Moral damages for defamation and dignity infringement: Cassation appeal dismissed, upholding denial of civil liability

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 09.05.2018 sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată la 31.05.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferinţele morale şi psihice la care au fost supuşi de căre pârâţi datorită expresiilor insultătoare, calomniilor, defăimărilor şi denigrărilor la adresa acestora făcute în faţa unor autorităţi sau numai în faţa celor din comunitate.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1357, art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1381 alin. (1) C. civ.

Pârâţii au formulat cerere reconventională prin care au solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 1.000.000 de euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat ca urmare a suferintelor morale şi psihice pe care le suportă în permanenţă, constând în umilinţă, frică, tristete, stări depresive, nelinişte, stări emoţionale cu impact negativ asupra acestora.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 58, art. 72, art. 74, art. 1349, art. 1357, art. 1358 C. civ.

Prin sentinta nr. 10837/23.10.2018, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, dosarul fiind înregistrat la data de 5.11.2018.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa

Prin încheierea din 02.04.2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune pentru fapte anterioare datei 09.05.2015.

Prin sentinţa nr. 2683/2.07.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de repunere pe rol; a respins acţiunea ca prescrisă, pentru pretenţiile anterioare datei de 09.05.2015; a respins acţiunea, ca nefondată, pentru pretenţiile ulterioare datei de 09.05.2015; a respins, ca nefondată, cererea reconventională; a obligat reclamanţii să plătească pârâtilor cheltuieli de judecată de 1.100 RON, reprezentând onorariu avocat, taxă judiciară de timbru; a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei, în favoarea Baroului Constanţa, a onorariului definitiv al apărătorului desemnat pentru reclamanţi, avocat E., onorariu în cuantum de 627 RON, iar cheltuielile cu onorariul avocatului au rămas în sarcina statului; a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului traducătorului desemnat pentru reclamantă, traducător F., în cuantum de 154,55 RON, iar cheltuielile cu onorariul traducătorului au rămas în sarcina statului; a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului traducătorului desemnat pentru reclamantă, traducător G., în cuantum de 77,27 RON, iar cheltuielile cu onorariul traducătorului au rămas în sarcina statului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 93/C/4.04.2022, Curtea de Apel Constanţa-Sectia I civilă a admis apelul reclamanţilor, a schimbat, în parte, încheierea din data de 2.04.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în sensul că a admis proba cu înregistrări audio/video; a menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii apelate; a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva încheierii din data de 25.11.2019 şi a sentintei nr. 2683/2.07.2021 pronuntate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Constanţa; a compensat cheltuielile de judecată; a stabilit onorariul traducătorului F. desemnat pentru apelanta-reclamantă A. în cuantum de 154,55 RON, care a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei, iar cheltuielile cu onorariul traducătorului au rămas în sarcina statului.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 93/C/4.04.2022 au declarat recurs reclamanţii, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că au invocat inadmisibilitatea probei cu martori în condiţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., martorul propus de pârâţi aflându-se în relaţii de duşmănie cu recurenţii, sens în care au solicitat înlăturarea declaraţiei de la dosarul cauzei. Totodată au arătat faptul că martorul pârâţilor nu a fost indicat în mod legal prin întâmpinare, introducerea lui intervenind ulterior în condiţii ce încalcă dispoziţiile procedurale şi impuneau decăderea din probă. Administrarea acestei probe de către instanţa inferioară şi menţinerea/eficientizarea ei de către instanţa de apel constituie o gravă încălcare a regulilor de procedură. De asemenea, recurenţii au solicitat în şedinţa publică din data de 15.02.2021 să nu se admită audierea martorului H., propus nelegal de către pârâţi, motivând că sunt în relaţii de duşmănie cu acesta, au fost insultaţi şi ameninţaţi de acesta, astfel încât au formulat plângere penală împotriva sa. Relativ la proba cu înscrisuri, recurenţii au solicitat a i se da eficienţă prin coroborarea cu mijloacele materiale de probă (înregistrări), a căror forţă probantă putea fi constatată numai în măsura vizionării. Argumentaţia instanţei relativ la proba cu înscrisuri este lacunară şi pe alocuri incoerentă, prin aceasta lezând-se drepturile procesuale ale recurenţilor şi nerespectându-se procedura privitoare la analizarea şi încuviintarea/respingerea argumentată a probelor (art. 292 şi urm. C. proc. civ.).

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că există motive contradictorii cu privire la poziţia recurenţilor în ceea ce priveşte opoziţia la administrarea martorilor/solicitarea de înlocuire; administrarea unei probe inadmisibile (în condiţiile înlăturarii probelor ce dovedeau starea de duşmănie dintre martor şi reclamant); constatarea faptelor, reţinerea necontestării lor şi analiza efectului din perspectiva prezumţiei; reţinerea comportamentului specific faptelor ce înfrâng dreptul la demnitate şi onoare însă aprecierea în sensul lipsei efectelor resimţite de părţile vătămate; aprecierea în sensul lipsei ofenselor adresate A. în condiţiile în care acesteia i-au fost adresate apelative jignitoare. Astfel, întreaga motivare este lipsită de consecvenţă, iar proba cu înregistrări admisă de instanţă, prin prisma căreia se identifică fapte evidente ce constituie atingeri grave aduse demnităţii, onoarei şi imaginii recurenţilor este minimalizată în raport de un prezumat comportament al d-lui B. care ar fi alimentat starea conflictuală.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 252, art. 253 C. civ. şi că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În acest sens, recurenţii au arătat că faptele delictuale (dovedite prin înregistrări) în raport de care s-a acordat mandat instanţei judecătoreşti au vizat afectarea demnităţii, onoarei şi bunei reputaţii a celor doi soţi reclamanţi, prin adresarea de injurii ori folosirea unor termeni inadecvati, prin calomniere şi ameninţări asupra vieţii sau bunurilor reclamanţilor. Natura faptei şi impactul urmărit de pârâţii-intimaţi corespund unei veritabile agresi­uni, exprimarea verbală constând în ameninţări şi jigniri ce au depăşit normele generale acceptate de societate.

Instanţa nu a ţinut cont de viziunea şi cultura reclamantei A., pe de o parte şi de calitatea sa de membru al familiei agresate, pe de altă parte. Intimatul-pârât nu a negat niciodată utilizarea apelativului concubină la adresa reclamantei iar apostrofări precum "proastă" sau "cârpă" nu pot fi interpretate ca fiind normale în societate, cu atât mai mult cu cât nu a existat niciun gest provocator al acesteia.

Fapta prejudiciabilă este reprezentată de atingerea adusă demnităţii, imaginii, onoarei şi reputaţiei recurenţilor, ea a fost dovedită cu mijloacele de probă administrate în cauză, apelativele jignitoare folosite sunt de natură să aducă atingere valorilor ocrotite de art. 262 C. civ., raportul de cauzalitate şi vinovăţia rezultă din caracterul de repetabilitate al faptelor menţionate.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16.11.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 22 martie 2023, termenul de judecată fiind preschimbat la 3 mai 2023, prin încheierea din 7 februarie 2023.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi C. şi D. au invocat excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea apărărilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În acest sens, intimaţii au arătat că aspectele evidenţiate de către recurenţi reprezintă o reiterare a situaţiei de fapt, cu referiri la modalitatea de interpretare a probelor, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimaţii au arătat că instanţa de apel a analizat conţinutul încheierilor de şedinţă din data de 25.11.2019 şi din data de 04.04.2019 şi a avut în vedere faptul că recurenţii au formulat opoziţia la audierea martorilor, la modalitatea în care au fost propuşi, încuviinţaţi şi audiaţi martorii, a consemnat faptul că menţiunile pretins inexacte cuprinse în încheierea de şedinţă, invocate de recurenţi, reprezintă o eroare materială cu privire la care recurenţii-reclamanţi aveau deschisă calea procedurală a îndreptării erorii materiale. Înlocuirea martorilor s-a făcut pentru motive bine întemeiate, respectiv pentru faptul că I., cel de-al doilea martor propus de intimaţii-pârâţi, a fost contestat de apelanţi pentru situaţia conflictuală existentă între recurentul-reclamant B. şi martor, situaţie determinată de apelant, incidente în acest sens fiind dispoziţiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar argumentelor recurenţilor-reclamanţi subsumate criticii potrivit căreia ar fi fost încălcate regulile de procedură, în analiza şi pronunţarea asupra ansamblului probator, instanţa de apel s-a raportat la cerinţele impuse de prevederile art. 258 coroborate cu prevederile art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimaţii au arătat că instanţa de prim control judiciar a făcut o analiză riguroasă şi obiectivă a cauzei dedusă judecaţii sub aspectul situaţiei de fapt, al temeiurilor juridice invocate, a avut în vedere susţinerile părţilor şi în mod special argumentele şi temeiurile legale ale apelanţilor referitoare la pretinsa încălcare a drepturilor acestora, aspect care rezultă din prezentarea în totalitate a susţinerilor şi solicitărilor apelanţilor, atât în încheierea de şedinţă din data de 14.03.2022 cât şi în cuprinsul deciziei recurate.

Decizia recurată este motivată structurat şi coerent şi nu cuprinde niciun fel de considerente sau elemente condradictorii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimaţii au arătat că instanţa de apel nu a încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, în condiţiile în care au fost analizate condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în contextul factual şi ansamblul probator administrat în cauză. Recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici concrete în legătură cu interpretarea şi aplicarea greşită a textelor de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală. Justeţea soluţiei pronunţate rezidă din acurateţea aplicării, de către instanţa de apel, a principiilor enunţate de CEDO în jurisprudenta sa, în materia răspunderii civile delictuale, evocând şi analizând dreptul la liberă exprimare reglementat de art. 10 şi dreptul la viaţa privată reglementat de art. 8 din Convenţie.

Motivarea deciziei relevă faptul că instanţa de apel nu a omis potenţialul generic ofensator al expresiilor uzitate de intimaţii-pârâţi, însă raportat la starea de fapt a cauzei, a constatat, că aceste expresii nu au avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputaţia recurenţilor-reclamanţi de o manieră care să facă necesară intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei intimaţilor-pârâţi.

Pe de altă parte, susţinerile recurenţilor referioare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, în concret analiza şi aprecierea a faptelor, a comportamentului intimaţilor-părţilor, la probatoriul administrat şi la modalitatea în care în apel a procedat la evaluarea acestora, sunt aspecte ce nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei recurate ci de netemeinicie, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, se are în vedere că prin încheierea din 16 noiembrie 2022 s-a constatat că este neîntemeiată excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare şi s-a dispus admiterea în principiu a recursului, în limita celor constatate prin raportul întocmit, respectiv încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 procedură civilă a criticilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a argumentelor privind modalitatea de motivare a hotărârii în ce priveşte aspectele enumerate de către reclamant şi, respectiv, încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a criticilor privind greşita interpretare/aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 252, art. 253 C. civ., precum şi a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pe cale de consecinţă, se impune a se stabili că, în ceea ce priveşte modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor deduse judecăţii invocate de către recurenţi, aceasta nu poate forma obiect de verificare de către Înalta Curte, faţă de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanţă, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu şi a celor de netemeinicie.

II. 1. Analizând susţinerile recurenţilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.

Norma instituită de art. 315 C. proc. civ. are caracter privat, protejând interesele părţii împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie, de aceea, interdicţia are doar un caracter relativ, părţile putând conveni expres ori tacit la ascultarea martorilor care se află într-una dintre situaţiile reglementate de această dispoziţie legală.

Întrucât caracterul relativ al dispoziţiei imprimă un regim procesual limitat formulării opoziţiei la audiere de către partea interesată, rezultă că aceasta va fi formulată in limine litis, de îndată ce părţii în drept să o invoce îi este cunoscută relaţia martorului cu partea.

Recurenţii susţin că au formulat (la data de 15.02.2021, la 13.04.2021, la 10.06.2021) opoziţie la audierea martorului I., iar instanţele de fond au aplicat eronat prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în condiţiile în care reclamanţii nu au solicitat înlocuirea martorului, ci s-au opus audierii acestuia, iar martorul H. - cu privire la care s-a invocat, de asemenea, existenţa unei relaţii de duşmănie- a fost propus cu încălcarea dispoziţiilor legale, în contextul în care nu a fost nominalizat în cuprinsul întâmpinării, respectiv al cererii reconvenţionale.

Analizând susţinerile recurenţilor prin raportare la considerentele hotărârii recurate şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că proba testimonială a fost încuviinţată de către Tribunalul Constanţa la termenul din 2.04.2019, iar reclamanţii au formulat opoziţie cu privire la audierea martorului J., sens în care, la termenul din 16.09.2019 instanţa a dispus înlocuirea acestui martor cu martorul I.. Prin încheierea din 25.11.2019, urmare a opoziţiei reclamanţilor privind audierea martorului I., instanţa de fond a dispus citarea pârâţilor cu menţiunea de a indica, în termen de 5 zile de la primirea citaţiei, numele şi adresa unui alt martor ce urmează a fi citat, iar pârâţii au indicat martorul H. prin cererea depusă la 27.11.2019. La termenul stabilit în vederea administrării probei testimoniale, 24.02.2020, reclamantul, prezent personal, a susţinut cererea de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător ales, solicitare încuviinţată de către instanţă, iar cu privire la martori s-a dispus citarea martorului propus de reclamanţi, având în vedere că pârâţii, prin apărător, au învederat că vor asigura prezenţa martorului propus pentru termenul ce va fi acordat în cauză. Opoziţia reclamanţilor privind audierea martorului H. a fost exprimată ulterior, respectiv la termenul din 2.11.2020, reiterată la termenul din 15.02.2021 şi prin cererile depuse la 12.04.2021 şi la 10.06.2021.

Prin încheierea din 14.06.2021 Tribunalul Constanţa a admis excepţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a formula opoziţie la audierea martorului H. şi a decăzut părţile din dreptul de a formulat cererea.

Înalta Curte are în vedere că propunerea şi administrarea probelor reprezintă etape net distincte în desfăşurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligaţii ale părţilor, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancţiuni, de asemenea, specific asociate fiecăreia dintre aceste etape.

Propunerea probelor, căreia ii corespunde şi obligaţia de a dovedi sarcina probei, este succedată de încuviinţarea lor de către instanţă, respectiv de evaluarea admisibilităţii şi a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în faţa instanţei, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, să delibereze asupra semnificaţiei lor în proces.

Raportând aceste considerente teoretice la actele şi lucrările dosarului reiese că este nefondată solicitarea recurenţilor de a cenzura raţionamentul instanţei de apel privind interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pe de o parte, în raport de lipsa invocării unor motive de apel şi, pe cale de consecinţă, a unor critici de nelegalitate privind decăderea reclamanţilor din dreptul de a mai formula opoziţie la audierea martorului H. (astfel cum s-a reţinut prin încheierea din 14.06.2021), iar pe de altă parte, faţă de lipsa invocării unor critici concrete în cuprinsul memoriului de recurs cu privire la dezlegările instanţei de apel- relativ la existenţa unei erori materiale în cuprinsul încheierii de şedinţă şi la parcurgerea procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ.

Aşadar, cum încheierea de amânare a pronunţării din data de 14.06.2021 (prin care instanţa de fond s-a pronunţat inclusiv asupra momentului formulării opoziţiei de către reclamanţi) face parte integrantă din sentinţa nr. 2683/2.07.2021, Înalta Curte constată că reclamanţii nu au formulat motive de apel concrete cu privire la soluţia instanţei privind decăderea reclamanţilor din dreptul de a formula opoziţie la audierea martorului H., ci au dezvoltat alte argumente, analizate de către Curtea de Apel Constanţa, iar motivele de recurs s-au raportat, în parte, la dezlegările instanţei de apel.

În contextul stabilirii limitelor învestirii instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că recurenţii au invocat interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. motivat de faptul că au formulat opoziţie la audierea martorului H. întrucât se află în relaţii de duşmănie, astfel că depoziţia este subiectivă- cererea reclamanţilor neavând ca obiect înlocuirea acestuia-, iar martorul nu a fost propus în condiţii de legalitate întrucât nu a fost indicat în cuprinsul întâmpinării sau al cererii reconvenţionale.

Înalta Curte reţine că pârâţii au solicitat administrarea probei cu martori- indicând 3 martori- în cuprinsul cererii reconvenţionale, cu respectarea prevederilor art. 254 C. proc. civ., iar proba testimonială a fost încuviinţată, pentru ambele părţi, conform art. 258 C. proc. civ., iar la termenul din 14.06.2021 a fost administrată proba.

Potrivit art. 311 alin. (2) C. proc. civ., înlocuirea martorilor va putea fi dispusă din "motive bine întemeiate", ipoteză ce se regăseşte în cauză faţă de admiterea opoziţiei reclamanţilor.

În condiţiile încuviinţării probei testimoniale (apreciată ca fiind utilă, pertinentă şi concludentă), efectul admiterii opoziţiei formulată de către reclamanţi constă în posibilitatea pârâţilor de a înlocui martorul cu privire la care a fost formulată opoziţia, în caz contrar fiind lipsită de efecte dispoziţia instanţei referitoare la încuviinţarea probei testimoniale solicitată de pârâţi.

Totodată, sunt nefondate criticile recurenţilor privind modalitatea de indicare a martorului H., întrucât acesta a fost propus cu respectarea termenului stabilit de instanţă şi în acord cu prevederile art. 180 alin. (1) coroborate cu art. 311 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond a admis opoziţia la termenul din 25.11.2019 şi a dispus citarea pârâţilor cu menţiunea de a indica, în termen de 5 zile de la primirea citaţiei, numele şi adresa unui alt martor ce urmează a fi citat, iar pârâţii au îndeplinit această obligaţie la data de 27.11.2019.

Referitor la argumentele recurenţilor privind lipsa obiectivităţii depoziţiei martorului H., Înalta Curte are în vedere că, potrivit prevederilor art. 324 C. proc. civ., în evaluarea obiectivităţii depoziţiei martorului, instanţa are rolul de a aprecia asupra legăturile de interese dintre martor şi vreuna dintre părţi, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziţiei martorului fiind apreciată prin raportare la relaţiile dintre părţi şi la interesul pe care l-ar avea faţă de rezultatul procesului. De altfel, din considerentele hotărârii recurate nu reiese că instanţa de apel a valorificat, cu necesitate, depoziţia martorului H., ci a reapreciat materialul probator administrat în cauză, inclusiv prin prisma soluţiei de încuviinţare a probei cu înregistrările audio video, fiind valorificată depoziţia martorului K. propus de reclamanţi.

II.2. Analizând susţinerile reclamanţilor subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la carenţele de motivare ale deciziei recurate şi la existenţa unor motive contradictorii, se constată că sunt nefondate.

Faţă de argumentele din cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie (prin care recurenţii pretind greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate, faptul că instanţa a dat/nu a dat relevanţă anumitor probe), întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat susţinerile părţilor, inclusiv criticile ce vizau opoziţia reclamanţilor privind audierea martorilor I. şi H., propuşi de pârâţi în faţa instanţei de fond. Luând în considerare starea de fapt în care s-a derulat conflictul dintre părţi, instanţa de apel a constatat că faptele imputate pârâţilor nu necesită sancţionarea pentru prejudiciul pretins de reclamanţi, ca element al răspunderii civile delictuale, expresiile uzitate de intimaţi neavând aptitudinea concretă de a leza onoarea sau demnitatea recurenţilor faţă de existenţa unei situaţii conflictuale anterioare, fapt ce nu a modificat percepţia terţelor persoane cu privire la reputaţia reclamanţilor.

Recurenţii pretind că ar exista o inconsecvenţă în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie cu privire la opoziţia acestora la administrarea probei testimoniale, or aceste susţineri nu sunt verificate în cauză având în vedere că din considerentele hotărârii atacate -pagina 6- reies motivele pentru care instanţa de apel a respins argumentele reclamanţilor.

Totodată, recurenţii susţin că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut existenţa faptelor reclamate- ce nu au fost contestate în cauză-, iar, pe de altă parte, a analizat efectul acestor fapte prin prisma unui prezumat comportament al reclamantului care ar fi alimentat starea conflictuală, sens în care Curtea de Apel Constanţa a reţinut lipsa efectelor resimţite de recurenţi.

În speţă, considerentele hotărârii atacate, criticate ca fiind contradictorii, enunţă precis argumentele pentru care instanţa de apel a statuat asupra inexistenţei legăturii de cauzalitate între faptele imputate pârâţilor şi prejudiciul invocat de către recurenţi.

Anume, instanţa de apel a reţinut că nu se identifică şi nu se poate reţine o schimbare a percepţiei terţelor persoane în privinţa reputaţiei reclamantului, ulterior afirmaţiilor intimaţilor, în raport de starea conflictuală preexistentă, cunoscută inclusiv de persoane străine cercului privat al părţilor, astfel încât "faptele dedusă judecăţii nu impun cu necesitate sancţionarea pârâţilor".

Recurenţii susţin, totodată, că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la aprecierea instanţei de apel "în sensul lipsei ofenselor adresate A.". Din considerentele hotărârii atacate reiese că motivarea instanţei de apel priveşte lipsa indicării în cuprinsul cererii de chemare în judecată a unor fapte ilicite ale pârâţilor cu privire la reclamanta A., aceste aspecte fiind complinite pe parcursul derulării litigiului, iar faptele reclamate nu au fost dovedite în cauză.

Raţionamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu i se poate asocia acestuia un viciu de nemotivare întrucât, faţă de circumstanţele reţinute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, instanţa de apel a expus coerent şi neechivoc motivele pentru care nu a putut stabili situaţia de fapt expusă de reclamanta A. privind acţiunile calificate de reclamanţi ca fiind fapte ce ar fi contribuit la cauzarea prejudiciului invocat de recurentă.

Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a argumentat, atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, în raport de starea de fapt constatată în cauză, de obiectul dedus judecăţii şi de limitele învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată.

În limitele impuse de motivele formulate de reclamanţi în cererea introductivă şi în calea de atac şi în acord cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a avut competenţa, dar şi obligaţia, examinării apelului din perspectiva susţinerilor prezentate de reclamanţi în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilităţii părţilor, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. (2) din acelaşi cod, precum şi a principiului aflării adevărului, în condiţiile art. 22 alin. (6) din cod, sens în care a şi procedat. În esenţă, instanţa de apel a avut a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, pretinsă de reclamanţi în calea de atac faţă de soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată în primă instanţă, raţionamentul Curţii expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente.

În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.3. O altă critică a recurenţilor-reclamanţi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează pronunţarea hotărârii cu greşita interpretare/aplicare a prevederilor art. 252, art. 253 C. civ., precum şi a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Această critică este nefondată.

Reclamanţii s-au adresat instanţelor cu o acţiune prin care, în esenţă, acuzând prejudicii de imagine, ale demnităţii şi reputaţiei acestora, aduse prin exprimările calomnioase formulate verbal şi în scris de pârâţi, au solicitat obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamanţii au indicat acţiuni de jignire repetată din partea pârâţilor, în prezenţa unor localnici, precum şi a angajaţilor unor autorităţi publice locale.

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu s-a dovedit săvârşirea faptei ilicite în ceea ce o priveşte pe reclamantă, iar în ceea ce îl priveşte pe reclamant, deşi s-a probat utilizarea unor expresii cu potenţial generic ofensator, totuşi, imaginea şi percepţia terţelor persoane în privinţa reputaţiei reclamantului nu s-au schimbat în mod semnificativ, în contextul existenţei unei stări conflictuale anterioare, menţinută pe o perioadă îndelungată de timp.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin faptul că instanţa de apel nu a analizat viziunea şi cultura reclamantei, precum şi calitatea de membru al familiei agresate şi nici nu a sancţionat faptele pârâţilor ce au condus la încălcarea normelor de convieţuire socială.

Faţă de aceste argumente şi de evaluarea instanţei de apel circumstanţelor factuale ale cauzei (exclusă din analiza recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv aspectelor de legalitate), Înalta Curte, ca instanţă de recurs, nu poate proceda la a cenzura sau modifica aceste reţineri, deoarece aceasta ar însemna să reaprecieze probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie.

În acest context, procedând la verificarea analizei instanţei de apel, prin prisma dispoziţiilor legale pretins a fi încălcate (art. 252, art. 253 art. 1357 şi art. 1349 C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) şi a criteriilor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă statuarea instanţei de apel conform căreia faptele deduse judecăţii nu impun sancţionarea pârâţilor.

Pentru a fi angajată răspunderea pârâţilor în temeiul art. 1357, art. 1349 C. civ., se impunea ca reclamanţii să dovedească, în persoana fiecărui pârât, întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale: săvârşirea faptei ilicite cu privire la fiecare reclamant, existenţa unui prejudiciu propriu, vinovăţia celui care a provocat prejudiciul şi existenţa raportului de cauzalitate între fapta produsă şi prejudiciul pretins.

Instanţa de apel a reţinut că pentru a fi aplicabil art. 8 din Convenţie atacul asupra reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieţii sale private, iar acest raţionament este susţinut de jurisprudenţa CEDO [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 83; Bédat împotriva Elveţiei (MC), pct. 72; Medžlis Islamske Zajednice Brčko şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), pct. 76; Denisov împotriva Ucrainei (MC), pct. 112].

De asemenea, Curtea a hotărât că nu poate fi invocat art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni (Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 49, CEDO 2004-VIII).

Cu referire la aprecierea prejudiciului invocat de recurenţi prin faptele intimaţilor, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile pârâţilor nu au afectat integritatea reclamantului şi nu au influenţat negativ imaginea acestuia în percepţia comunităţii, reprezentanţilor autorităţilor, cunoştinţelor şi a prietenilor, având în vedere existenţa unei stări conflictuale prelungită în timp şi alimentată de comportamentul reclamantului.

Potrivit jurisprudenţei constante a CEDO (Cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit), daunele morale se stabilesc în raport de consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

În contextul în care prejudiciul real şi efectiv invocat de către reclamanţi nu a fost dovedit, se constată că raţionamentul juridic expus în decizia contestată nu relevă o aplicare greşită a normelor invocate de recurenţi şi nici a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să determine concluzia că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, astfel cum au susţinut recurenţii.

Cum criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de instanţa de control judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A..

Reţinând culpa procesuală a recurenţilor, conform art. 453 C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 1.000 RON, către intimaţii-pârâţi C. şi D., cu titlul de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor aflate la filele x, apreciind că suma acordată cu acest titlu este rezonabilă faţă de complexitatea cauzei şi activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 93/C din 4 aprilie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON în favoarea intimaţilor C. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.