State ownership of expropriated land versus administrative rejection of restitution notification and land registry rights

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, la data de 11 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul local al municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate că terenul în suprafaţă de 648 mp, situat în Timişoara, str. x, înscris în CF x, nr. top. x, este proprietatea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Timişoara şi să dispună rectificarea CF nr. x în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor asupra imobilului cu nr. top. x şi intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Timişoara.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 907 şi art. 908 alin. (4) C. civ.

La 18 februarie 2019, pârâţii A. şi B. au formulat cerere reconvenţională solicitând, ca în situaţia admiterii acţiunii principale, să fie repuşi în termenul de contestaţie a dispoziţiei nr. 894/2004 a Primarului municipiului Timişoara, să fie anulată dispoziţia şi să fie obligat Primarul municipiului Timişoara să emită o nouă dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Timişoara, judeţul Timiş, teren în suprafaţă de 648 mp, înscris în CF x Timişoara, nr. top x, cu cheltuieli de judecată.

La 26 martie 2019, reclamanţii au formulat precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat şi anularea certificatului de moştenitor nr. x/2002 şi a tuturor actelor subsecvente încheiate în baza acestuia, în speţă contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2002 şi contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2002.

Prin sentinţa nr. 4987 din 10 aprilie 2019, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile în favoarea Tribunalului Timiş.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 600/PI din 1 iulie 2020, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., şi a respins cererea reconvenţională formulată de către pârâţii-reclamanţi.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 15 din 28 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamanţilor Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâţii-intimaţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 600/PI din 1 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Hotărârea pronunţată în recurs.

Prin decizia nr. 198 din 2 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 15 din 28 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunţată în apel, în rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 162 din 7 iunie 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă a admis apelul declarat de către apelanţii-reclamanţi Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 600/PI din 1 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., A., C. şi D..

A schimbat în parte sentinţa apelată după cum urmează:

A admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de către reclamanţi şi a constatat că terenul în suprafaţă de 648 m.p. înscris în CF nr. x Timişoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi x Timişoara) nr. top x, situat administrativ în Timişoara, str. x este în proprietatea Statului Român şi în administrarea Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

A constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. x/30.04.2002 emis de BNP E. în limita masei succesorale ce se compune din imobilul înscris în CF nr. x Timişoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi x Timişoara), nr. top x grădină în str. x în suprafaţă de 648 m.p. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.04.2002 şi, respectiv, sub nr. x/30.04.2002 de BNP E..

A dispus rectificarea CF nr. x Timişoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi x Timişoara) în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe seama F. Horia şi B. cu titlu de moştenire şi, mai apoi, cumpărare şi înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român şi în administrarea Consiliul Local al Municipiului Timişoara asupra imobilului identificat supra.

A păstrat sentinţa apelată în limita soluţiei dată cererii reconvenţionale.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 162 din 7 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs de pârâţii B. şi A., formulând următoarele critici.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material privind dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reţinând eronat că recurenţilor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii de către intimatul Primarul Municipiului Timişoara a notificării nr. x din 24 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Timişoara, str. x, teren în suprafaţă de 648 mp, înscris în C.F x Timişoara, nr. top x.

Prin dispoziţia nr. 894 din 20 aprilie 2004 a fost respinsă notificarea, reţinându-se că "imobilul revendicat este proprietatea lui G. şi H. conform C.F nr. x Timişoara", şi că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Recurenţii-pârâţi au mai susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat, cu încălcarea vădită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 că ar fi avut interes şi motive legale de a contesta această decizie, având în vedere că prin această dispoziţie nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate înscris în cartea funciară asupra imobilului.

De asemenea, s-a mai învederat că instanţa de apel, a reţinut nelegal că intimaţii nu le-au recunoscut ulterior dreptul de proprietate, lipsind de eficienţă juridică un act administrativ definitiv şi necontestat emis de către intimat, şi anume Hotărârea Consiliului Local nr. 162 din 29 mai 2007, prin care s-a aprobat negocierea schimbului de teren din anexă, anexă în care este menţionat expres terenul proprietatea recurenţilor şi terenul oferit în schimb de Municipiul Timişoara.

În contextul emiterii de către intimaţi a acestor acte administrative de recunoaştere a dreptului de proprietate al recurenţilor asupra imobilului, acte administrative ce nu au fost contestate şi care produc efecte juridice şi în prezent, recurenţii-pârâţi au apreciat că instanţa de apel a constatat eronat că nu au un drept de proprietate în sensul garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al CEDO şi art. 44 din Constituţia României.

Au mai susţinut că o altă interpretare a dispoziţiilor legale ar aduce o gravă atingere dreptului de proprietate al recurenţilor-pârâţi şi drepturilor procesuale stabilite prin legile de retrocedare, întrucât ar priva nejustificat părţile de posibilitatea de a-şi valorifica drepturile din culpa statului care, pe de-o parte, prin recunoaşterea dreptului de proprietate, i-a lipsit de interes în a acţiona în baza legilor compensatorii, iar, ulterior, le-a contestat dreptul, la un moment la care nu mai pot beneficia de legile compensatorii din cauza termenelor, la pierderea cărora a concurat.

Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate.

În drept, au indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţii B. şi A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva susţinută de recurenţii reclamanţi că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reţinând eronat că recurenţilor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii de către intimatul Primarul Municipiului Timişoara a notificării nr. x din 24 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea, prin echivalent, pentru imobilul situat în Timişoara, str. x, teren în suprafaţă de 648 mp, înscris în C.F x Timişoara, nr. Top x, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", invocat de recurenţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză. În litigiul pendinte instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni civile complexe, în constatarea existenţei dreptului de proprietate a Statului şi de administrare a Consiliului local al Municipiului Timişoara asupra terenului în suprafaţă de 648 mp din Timişoara, str. x, cerere având temei procedural în dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., în rectificarea înscrierilor de carte funciară a imobilului prin radierea dreptului înscris în favoarea pârâţilor şi înscrierea dreptului în favoarea Statul Român (art. 907 şi art. 908 alin. (4) C. civ.) şi în anularea certificatului de moştenitor nr. x/2002, şi a tuturor actelor încheiate de pârâţi în baza acestuia, respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.04.2002 şi sub nr. x/30.04.2002

Cum recurenţii reclamanti au susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reţinând eronat că recurenţilor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii de către intimatul Primarul Municipiului Timişoara a notificării nr. x din 24 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că litigiul pendinte se află în al doilea ciclu procesual în conditţile în care prin decizia nr. 198/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost casată decizia nr. 15 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi, trimisă cauza spre rejudecare, în considerarea următoarelor statuări şi dezlegări de drept obligatorii pentru instanţa de rejudecare în condiţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., pe care instanţa în rejudecare le-a avut în vedere la adoptarea soluţiei pronunţate.

În acest sens, prin decizia de casare s-a statuat că "sunt îndreptăţite criticile reclamanţilor care au susţinut că, în soluţionarea acţiunii precizate cu a cărei judecată a fost învestită, instanţa de apel a interpretat eronat motivele cererii, raportat la temeiul juridic invocat – art. 35 C. proc. civ., art. 907, 908 (4) C. civ. –, la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la regimul juridic incident bunului în litigiu, pronunţând din acest motiv o soluţie nelegală, contrară normelor de drept material aplicabile cauzei".

Or, în raport de obiectul dedus judecăţii prin decizia de casare s-a reţinut că "scopul acţiunii a fost, în primul rând, acela al clarificării, în ansamblu, a situaţiei şi regimului juridic privitoare la bunul imobil, rămase incerte în urma exproprierii sale în temeiul Decretului de expropriere nr. 493/9.06.1966, incertitudine care a fost adâncită, pe de o parte, prin actele juridice civile încheiate de pârâţi (a căror anulare s-a cerut a fi dispusă) şi care sugerează ori sunt conforme cu situaţia unui bun aflat în circuitul civil, iar pe de altă parte, prin actele emise în procedura Legii nr. 10/2001, respectiv Dispoziţia nr. 894/20.04.2004, care au fost departe de a clarifica sau restabili situaţia legală corectă a bunului imobil.

S-au statuat şi dezlegat prin decizia de casare şi aspectele legate de aplicarea decretului de expropriere în privinţa bunului litigios, reţinându-se că "din elementele situaţiei de fapt reţinute de ambele instanţe de fond", a rezultat "că terenul preluat de stat de la autorii pârâţilor a fost expropriat în scopul anterior menţionat, în prezent pe acesta aflându-se curtea şi un corp al liceului de artă Ioan Vidu din Timişoara" precum şi aspectele legate de " conţinutul art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938," în sensul că "potrivit acestei norme, în vigoare la momentul preluării imobilului de către stat, drepturile reale sunt valabil dobândite şi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere. Aşadar, prin excepţie de la regula caracterului constitutiv al înscrierilor de carte funciară, instituită prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, cauza de expropriere era recunoscută ca un mod valabil de dobândire a drepturilor reale şi fără înscriere în cartea funciară. De aceea, raportarea în mod exclusiv la situaţia de carte funciară a bunului imobil litigios – în care figurează neîntrerupt înscrieri ale drepturilor autorilor G. şi I., urmate de cele datând din 7.05.2002, pe numele succesorilor acestora -, pe care ambele instanţe de fond o realizează, nu poate fi decât insuficientă şi incompletă pentru stabilirea regimului legal corect în privinţa acestuia".

Prin decizia de casare s-a statuat şi dezlegat şi problemele legate de "norma cuprinsă în art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2010", de natura şi efectele juridice ale Dispoziţiei nr. 894/20.04.2004, care este una de respingere a notificării formulate de pârâţi, reţinându-se că "indiferent de motivele care au condus la adoptarea acesteia, nu poate avea efectul recunoaşterii dreptului de proprietate al notificatorilor asupra bunului litigios, acest efect fiind recunoscut prin lege doar dispoziţiilor/deciziilor de restituire în natură. Dispoziţia supusă analizei nu este, de altfel, compatibilă prin conţinutul său, cu niciunul din celelalte efecte atribuite prin norma art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv forţa probantă a înscrisului autentic, titlu executoriu pentru punerea în posesie (pe care, ulterior preluării de către stat, pârâţii nu au avut-o niciodată asupra terenului şi nici nu ar putea-o avea, dată fiind situaţia de fapt a acestuia), ori de înscris apt a fi supus formalităţilor de publicitate imobiliară. Dispoziţia nr. 894/20.04.2004 nu poate fi văzută ca una de recunoaştere a dreptului pârâţilor asupra bunului notificat în raport de conţinutul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001"

Înalta Curte constată că, din această perspectivă instanţa de casare a mai statuat cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare că "la rândul lor, nici pârâţii nu aveau argumente de a vedea această dispoziţie ca una de recunoaştere a dreptului lor asupra bunului preluat de stat prin expropriere cât timp, indiferent de menţiunile cărţii funciare (în care ei operaseră deja înscrieri în baza actelor juridice asupra bunului, încheiate în 30 aprilie 2002, respectiv certificatul de moştenitor nr. x/2002 şi cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x şi 800), aceştia cunoşteau că terenul este ocupat de construcţiile în vederea edificării cărora fusese preluat de stat şi că orice recunoaştere a vechiului drept de proprietate (pe care din acest motiv, nici nu o solicitaseră) echivala cu recunoaşterea unui drept lipsit de conţinut.

De altfel, situaţia de carte funciară a imobilului cu nr. top x în suprafaţă de 648 mp din Timişoara (CF nr. 7428), care a fundamentat emiterea Dispoziţiei nr. 894/20.04.2004, nici nu era străină pârâţilor, neconstituind un element de noutate pentru aceştia – pentru a se justifica încrederea lor cu bună-credinţă în valoarea şi efectele dispoziţiei, de act reconfirmativ al dreptului de proprietate – de vreme ce chiar aceştia operaseră în conţinutul său, înscrieri de dată recentă (la 7 mai 2002) în baza certificatului de moştenitor nr. x/2002 şi a celor două acte autentice de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2002 prin care tranzacţionaseră asupra cotelor-părţi din imobilul ce făcea şi obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, acte încheiate cu nesocotirea regimului legal real al bunului, care nu se mai afla în circuitul juridic civil şi la dispoziţia părţilor".

Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-a statuat cu aceeaşi putere obligatorie că," instanţele de fond au nesocotit autoritatea de lucru judecat pozitivă a hotărârilor ce au soluţionat în mod definitiv dosarul nr. x/5.08.2004 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara, în care pârâţii din prezenta cauză au solicitat obligarea Primăriei Municipiului Timişoara la încheierea unui contract de închiriere pentru terenul de 648 mp înscris în CF x sau obligarea Colegiului Naţional de Artă Ion Vidu la cumpărarea terenului ori la eliberarea acestuia. Această cerere a fost respinsă în mod definitiv, reţinându-se prin sentinţa civilă nr. 1695/15.02.2005 a Judecătoriei Timişoara că, "fără putinţă de tăgadă, terenul în litigiu a fost expropriat. Prin expropriere, acesta a ieşit din patrimoniul reclamanţilor şi a trecut în proprietatea statului, astfel că, chiar fără întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului, nu se poate face abstracţie de efectele exproprierii şi de faptul că, în această situaţie, reclamanţii nu mai au calitatea de proprietari ai terenului, au pierdut toate atributele dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia încă din anul 1966, când a fost expropriat de la proprietarii de atunci, bunicii reclamantului, iar scopul pentru care a fost preluat prin expropriere a fost realizat, în prezent pe teren există construcţia Colegiului Naţional de Artă Ion Vidu şi aparţine domeniului public al Primăriei Timişoara.

Că litigiu în care s-a tranşat, parţial între acelaşi părţi, în legătură cu drepturile F. asupra aceluiaşi imobil, ulterior emiteri Dispoziţiei nr. 894/20.04.2004, cele statuate prin hotărârile pronunţate în soluţionarea acestuia se impuneau prezentei cauze în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cu puterea lucrului judecat sub aspect pozitiv, nemaiputând fi contrazise astfel cum s-a procedat prin hotărârile celor două instanţe de fond, care au dat mai degrabă greutate situaţiei creată pe cale administrativă, izvorâtă din negocierile purtate de-a lungul timpului între părţi în scopul clarificării situaţiei juridice a bunului (interpretate şi acestea eronat, ca semn al recunoaşterii de către municipalitate a calităţii de proprietar a pârâţilor asupra imobilului) decât dezlegărilor cu titlu definitiv ale hotărârilor pronunţate în litigiile purtate anterior între părţi".

S-a mai statuat prin decizia de casare enunţată că: "lămurirea regimului legal real şi corect al bunului imobil în litigiu, în raport de actele juridice care l-au vizat (Decretul de expropriere nr. 493/1966, actele juridice efectuate de pârâţi la data de 30.04.2002 şi înscrise în cartea funciară a bunului, notificarea formulată de aceştia în baza Legii nr. 10/2001, Dispoziţia nr. 894/20.04.2004) nu putea fi refuzată de instanţa de apel sub justificarea că recunoaşterea efectelor decretului de expropriere din anul 1966 ar echivala unei ingerinţe nelegale şi unei privări a pârâţilor de dreptul lor de proprietate, cu consecinţa încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.Aceasta întrucât este greşită însăşi aprecierea că în patrimoniul pârâţilor ar exista un "bun".

În acest sens prin decizia de casare s-a mai reţinut că, în acord cu jurisprudenţa CEDO (par. 140 din cauza M. Atanasiu. ş. a. împotriva României), "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului." În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor (...)". De asemenea, potrivit considerentelor din par. 142 al aceleiaşi hotărâri, "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Or, s-a arătat prin cele analizate anterior că pârâţii nu beneficiază de o atare recunoaştere în legătură cu bunul în litigiu, pentru a se justifica aserţiunea instanţei de apel în sensul că aceştia deţin "un bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1adiţional la CEDO, decizia de respingere a notificării lor formulată în baza Legii nr. 10/2001 - cu justificarea că imobilul nu face obiectul acestei legi întrucât, potrivit menţiunilor din cartea funciară, dreptul figurează înscris pe numele F. - neputând constitui acea "hotărâre definitivă şi executorie" de recunoaştere a calităţii pârâţilor de proprietari şi prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea lor şi nici acel act al autorităţii de constatare a ilegalităţii preluării bunului de către stat şi a întrunirii în persoana lor a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în respectarea statuarilor şi dezlegărilor de drept din decizia de casare enunţată, instanţa de apel în rejudecare în raport de obiectul dedus judecăţii în mod legal şi corect a reţinut că, o Dispoziţie de respingere a notificării nu poate constitui un titlu de proprietate în favoarea intimaţilor astfel cum rezultă cu îndestulătoare evidenţă chiar din interpretarea per a contrario a art. 25 apartenent legii cu nr. 10/2001 care face vorbire de Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului".

Or, în condiţiile în care această dispoziţie nu a fost atacată, într-adevăr intimaţii-pârâţi au pierdut dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 "cu consecinţa că s-a consolidat dreptul de proprietate al Statului Român. Ştiut fiind şi că parcurgerea întregii proceduri reglementată de această lege a devenit obligatorie, fiind una specială şi derogatorie de la dreptul comun al revendicării, urmând a se aplica cu precădere în lumina principiului specialia generalibus derogant astfel cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia cu nr. 33/2008, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii".

Din perspectiva celor expuse, având în vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, obligatorii în temeiul art. 501 C. proc. civ., în sensul că "decizia de respingere a notificării lor formulată în baza Legii nr. 10/2001 - cu justificarea că imobilul nu face obiectul acestei legi întrucât, potrivit menţiunilor din cartea funciară, dreptul figurează înscris pe numele F. - neputând constitui acea "hotărâre definitivă şi executorie" de recunoaştere a calităţii pârâţilor de proprietari şi prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea lor şi nici acel act al autorităţii de constatare a ilegalităţii preluării bunului de către stat şi a întrunirii în persoana lor a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii", Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurenţilor reclamanţi legate de greşita interpretare a dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care chiar prin decizia de casare s-a statuat cu putere obligatorie că "Dispoziţia nr. 894/20.04.2004 nu poate fi văzută ca una de recunoaştere a dreptului pârâţilor asupra bunului notificat în raport de conţinutul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001."

Cum faţă de cele expuse niciuna din susţinerile recurenţilor reclamanţi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 7 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 7 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.