Tenant's right to purchase state-owned apartment under Law 112/1995 despite tenancy rights arising after the law's entry into force

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Deliberând, asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 29 martie 2021, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin primar, au solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtului la efectuarea formalităţilor de vânzare-cumpărare a imobilului (apartament) situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, cu nr. topo x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, ce face obiectul contractului de închiriere nr. x din 3 martie 2014 încheiat între reclamante şi Municipiul Cluj-Napoca, în sensul evaluării imobilului şi încheierii contractului de vânzare-cumpărare în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa în prezentul dosar, iar în cazul unui refuz, hotărârea să ţină loc de act translativ de proprietate;

- obligarea pârâtului la plata penalităţilor în cuantum de 500 RON/zi de întârziere, de la data scadenţei obligaţiei stabilite la petitul I şi până la îndeplinirea obligaţiei, conform art. 906, alin. (2) C. proc. civ.

În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 6 din H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996, art. 253, art. 257 şi art. 1165 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6733 din 1 noiembrie 2021, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj – secţia civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 103 din 28 februarie 2022, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic.

3. Hotărârile pronunţate în apel.

Prin decizia civilă nr. 250/A din 8 iunie 2022, pronuntata de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 103 din 28 februarie 2022 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca.

A obligat pe pârât la efectuarea formalităţilor de vânzare-cumpărare a apartamentului 3, situat în Cluj-Napoca, judeţul Cluj, înscris în CF nr. x Cluj Napoca, nr. top. xIII ce face obiectul contractului de închiriere nr. x din 3 martie 2004 încheiat între reclamante şi pârât, în sensul evaluării imobilului şi încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, iar în caz contrar prezenta hotărâre ţine loc de contract autentic de vânzare cumpărare.

A respins, ca prematură, cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere.

Prin încheierea din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj-Napoca a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin primar împotriva deciziei nr. 250/A din 8 iunie 2022, pronunţată de aceeaşi instanţă.

A reţinut instanţa că obiectul cererii de chemare în judecată este obligaţia de a face neevaluabilă în bani, circumscrisă art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., motiv pentru care decizia prin care se soluţionează apelul este definitivă, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 250/A din 8 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susţinut că recursul este admisibil, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este o obligaţie de a face evaluabilă în bani, astfel cum a reţinut în mod definitiv Judecătoria Cluj-Napoca prin sentinţa civilă nr. 6733 din 1 noiembrie 2021, fiind incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din H.G. nr. 20/1996, întrucât Legea nr. 112/1996 a intrat în vigoare la 28 ianuarie 1996.

Or, aplicând aceste dispoziţii legale la cauza dedusă judecăţii, recurentul-pârât consideră că intimatele nu îndeplinesc condiţiile legale în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, respectiv efectuării formalităţilor de vânzare-cumpărare, contrar celor reţinute de instanţă.

În opinia recurentului-pârât interpretarea acestor norme legale este greşită, deoarece intimata A. a fost menţionată în fişa locativă, cu drepturi locative, abia din data de 3 septembrie 2003, urmare a divorţului dintre C. şi prima soţie, iar dispoziţiile legale instituie un drept de a opta pentru vânzarea locuinţelor închiriate doar în favoarea chiriaşilor care deţineau acest imobil la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1996, fără a interesa în cauză dacă intimata a locuit în imobil împreună cu C., fără drepturi locative, şi data de la care a locuit în imobil.

Pe de altă parte, a mai susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că intimata B. şi-a manifestat opţiunea de cumpărare prin cererea de chemare în judecată şi nu printr-o cerere individuală, cum prevede legea. Mai mult, instanţa de apel a ignorat faptul că aceasta figura cu domiciliul în jud. Cluj abia din 15 ianuarie 2003, iar intimata din 10 noiembrie 1998.

Recurentul-pârât a mai învederat că, atât timp cât intimatele-reclamante au dobândit calitatea de chiriaş după data apariţiei Legii nr. 112/1995, respectiv în anul 2003, acestea nu se mai încadrează în dispoziţiile legale ale art. 6 din H.G. nr. 20/1996 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, care arată condiţiile de cumpărare.

În acelaşi sens, a redat dispoziţiile art. 12 din H.G. nr. 20/1996, care statuează următoarele: "Contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind nulitatea actelor juridice, dacă: au ca obiect imobilele menţionate la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice; sunt încheiate de chiriaşi care nu îndeplineau condiţiile cerute de art. 6 din prezentele norme metodologice; dacă încheierea acestora are loc cu nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (6) şi (8) şi ale art. 10 din lege."

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept menţionate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatele-reclamante A. şi B. au depus întâmpinare la 28 octombrie 2022, cu depăşirea termenului legal, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa păstrării în totalitate a hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Cluj,;

De asemenea, au solicitat obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 RON, constând în onorariu achitat avocatului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţii lor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar examinării motivelor de recurs, Înalta Curte urmează a analiza excepţiile inadmisibilităţii căii de atac exercitate şi a nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, excepţii invocate de intimate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului din perspectiva invocată de intimate, Înalta Curte reţine că reclamantele au învestit instanţa cu o acţiune în obligaţie de a face, solicitând, obligarea pârâtului la efectuarea formalităţilor de vânzare-cumpărare către reclamante a apartamentului 3 situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cluj Napoca, nr. top. xIII, ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/03.03.2004, încheiat între reclamante şi pârât, în sensul evaluării imobilului şi a încheierii contractului de vânzare cumpărare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, iar în caz contrar prezenta hotărâre ţine loc de contract autentic de vânzare cumpărare; obligarea pârâtului la plata unor penalităţi de întârziere de 500 de RON pe zi în temeiul art. 906 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea pretenţiilor lor reclamantele s-au prevalat de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale art. 6 din H.G. nr. 20/1996, considerând că sunt întrunite condiţiile legale pentru admiterea acţiunii.

Cum cererea dedusă judecăţii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menţionat se înscrie în categoria acţiunilor la care se referă art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., fiind e o cerere evaluabilă în bani, raportat la obiectul său, având în vedere valoarea impozabilă a apartamentului în litigiu, şi anume 425.337,86 RON astfel cum rezultă din certificatul de atestare existent la fila x, Înalta Curte reţine că în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel este supusă căii de atac a recursului. Prin urmare, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte urmează a respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie invocată de intimate.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepţie invocată de intimate,Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi act normativ.

Rezultă că, indicarea greşită a motivelor de casare sau lipsa indicării acestora nu atrage nulitatea recursului, instanţa de recurs având obligaţia să verifice dacă dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor în oricare dintre motivele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Cum în cererea de recurs formulată de pârât au fost dezvoltate critici propriu-zise în ce priveşte hotărârea instanţei de apel, critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului ca nefondata.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent din perspectiva greşitei interpretării a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din H.G. nr. 20/1996, întrucât Legea nr. 112/1996 a intrat în vigoare la 28 ianuarie 199, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte reţine, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, art. 9 alin. (1), "Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului."

Înalta Curte reţine că, dispoziţiile enunţate au format obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, iar prin decizia nr. 485 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 143 din 8 aprilie 1998, Curtea Constituţională a statuat că "Art. 9 din Legea nr. 112/1995 se referă la dreptul chiriaşilor titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora de a opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Posibilitatea vânzării către chiriaşi a locuinţelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari constituie recunoaşterea, prin lege, a unui drept subiectiv, înlăturându-se astfel discriminarea anterioară când un asemenea drept era recunoscut numai chiriaşilor din locuinţele construite din fondurile statului."

În aplicarea acestor dispoziţii, conform art. 6 din Normele Metodologice nr. 1/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, "dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii."

De asemenea, potrivit art. 42 din Legea nr. 10/2001, imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali. Imobilele cu destinaţia de locuinţe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având drept de preemţiune. În aplicarea acestui text, prin H.G. nr. 250/2007 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a prevăzut că "pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe, care nu s-au restituit în natură, deţinătorul actual dobândeşte vocaţia de a le înstrăina către chiriaşi, însă această înstrăinare se va face potrivit legislaţiei în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare."

Înalta Curte mai reţine că, prin Decizia nr. 81/2017 a Î CCJ, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of., Partea I nr. 49 din 18 ianuarie 2018 s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe lângă dreptul de preempţiune, chiriaşii au şi dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare."

Prin decizia enunţată s-a statuat în paragrafele 59-65 următoarele aspecte, şi anume că, sintagma "potrivit legislaţiei în vigoare" nu se poate referi decât la Legea nr. 112/1995, concluzie impusă de prevederile art. 42 alineatul final, care prevede că: "Sumele încasate ca urmare a vânzării imobilelor prevăzute la alin. (3) vor alimenta fondul prevăzut la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995" şi în lipsa normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

60. Potrivit Legii nr. 112/1995, art. 9 alin. (1), "Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului". 61. Aceste norme reglementează un drept al chiriaşului de a cumpăra, drept însoţit de obligaţia deţinătorului de a vinde, interpretarea şi aplicarea în acest sens a textului legal neridicând probleme. Atât instanţa de trimitere, cât şi celelalte instanţe care şi-au exprimat opinia (unele teoretic, altele jurisprudenţial) recunosc sensul normei din Legea nr. 112/1995, diferenţele de poziţie fiind determinate de aprecierea caracterului contradictoriu sau nu al acesteia cu dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din perspectiva art. 52 din cea din urmă lege. 62. Nu există nicio raţiune că, sub aspectul în discuţie, din "legislaţia în vigoare" – Legea nr. 112/1995 să fie exclus art. 9 alin. (1), pentru că, pe de o parte, art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincţie, iar, pe de altă parte, acesta este în concordanţă şi se completează cu celelalte prevederi ale art. 42 alin. (3), dat fiind şi contextul socioistoric al legilor de reparaţie.

63. Legea nr. 10/2001 a fost elaborată cu pretenţia de a fi prima lege-cadru care să reglementeze regimul juridic al celei mai mari părţi a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, înglobând în domeniul său şi sfera de reglementare a legii anterioare de reparaţie, Legea nr. 112/1995.

64. Legea nr. 112/1995 reglementează situaţia juridică a imobilelor cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului cu titlu după data de 6 martie 1945 şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, în vreme ce Legea nr. 10/2001 priveşte regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă acestea există sau au fost demolate, cu o categorie mai vastă de deţinători şi cu moment de referinţă data intrării în vigoare – imobilele preluate în mod abuziv fiind indicate prin art. 2 din lege ca fiind atât imobilele preluate cu titlu, cât şi cele preluate fără titlu, dintre acestea interesând cele cu destinaţia de locuinţă.

65. Corelaţia dintre cele două legi este, de necontestat, cea mai semnificativă în raport cu corelaţia Legii nr. 10/2001 cu alte legi, în cuprinsul acestei legi regăsindu-se elemente care confirmă intenţia legiuitorului de a continua politica adoptată în domeniul imobilelor cu destinaţia de locuinţă sub regimul Legii nr. 112/1995".

Înalta Curte mai reţine că, prin decizia enunţată s-a mai statuat în paragrafele 69-72 călegiuitorul a recunoscut prin sintagma "potrivit legislaţiei în vigoare", în continuare, dreptul de favoare pe care l-a conferit chiriaşilor printr-o măsură de protecţie socială, anterior, prin art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 – extinzând însă sfera de aplicare de la chiriaşii imobilelor cu destinaţia de locuinţă preluate cu titlu şi la ceilalţi, ale căror imobile, cu aceeaşi destinaţie, se încadrează în celelalte categorii de preluări, considerate abuzive prin art. 2 din lege.

70. Menţinerea măsurii de protecţie este cu atât mai evidentă în condiţiile în care, prin reglementarea dreptului de preempţiune, legiuitorul a recunoscut pentru prima dată şi dreptul deţinătorului de a înstrăina imobilul cu destinaţia de locuinţă, impunându-i o limită în exerciţiul acestui drept, prin obligarea de a-l prefera pe chiriaş în calitate de cumpărător, în cazul în care acesta din urmă ar face această opţiune.

71. Procedând în acest mod, pe lângă faptul că a păstrat poziţia adoptată în regimul legii anterioare de reparaţie în domeniul imobilelor cu destinaţia de locuinţe, legiuitorul s-a conformat jurisprudenţei Curţii Constituţionale, mai sus menţionată, în care s-a reţinut că posibilitatea vânzării către chiriaşi a locuinţelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari constituie recunoaşterea, prin art. 9 din Legea nr. 112/1995, a unui drept subiectiv, înlăturându-se astfel discriminarea anterioară când un asemenea drept era recunoscut numai chiriaşilor din locuinţele construite din fondurile statului.

72. Prin urmare, prin art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se reglementează posibilitatea înstrăinării imobilelor cu destinaţia de locuinţă, pe de o parte, ca urmare a opţiunii chiriaşului de a cumpăra, iar, pe de altă parte, din iniţiativa deţinătorului, cu recunoaşterea în acest caz a dreptului de preempţiune al chiriaşului, ambele ipoteze sub condiţia epuizării procedurilor administrative şi jurisdicţionale, în cazul în care acestea s-au declanşat – neexistând astfel o suprapunere de reglementare, în sensul art. 52 din Legea nr. 10/2001, ci o completare". Raportând cele expuse la litigiul pendinte, având în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. .112/1995 şi ale art. 6 din H.G. nr. 20/1996 republicată care prevăd că "dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii", Înalta Curte reţine ca instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestora în conditiile în care a analizat succesiunea faptelor şi actelor juridice în ceea ce priveşte imobilul din litigiu şi în raport de acesta calitatea reclamantelor şi drepturile lor locative asupra acestuia în condiţiile în care aşa cum bine a reţinut instanţa de apel că "amândouă reclamantele locuiesc în apartament şi locuiau în apartament la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, fiecare dintre reclamante manifestându-şi opţiunea de a cumpăra apartamentul în litigiu, iar la momentul la care fiecare şi-a manifestat opţiunea de cumpărare, exista un contract de închiriere valabil încheiat cu titulara A., reclamanta B. fiind înscrisă în fişa locativă a acestui contract de închiriere dobândind, astfel, drepturi locative proprii."

Or, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că niciuna din susţinerile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 250/A din 8 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, la plata a câte 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatele-reclamante B. şi A., dovedite prin chitanţa depusă la fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-reclamante B. şi A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 250/A din 8 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, la plata a câte 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatele-reclamante B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.