Right to compensation for unjust preventive detention following acquittal under extended interpretation of Article 539 Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 31.03.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, să se constate, în temeiul art. 539, art. 9 C. proc. pen. şi art. 5 paragraf 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, caracterul nelegal al arestului preventiv situat în intervalul 28.05.2002 – 04.08.2003 şi, pe cale de consecinţă, să dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a reţinerii nelegale pentru perioada 28.05.2002 – 04.08.2003 şi la plata sumei de 7.800 euro reprezentând daune materiale constând în cheltuieli efectuate de soţia reclamantului cu deplasările şi cazările în Spania, unde a fost reţinut şi a petrecut mai multe luni în arest preventiv;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune morale pentru încălcarea unor drepturi nepatrimoniale: dreptul la onoare, la demnitate, la imagine, la viaţă privată, în temeiul art. 1349 şi următoarele raportat la art. 252 şi art. 253 alin. (4) C. civ.

- obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în 17 ani de litigii, în temeiul art. 272-276 C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi următoarele C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin încheierea din 16.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a anulat capătul III al cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 200 alin. (1)-(3) C. proc. civ. coroborat cu art. 194 din acelaşi cod.

Prin sentinţa nr. 1424/10.07.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins capătul de cerere referitor la constatarea caracterului nelegal al arestului preventiv şi capetele de cerere referitoare la acordarea daunelor morale de 300.000 euro, pentru reţinerea din perioada 28.05.2002 – 04.08.2003 şi 7.800 euro daune materiale, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea formulată de A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 860A/31.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 1424/10.07.2018; a admis apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului sumele de 10.000 euro daune morale şi respectiv 2.551,5 euro şi 38 RON daune materiale pentru perioada arestării preventive a reclamantului; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 20.000 euro daune morale pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale prin durata excesivă a procedurii judiciare şi suma de 2.050 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 860A/31.05.2021 au declarat recurs ambele părţi.

4.1. Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată de instanţa de apel şi, rejudecând, admiterea acţiunii, în sensul constatării caracterului nelegal al arestului preventiv în perioada 28.05.2002 – 04.08.2003, cu consecinţa obligării Statului Român la plata sumelor de 300.000 euro daune morale şi 7.800 euro daune materiale, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro daune morale pentru încălcarea dreptului ocrotit de art. 6 CEDO şi pentru încălcarea unor drepturi nepatrimoniale, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele raportate la cele ale art. 252 şi art. 253 alin. (4) C. civ.

A susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, critică subsumată pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale.

A arătat că modalitatea prin care curtea de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor prin raportare la jurisprudenţa CEDO în cauze similare este nelegală, întrucât nu s-a stabilit un cuantum în raport de susţinerile şi probele administrate în dosar.

Recurentul a învederat că, în privinţa întinderii daunelor morale, instanţa nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, făcând o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale speţei în raport de consecinţele nefaste pe care reţinerea le-a avut asupra stării sale, astfel cum au fost evidenţiate de probe.

A precizat astfel că perioada arestării nelegale pentru 433 zile este susceptibilă a-i produce suferinţe morale de natură a-i leza demnitatea şi onoarea, i-a fost vătămat creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate, alături de supunerea sa unor proceduri judiciare de peste 16 ani, perioadă în care a fost judecat pentru infracţiuni pe care s-a dovedit că nu le-a săvârşit.

În continuare, recurentul s-a referit la argumentele care, în opinia sa, se impuneau a fi analizate în aprecierea importanţei valorilor morale lezate, respectiv linşajul mediatic la care a fost supus şi stigmatizarea, problemele pe care le-a avut cu firma sa ca urmare a articolelor defăimătoare, izolarea de prieteni şi vecini, care a implicat o uzură fizică, psihică şi morală, ruina materială (sume importante de bani cheltuite pe deplasări la instanţă, cazări şi avocaţi).

A considerat că, având în vedere că art. 5 paragraf 5 CEDO reprezintă o regulă de fond ce permite instanţelor să poată constata încălcări ale acesteia, respectivele instanţe sunt abilitate şi să acorde reparaţiuni.

A arătat că, deşi instanţa a reţinut prejudiciul moral pe care l-a invocat, a apreciat că suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale este suficientă, fără să aibă în vedere gravitatea pe care o reprezintă executarea unei măsuri privative de libertate, pronunţarea unei hotărâri de condamnare, precum şi perioada mare în care a fost soluţionat definitiv procesul, de peste 16 ani.

A solicitat a se observa că unul din mijloacele care ocroteşte demnitatea este sancţionarea actelor care duc la lezarea acesteia.

A mai precizat că valoarea despăgubirilor totale solicitate prin cererea de chemare în judecată a fost fundamentată prin cumularea despăgubirilor morale pe care le-a apreciat în baza unor criterii, precum pretium doloris, prejudiciul de agrement, daune morale pentru valorile morale lezate, afectarea situaţiei familiale, a situaţiei profesionale şi sociale, daune morale pentru prejudicii care au adus o gravă atingere onoarei, demnităţii, prestigiului şi cinstei sale.

4.2. Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea căii de atac şi, în principal, respingerea apelului reclamantului şi admiterea apelului propriu cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, dispunându-se, totodată, înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, diminuarea daunelor morale acordate, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 9 alin. (5) C. proc. pen. şi a jurisprudenţei CEDO.

A susţinut că reclamantul nu se află în una din cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în cauza pendinte, astfel că soluţia curţii de apel de aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi de înlăturare de la aplicare a art. 539 C. proc. pen., interpretat cu caracter obligatoriu de instanţa supremă, este netemeinică şi nelegală.

Învederând conţinutul art. 9 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, recurentul a precizat că prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea doar a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. nu şi a celor ale art. 9 alin. (5) care au un conţinut identic.

Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 179/2016, Decizia nr. 45/2018) şi prevalându-se de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a susţinut că dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. sunt constituţionale, astfel că, în mod greşit instanţa s-a raportat doar la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, considerentele acesteia nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

A apreciat astfel că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa CEDO (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei), prin care s-a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. Totodată, recurentul a invocat Cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit, Cauza Varga contra României.

Făcând referire la cauza Murray contra Regatului Unit, recurentul a susţinut că interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie.

Totodată, jurisprudenţa CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii, faptul că s-a dispus achitarea neconducând automat la ideea că măsura reţinerii şi a arestului preventiv ar fi fost nelegale.

Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut. Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie.

Pentru aceste motive, recurentul a susţinut că, în mod netemeinic şi nelegal, fost admis capătul de cerere privind constatarea nelegalităţii arestului preventiv şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro daune morale şi 2.551,5 euro şi 38 RON daune materiale.

În situaţia în care se va aprecia că decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 produce efecte în cauză, recurentul a arătat că înţelege a critica decizia pronunţată de instanţa de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului.

A învederat că obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi materiale în cuantumul menţionat reprezintă o condamnare excesivă în raport de dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. şi practica CEDO.

A susţinut faptul că din cele două texte de lege menţionate rezultă că una dintre cerinţele prevăzute şi care urmează a fi avute în vedere de instanţă pentru a se stabili întinderea reparaţiei o reprezintă dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Făcând trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 3812/5.12.2000, Decizia nr. 1095/1994), recurentul a apreciat că, în lipsa dovedirii cumulative a tuturor condiţiilor, respectiv afirmarea dreptului încălcat şi circumstanţierea acestuia prin indicarea motivelor de fapt care au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat, obligarea sa la plata daunelor morale în cuantumul stabilit de instanţa de apel este nejustificată.

A învederat, totodată, că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză fiind imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, cu respectarea principiilor proporţionalităţii şi echităţii. Susţine recurentul că, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

În sprijinul susţinerilor sale, recurentul a făcut trimitere la Cauza Tarău contra României, Cauza Rosengren împotriva României, Cauza Bartok împotriva României, Cauza Drăguşanu şi Christoulacis împotriva României, Cauza Ciofu împotriva României.

Recurentul a criticat şi soluţia prin care curtea de apel a admis criticile reclamantului privind acordarea daunelor morale pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale prin durata excesivă a procedurii penale.

A arătat că, aşa cum a învederat şi în faţa instanţei de apel, instanţa europeană a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al unei proceduri judiciare trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţa curţii, şi anume: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor în proces şi comportamentul autorităţilor statale competente.

A susţinut, în concret, raportat la termenul rezonabil în materie penală recunoscut de art. 6 paragraful 1 că perioada de timp de la acuzaţia penală care a avut loc în Spania în data de 28.05.2002 şi pronunţarea de către Curtea de Apel Alba Iulia la 07.10.2016 a hotărârii definitive de achitare nu încalcă prevederile articolului, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

În sprijinul celor afirmate, recurentul a invocat Cauza Boddaert contra Belgiei, Cauza C. pen. şi alţii contra Franţei, Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, Cauza Reiner şi alţii împotriva României, precum şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 646/23.02.2018.

În măsura în care se va reţine incidenţa art. 6 CEDO, recurentul a solicitat a se aprecia asupra cuantumului excesiv al daunelor morale acordate de instanţa de apel în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Bartok împotriva României, Cauza Drăguşanu şi Christoulacis împotriva României, Cauza Ciofu împotriva României).

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 mai 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a constatat că recursul reclamantului A. este tardiv declarat, cu sancţiunea aplicabilă prevăzută de art. 185 C. proc. civ. şi a fost fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 16.11.2022, când pricina a fost amânată pentru data de 22.03.2023 şi, ulterior, pentru termenul din 03.05.2023.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat. A arătat că în mod legal curtea de apel a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, având în vedere că decizia atacată a fost pronunţată la 13.05.2021, după publicarea acesteia în Monitorul Oficial, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie. A susţinut, în plus, că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. nu mai pot produce efecte prin raportare la art. 137 alin. (1) din Constituţie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind obligarea pârâtului la plata sumelor cu titlu de daune morale şi materiale pentru perioada arestării sale preventive, a apreciat că, aşa cum a arătat şi prin criticile proprii, acesta este nefondat întrucât instanţa de apel a operat cu criterii de evaluare prestabilite.

Tot nefondat arată că este şi motivul de recurs referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale prin durata excesivă a procedurilor judiciare, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere gravitatea pe care o presupune executarea unei măsuri privative de libertate, pronunţarea unei hotărâri de condamnare, precum şi perioada mare în care a fost soluţionat definitiv procesul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

II.1 Recursul reclamantului A. este tardiv formulat, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În acest sens, se constată că, potrivit raportului întocmit în cauză şi ulterior, în baza încheierii de admisibilitate din 25 mai 2022, acte procedurale realizate în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., s-a reţinut că recursul reclamantului a fost tardiv declarat faţă de împrejurarea că a fost promovat în ultima zi a termenului legal, dar după ora la care încetează activitatea la instanţă şi în raport de considerentele deciziei nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în examinarea sesizării privind dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 Cod procedură, faţă de dispoziţiile tranzitorii ale art. 24 şi art. 25 din cod şi prin raportare la data începerii litigiului.

II.2. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., facând referire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituţia României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât şi a art. 539-540 din C. proc. pen.

II.2.a) Privitor la critica recurentului-pârât constând în greşita aplicare, în cauză, de către instanţa de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen.:

În aprecierea recurentului-pârât, reclamantul nu se afla în una dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte, soluţia instanţei de apel – urmare a aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi înlăturare de la aplicare a condiţiilor limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen. - este netemeinică şi nelegală.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici.

Potrivit art. 539 C. proc. pen., invocat ca temei de drept al acţiunii deduse judecăţii, "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."

Norma în discuţie se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţia europeană, care consacră dreptul la libertate şi la siguranţă, drept care, odată încălcat, atrage aplicarea art. 5 paragraful 5 din Convenţie, precum şi cu art. 9 C. proc. pen., care redă întocmai conţinutul art. 5 din Convenţie.

Astfel, în cuprinsul dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie este reglementat dreptul la reparaţiune pentru prejudicii derivate din detenţia nelegală, după cum urmează: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii".

În mod simetric, dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., care consacră acelaşi drept, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, în alin. (5) reglementează dreptul la reparaţiune, astfel: "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".

Art. 539 C. proc. pen. este o reglementare particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din acelaşi Cod, în sensul că prevede exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate, independent de modul în care se finalizează procesul penal - prin achitare sau condamnare.

Concluzia caracterului larg, cuprinzător al câmpului de aplicare al art. 539 C. proc. pen. este subliniată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 din 3 martie 2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., obligatorie pentru instanţele de judecată potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională.

În cauză, instanţa de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 din C. proc. pen.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine că, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituţionale, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie.

Cu referire la această critică, se reţine că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel.

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi al considerentelor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., reţinând că reclamantul are drept la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al Convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragrafele 31 şi 47 din Decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că prin decizia Curţii Constituţionale răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a reţinut că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanţa de apel a constatat că pretenţiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate în perioada 28 mai 2002 - 4 august 2003 îşi găsesc calea procesuală de rezolvare în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., obligatorie - potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală) - faţă de dreptul comun reprezentat de acţiunea în răspundere civilă delictuală reglementată de art. 1349 şi urm. C. civ.

II.2.b) Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condiţiile în care privarea de liberate a reclamantului nu a avut un caracter nelegal, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit şi în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale.

În speţă, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, acţiunea intimatului-reclamant nu era condiţionată de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al arestării preventive, ori de dovedirea existenţei unei veritabile erori judiciare, în condiţiile prescrise de art. 538 C. proc. pen.

În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acţiunii din prezenta cauză:

Art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiţionarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluţia pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală şi de temeiul acesteia.

Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021 Curtea Constituţională a statuat, însă, că soluţia legislativă conţinută de art. 539 C. proc. pen. este neconstituţională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Aspectul de neconstituţionalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat tocmai existenţa unei măsuri privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că:

"38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită."

Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituţională a considerat că, din moment ce şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, orice condiţionare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituţionale (paragraful 44 din Decizia nr. 136/2021).

S-a concluzionat de către instanţa de contencios constituţional că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (paragrafele 45 şi 54 din Decizia nr. 136/2021).

Ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, citată anterior, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curţi au în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat prin decizia menţionată, a dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51 din Decizia nr. 1/2023).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluţia din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea şi aplicarea, pe laturi diferite, a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Dat fiind faptul că faţă de reclamant s-a dispus măsura clasării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste.

Pentru aceste considerente, critica recurentului-pârât este nefondată.

II.2.c) Privitor la critica recurentului-pârât constând în efectele deciziilor Curţii Constituţionale:

În esenţă, recurentul-pârât susţine că deciziile Curţii Constituţionale se aplică numai în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea acestora în Monitorul Oficial. Totodată, susţine recurentul-pârât că decizille Curţii Constituţionale îşi produc efectele în situaţii limitativ prevăzute de lege, ipoteze ce nu sunt incidente în cauză.

Această critică este nefondată în raport de prevederile art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 414/2010, priveşte atât dispozitivul deciziilor, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta.

În ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare ce nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, Curtea Constituţională a statuat că excepţia nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Pentru acest motiv, Curtea Constituţională a arătat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se va aplica în toate cauzele aflate în procedură la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Ne aflăm, aşadar, în ipoteza unei cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care sunt aplicabile dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate respectivă până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Nu era necesară şi obligatorie invocarea excepţiei în cauză, iar faptul că, în cursul desfăşurării procesului, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja asupra neconstituţionalităţii paralizează invocarea de către partea interesată a aceleiaşi excepţii, care ar fi fost, de altfel, respinsă ca devenită inadmisibilă. Curtea nu a condiţionat aplicarea deciziilor sale în litigiile aflate în curs de ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate anterior publicării acestora, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare. De altfel, prin admiterea excepţiei, efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc erga omnes. Or, o atare condiţionare nu ar fi avut nici o raţiune şi ar fi produs consecinţe discriminatorii între cetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv având calitatea de părţi într-un litigiu în care dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea Constituţională.

II.2.d) Referitor la critica recurentului-pârât privind cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului (1 an 2 luni şi 7 zile):

Recurentul-pârât a susţinut ca fiind o "condamnare excesivă faţă de dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. şi practica CEDO", suma acordată cu titlul de daune morale fiind, în aprecierea recurentului, "vădit disproporţionat în raport de practica CEDO, încălcând totodată principiul echităţii".

Se reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale.

Din considerentele hotărârii atacate reies criteriile particulare ale speţei pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în determnarea cunatumului daunelor morale, respectiv: experienţa concretă a reclamantului în penitenciarul spaniol, pe o perioadă mai mare de 1 an (28.05.2002-4.08.2003), mai ales în contextul în care reclamantul nu cunoştea limba locală şi împărţea încăperea cu deţinuţi din alte state, consecinţele negative cu privire la familia reclamantului, soţia acestuia călătorind, cu mai multe ocazii, pentru a-l vizita la penitenciar pe reclamant, în perioada în care România nu era stat membru UE.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului, recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal. Susţinerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanţă este excesivă, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, solicitările prin care partea pârâtă pretinde instanţei de recurs să constate că suma de 10.000 euro ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte şi ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a părţii reclamante, nu pot fi primite spre examinare, ştiut fiind că instanţa de recurs controlează modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modul în care au stabilit şi apreciat faptele.

Cât priveşte felul şi întinderea reparaţiei, contrar susţinerilor recurentului, art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu le limitează la prejudiciul suferit doar în intervalul de timp în care partea a fost privată, efectiv, de libertate.

Dimpotrivă, norma obligă instanţa să ţină seama de durata privării nelegale de libertate, în care se prezumă existenţa prejudiciului moral încercat de persoana ce suportă o astfel de privaţiune şi, deopotrivă, de consecinţele produse asupra acestei persoane şi a familiei sale, fără a le condiţiona de momentul producerii, caz în care, examinarea şi consecinţelor negative ce s-au produs după momentul încetării privării nedrepte de libertate nu pune în discuţie depăşirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare.

În acest context al analizei, este de menţionat că suma de 10.000 euro a fost stabilită de instanţa de apel tot prin apreciere, în urma reevaluării circumstanţelor particulare ale cauzei expuse în cuprinsul hotărârii (durata de 1 an 2 luni şi 7 zile de restrângere a libertăţii părţii reclamante, deteriorarea stării psihice a acesteia pe perioada arestului, suferinţele personale şi ale familiei, calitatea de deţinut într-un stat străin, întârzierea procedurii de extrădare).

II.2.e) Sunt nefondate criticile recurentului-pârât privind aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi argumentele referitoare la cuantumul daunelor morale aferente încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului prin durata excesivă a procedurii penale, având în vedere următoarele:

Invocând jurisprudenţa CEDO (Cauza Boddaert contra Belgiei, Cauza C. pen. şi alţii contra Franţei, Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, Cauza Reiner şi alţii împotriva României), recurentul învederează că, în cauză, durata procedurii, în ansamblu, este justificată, nefiind îndeplinite cerinţele privind încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, sub aspectul termenului rezonabil.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat critici concrete cu privire la considerentele hotărârii recurate privind data de început a procedurii penale ca fiind data sesizării instanţei penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila cu rechizitoriul nr. x/1999, cauza fiind prima dată înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x/2000. În acest sens, recurentul pretinde, fără fundament, că procesul a început la data de 28.05.2002, odată cu arestarea preventivă a reclamantului.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect criteriile în baza cărora pot fi stabilite şi acordate daunele morale, având în vedere obligaţiile asumate de Statul Român, prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa CEDO relevantă în materie, scopul garanţiei privind judecarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană, fiind reprezentat de asigurarea eficienţei şi credibilităţii actului de justiţie şi de evitarea menţinerii persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni într-o stare de nesiguranţă cu privire la situaţia sa pentru o perioadă de timp prea mare.

Fără să combată în vreun fel statuările instanţei de apel privind îndeplinirea exigenţelor art. 6 paragraful 1 CEDO, recurentul face referire doar la durata procedurii, dar ignoră toate circumstanţele cauzei care au justificat soluţia din apel relativ la "disconfortul psihic cauzat de necesitatea deplasării periodice timp de 13 ani (de la data eliberării sale din arestul preventiv până la finalizarea litigiului) de la domiciliul său la sediile instanţelor care au judecat cauza sa, având în vedere că procesul a fost strămutat şi că diferitele căi de atac promovate au necesitat soluţionarea cauzei de mai multe instanţe", la "dificultăţile pe care le-a avut pentru a participa activ la procesul care îl privea şi pentru a-şi continua viaţa personală în aceste coordonate", la faptul că tergiversarea soluţionării procesului penal a condus la agravarea stării de sănatate a reclamantului, la efectele pe care le-a produs durata procesului (16 ani) asupra integrării reclamantului în societate.

Pentru aceste considerente, critica este nefondată.

Totodată, făcând trimitere la o serie de cauze din jurisprudenţa CEDO (Bartok împotriva României, Drăguşanu şi Christoulacis împotriva României, Ciofu împotriva României) recurentul a arătat că în astfel de speţe, referitoare la încălcarea duratei echitabile a procedurii, poziţia instanţei europene este moderată, prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparaţie morală.

Cu referire la această critică, se reţine că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 coroborate cu art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de către reclamant, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. şi va obliga recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 700 RON în favoarea recurentului-reclamant A., cu titlu de onorariu de avocat (dovedit conform facturii fiscale şi chitanţei aflate la fila x) având în vedere culpa procesuală a pârâtului privind soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi proporţionalitatea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 860A din 31 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 RON, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea recurentului-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.