiona a fi probat era încă din acea etapă procesuaăa faptul remiterii sau nu a sumei împrumutate peste conţinutul actului autentic care consemna predarea acestei sume de bani".

Or, în condiţiile în care pârâtul, nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, dar a şi solicitat la acelaşi termen, în contraprobă, audierea martorului D., în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că în cauză devin aplicabile prevederile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează situaţia de excepţie în care proba testimonială este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, şi anume aceea în care părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă.

Este real că dispoziţiile art. 270 C. proc. civ., prevăd că înscrisul autentic face deplina dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea lui ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, însă declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane, aspect reţinut de altfel şi de instanţa de apel.

Din această perspectivă Înalta Curte reţine că în condiţiile în care notarul public care a autentificat contractul de împrumut nr. x/27.06.2014 nu a constatat personal remiterea sumei de bani de către împrumutător împrumutatului, precum şi în condiţiile în care în cuprinsul contractului sunt consemnate doar declaraţiile părţilor în sensul că suma împrumutată de 188.500 euro s-a achitat integral la data autentificării contractului, precum şi în condiţiile în care remiterea sumei împrumutate reprezintă un fapt juridic, proba testimoniala era admisibilă.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că împrumutul de consumaţie fiind un contract real, dovada tradiţiunii predării banilor, reprezintă un element esenţial de care depinde însăşi valabilitatea contractului, astfel că dovada predării, ca simplu fapt material se putea face prin orice mijloc de probă, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" invocat de recurentul reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Recurentul pârât a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi din perspectiva faptului că instanţele de fond trebuiau să constate că nu s-a dovedit nepredarea sumei împrumutate şi, pe cale de consecinţă, se impunea respingerea acţiunii.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului pârât sunt nefondate în condiţiile în care instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi atât prin prisma dispoziţiilor art. 1238 şi 1239 C. civ., precum şi a condiţiilor de validitate ale contractului real de împrumut, în care dovada tradiţiunii predării banilor, reprezintă un element esenţial de care depinde însăşi valabilitatea contractului.

Cum din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentului pârât nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 29 din 3 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă.

În temeiul art. .453 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul-pârât B. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 29 din 3 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.