Challenge to administrative denial of compensation for wartime property abandonment based on prior compensatory land allocation and procedural scope of review

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă la data de 03 septembrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 emisă de către pârâtă, obligarea pârâtei la emiterea deciziei validare şi de acordare a compensaţiilor pentru bunurile abandonate de B. pe teritoriul statului bulgar în comuna sat Carol al II-Iea, comuna Silistra, judeţul Durostor, conform cererii nr. x/12.08.2005 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În drept au fost invocate prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, art. 10 din Legea nr. 9/1998, art. 3 şi 352 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Călăraşi

Prin sentinţa civilă nr. 150/2021 din 15 martie 2021, Tribunalul Călăraşi – secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1567A din 11 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea.

A anulat Decizia de validare nr. 5994/30.07.2020 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A anulat Hotărârea nr. 5100/20.02.2019 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului – Municipiul Bucureşti.

A obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită o decizie de validare, prin care să stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora în favoarea reclamantei, potrivit cererii nr. x/12.08.2005, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 lit. d) din Legea nr. 164/2014.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1567A din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat anularea, în parte, a deciziei atacate.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a menţionat că motivul pentru care, prin Decizia de validare nr. 5994/30.07.2020, a fost stabilit că reclamanta A. nu este îndreptăţită la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 9/1998 a fost lipsa dovezii că B., proprietarul bunurilor abandonate în Bulgaria, este una şi aceeaşi persoană cu B., în legătură cu care a fost probată, de către reclamantă, calitatea sa de moştenitoare.

A mai precizat că, odată constatată lipsa identităţii cu privire la persoana autorului, nu a mai fost analizată legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 şi sub alte aspecte, respectiv din punct de vedere al existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor.

Pentru aceste motive, consideră că soluţia legală a instanţei de apel era de anulare a Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 şi de obligare a pârâtei la reanalizarea cererii reclamantei.

Pârâta a mai invocat şi faptul că, analizând actele existente în dosarul administrativ, se poate constata că reclamanta nu era îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 9/1998, pentru bunurile solicitate prin cererea nr. x/12.08.2005.

Astfel, a precizat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, perfectat între autorul B. şi statul român, a fost încheiat cu respectarea condiţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 715/1946.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 766/1941 şi ale Legii nr. 715/1946, prin care s-a prevăzut compensarea preţului datorat de colonişti pentru bunurile primite de statul român cu despăgubirile cuvenite acestora pentru bunurile abandonate pe teritoriul statului bulgar, rezultă că bunurile din contractul de vânzare-cumpărare din 1948 au fost primite în compensare.

A susţinut că autorul B. şi-a însuşit, prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare, clauza cuprinsă la punctul 14, ce avea următorul conţinut: "subsemnatul colonist, declar că, prin semnarea acestui contract, am luat în posesiune imobilul şi locul de casă arătate şi descrise la punctul a, b, c, recunosc exacitatea întinderii, renunţ la orice pretenţiune în viitor faţă de statul român şi mă oblig să respect toate condiţiunile impuse prin legea asupra colonizării din 25 aprilie 1940 şi prin acest contract."

De asemenea, a mai precizat şi că art. 1 din Decretul nr. 553/1953 prevede anularea sumelor, în măsura în care acestea nu au fost achitate şi au fost datorate drept preţ de coloniştii evacuaţi din Dobrogea de Sud, pentru terenurile şi construcţiile primite de aceştia potrivit contractelor încheiate în baza Legii nr. 766/1941.

Susţine că acest act normativ a produs efecte juridice, sens în care a invocat prevederile art. 26 şi art. 27 alin. (2) din Constituţia din anul 1952, în vigoare la acea dată.

Raportat la aceste dispoziţii legale, a afirmat că publicarea decretului în Buletinul Oficial nu era necesară pentru ca acesta să producă efecte juridice, simpla condiţie necesară a fi îndeplinită fiind adoptarea acestuia de către Marea Adunare Naţională, fapt ce reiese din conţinutul decretului.

A mai precizat pârâta că nu exclude posibilitatea achitării bunurilor primite în România de către unii colonişti, dar că acest lucru trebuie să rezulte chiar din contractul de vânzare-cumpărare, respectiv din prezenţa ştampilei care să poarte menţiunea "achitat", această menţiune lipsind din conţinutul contractului ataşat la dosar.

Drept urmare, a afirmat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948 are natura juridică a unui act reparatoriu-compensatoriu faţă de autorul B..

Îşi continuă argumentaţia pârâta, în sensul că, în aceste condiţii, devin incidente prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, care prevăd că "în cazul în care, anterior, cei îndreptăţiţi au fost despăgubiţi parţial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, aceştia au dreptul la compensaţie, proporţional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2."

În concluzie, a afirmat că solicitanta ar putea fi despăgubită doar dacă există o diferenţă în favoarea bunurilor abandonate de autorul acesteia în Bulgaria şi cele primite prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948.

A mai invocat pârâta şi că, din Situaţia de avere imobilă rurală a Comisiei mixte româno-bulgare, reiese că autorul B. a abandonat în satul Carol II, comuna Silistra, jud. Durostor, următoarele bunuri: 10 ha teren agricol, casă cu 2 camere şi polată construită din piatră şi chirpici acoperită cu ţiglă, 50 de pomi fructiferi şi loc de casă în suprafaţă de 1.800 mp.

De asemenea, în documentul intitulat "Extras Tablou culturi nerecoltate din oraşul Silistra, jud. Durostor", apare înscris colonistul B. cu 4 ha porumb, 1 ha floarea-soarelui şi 1 ha bumbac.

În baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1948, încheiat între colonistul B. şi statul român, autorul a primit în comuna Almălău, jud. Constanţa, următoarele bunuri: 8,984 ha teren agricol, un imobil compus dintr-o construcţie cu 5 camere, dependinţe şi 2.000 mp teren intravilan în vatra satului Almălău.

Pârâta a mai afirmat că, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998, în urma comparării bunurile abandonate de autorul B. în Bulgaria cu bunurile primite în România, se poate constata că nu mai există un prejudiciu rămas neacoperit, întrucât valoarea bunurilor primite în România o depăşeşte pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria.

Din aceste motive, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri băneşti în temeiul Legii nr. 9/1998.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 24 octombrie 2022, în termenul legal, a formulat întâmpinare reclamanta, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, reclamanta a susţinut că pârâta nu a adus nicio critică de nelegalitate deciziei instanţei de apel, limitându-se doar la a invoca aspecte care au fost susţinute în faţa instanţei de apel şi analizate de către aceasta.

De asemenea, a mai invocat şi faptul că pârâta a formulat recurs, fără a detalia care sunt normele de drept material încălcate.

Totodată, a susţinut şi că acele critici referitoare la modalitatea în care instanţele de fond au înţeles să interpreteze probatoriul nu pot constitui motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea de atac extraordinară a recursului, acestea fiind critici de netemeinicie.

Cu privire la aspectele invocate prin cererea de recurs, a invocat faptul că instanţa de apel a interpretat în mod just probele administrate, la dosarul cauzei regăsindu-se toate înscrisurile solicitate, inclusiv extrase din Arhivele Naţionale constând în tablou evacuaţi şi tablou de culturi nerecoltate.

A mai invocat şi că, în conformitate cu art. 3 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 9/1998, dovada calităţii de moştenitor se face cu acte de stare civilă.

De asemenea, a afirmat că pârâta a ignorat declaraţiile de notorietate din partea numitelor C. şi D., precum şi certificatul de calitate de moştenitor autentificat sub nr. x/24.04.2019 de către BIN "E.", prin care i s-a stabilit calitatea de moştenitor de pe urma defunctului B..

A concluzionat prin aceea că instanţa de apel, în mod legal, a analizat prevederile art. 351 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 9/1998, atât timp cât dispoziţiile art. 3 din acelaşi act normativ prevăd că dovada calităţii de moştenitor se face cu acte de stare civilă.

În data de 14 noiembrie 2022, în termenul legal, pârâta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, menţionând, în mod expres, că dispoziţiile de drept material încălcate sunt art. 6 şi 7 din Legea nr. 164/2014 şi art. 3 din Legea nr. 9/1998.

A arătat pârâta că, odată stabilit faptul că bunicul reclamantei, B., este una şi aceeşi persoană cu B., având în vedere prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 164/2014, soluţia legală a instanţei de apel era de anulare a Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 şi de obligare a pârâtei la reanalizarea cererii reclamantei sub aspectul existenţei şi întinderii dreptului la despăgubiri.

De asemenea, a mai susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998, reclamanta A. nu poate beneficia de despăgubiri băneşti întrucât valoarea bunurilor primite în România o depăşeşte pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Printr-o primă critică de nelegalitate, formulată în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a invocat că, urmare a stabilirii, de către instanţa de apel, a faptului că numitul B., este una şi aceeşi persoană cu B., soluţia legală a Curţii de Apel Bucureşti era aceea de anulare a Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 şi de obligare a pârâtei "la reanalizarea cererii reclamantei sub aspectul existenţei şi întinderii dreptului la despăgubiri", având în vedere că pârâta nu a analizat legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 şi "din punctul de vedere al existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor".

Procedând astfel, afirmă că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 164/2014.

Critica formulată are caracter nefondat, urmând a fi respinsă.

Astfel cum rezultă din lucrările dosarului, procedând la analizarea legalităţii Hotărârii nr. 5100/20.02.2019, pârâta a reţinut, prin decizia de validare contestată, atât aspectul că "nu se face dovada calităţii de moştenitor faţă de proprietarul bunurilor abandonate", cât şi că "la dosar nu se regăsesc acte din care să rezulte bunurile abandonate de antecesorul solicitantei – B., motiv pentru care nu se face dovada dreptului de proprietate pentru bunurile deţinute de acesta".

Cu ocazia judecării apelului reclamantei şi a cercetării înscrisurilor de care a înţeles să se folosească reclamanta, instanţa de prim control judiciar a invalidat ambele constatări ale pârâtei, stabilind atât că aceasta a probat calitatea sa de persoană îndreptăţită, în sensul art. 1 din Legea nr. 164/2014, precum şi calitatea autorului său, B., de proprietar al bunurilor abandonate.

Se observă, astfel, că susţinerea pârâtei în sensul că "odată constatată lipsa identităţii cu privire la persoana autorului, ANRP nu a mai analizat legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 sub alte aspecte" este contrazisă de însuşi conţinutul deciziei de validare contestate în prezenta cauză, din moment ce pârâta a reţinut (incorect, conform celor arătate anterior) inclusiv lipsa dovedirii dreptului de proprietate asupra bunurilor autorului B., care au fost abandonate pe teritoriul statului bulgar.

Prin urmare, se impune a se menţiona că este eronat a se invoca, în acest stadiu procesual, o necercetare completă a dosarului aferent Hotărârii nr. 5100/20.02.2019, cu ocazia emiterii deciziei de validare contestate, în scopul de a se tinde la o nouă judecare a cauzei, în vederea pronunţării unei soluţii de "reanalizare a cererii reclamantei".

Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în sustinerea intereselor sale propria sa culpa) pârâtul nu se poate prevala de propria culpă în ceea ce priveşte modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor legale, care îi reveneau, potrivit legii, şi nici să se apere valorificând un asemenea temei, critica formulată urmând a fi, astfel, respinsă.

Cât priveşte susţinerea pârâtei potrivit căreia soluţia instanţei de apel se impune a fi casată întrucât ANRP "nu a analizat legalitatea Hotărârii nr. 5100/20.02.2019 (...) din punctul de vedere al existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor", Înalta Curte constată că aceasta are un caracter pur formal.

Astfel cum s-a arătat anterior, judecata cauzei în apel a fost limitată la stabilirea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, în sensul art. 1 din Legea nr. 164/2014, precum şi la stabilirea calităţii autorului acesteia, de proprietar al bunurilor abandonate, fără a stabili, însă, întinderea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii.

Dimpotrivă, în privinţa cuantificării despăgubirilor, instanţa de a apel a reţinut că, "raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi respectând principiul disponibilităţii, acestea vor fi stabilite în condiţiile art. 9 lit. d) din Legea nr. 164/2014."

Ca urmare, prin dispozitivul deciziei atacate, pârâta a fost obligată "să emită decizie de validare, prin care să stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora în favoarea reclamantei (...)".

În atare condiţii, revine pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, de a proceda la cercetarea cererii nr. x/12.08.2005, cu respectarea statuărilor instanţei de apel, intrate sub puterea lucrului judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Se impune, în acest context, precizarea că reclamantei îi este recunoscut, conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014, dreptul de a supune controlului judecătoresc inclusiv decizia de validare care va fi emisă, conform celor arătate, în urma executării, de către pârâtă, a obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin decizia recurată.

În atare condiţii, nu poate fi reţinută încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 164/2014 (în prezent abrogate, ca efect al Legii nr. 188/2023), care privesc exclusiv mecanismul juridic de stabilire al "existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor" de către pârâtă.

Cea de-a doua critică de nelegalitate, formulată, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează împrejurarea că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998, din moment ce reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri băneşti, întrucât valoarea bunurilor primite în România, de către autorul său, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, o depăşeşte pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria.

Critica formulată nu poate fi primită.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că reclamanta a dedus judecăţii o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei de validare nr. 5994/30.07.2020 emisă de către pârâtă, precum şi obligarea acesteia la emiterea deciziei validare şi de acordare a compensaţiilor pentru bunurile abandonate de B. pe teritoriul statului bulgar în comuna sat Carol al II-Iea, comuna Silistra, judeţul Durostor, conform cererii nr. x/12.08.2005.

Procedând la analiza acţiunii, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, urmare a admiterii apelului reclamantei, a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis cererea, a anulat Decizia de validare nr. 5994/30.07.2020 şi Hotărârea nr. 5100/20.02.2019, obligând pârâta să emită o decizie de validare, prin care să stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora în favoarea reclamantei, potrivit cererii nr. x/12.08.2005, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 lit. d) din Legea nr. 164/2014.

Cu toate că avea deschisă această posibilitate, pârâta a înţeles să nu deducă, spre soluţionare, în faţa instanţelor fondului, apărări privitoare la faptul că reclamanta nu este îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998, din moment ce ar fi primit în compensare bunuri de la statul român de o valoare mai mare decât cea a bunurilor abandonate pe teritoriul statului bulgar, rezumându-se doar la a formula apărări în vederea menţinerii constatărilor din cuprinsul deciziei de validare contestate.

Se impune, în acest context, precizarea că aceste apărări privesc exclusiv cadrul factual şi tind la o evaluare, în faţa instanţei de recurs, a probatoriului din perspectiva noilor argumente ale pârâtei, aspecte de netemeinicie, care exced analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Drept urmare, cadrul examinării soluţiei instanţei de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseşi faptele cauzei, a căror existenţă şi apreciere aparţin puterii suverane a instanţelor fondului.

Date fiind aceste precizări, se observă că acele critici privitoare la modalitatea de executare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, atât în ceea ce priveşte eventuala neachitare a preţului de către autorul reclamantei, cât şi în ceea ce priveşte valoarea bunurilor, obiect al acestui act juridic, în raport de cea a bunurilor care au fost abandonate pe teritoriul statului bulgar, relevă aspecte de temeinicie, care, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu pot fi deduse, spre soluţionare, instanţei de recurs.

Pentru aceste motive, inclusiv criticile care privesc faptul că respectiva convenţie a fost încheiată în conformitate cu prevederile art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 715/1946, respectiv criticile privitoare la valenţa juridică a clauzei cuprinse la punctul 14 din acest act juridic, tind, în egală măsură, la interpretarea probatoriului, urmând a fi înlăturate.

Nici susţinerile privitoare la prevederile art. 1 din Decretul nr. 553/1953 nu pot primi o dezlegare în această fază procesuală, din moment ce acestea sunt subsecvente analizării probatoriului în legătură cu aspectul achitării preţului contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.1948, fiind în strânsă legătură cu acest element de fapt.

În atare circumstanţe, în care aspectele de temeinicie invocate nu pot primi o dezlegare în faţa instanţei de recurs, dat fiind faptul că pârâta a înţeles să le formuleze direct în această fază procesuală, Înalta Curte va înlătura susţinerile acesteia privitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 9/1998.

Revine, însă, ca, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei instanţei de apel, rămase definitive, ca efect al prezentei hotărâri, la momentul emiterii deciziei de validare, să se stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora, ţinând cont de ansamblul elementelor de fapt şi de drept care justifică acordarea despăgubirii, precum şi de ansamblul înscrisurilor care dovedesc solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii, luând în considerare inclusiv dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 9/1998, în ipoteza în care se va considera că acestea îşi găsesc aplicarea.

Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1567A din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1567A din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.