Prescription start date for restitution claim following judicial declaration of absolute nullity of sale contract

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă la data de 14 aprilie 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E. obligarea acestora, în solidar, la restituirea preţului încasat, în cuantum de 165.000 euro, ca urmare a anulării contractului de vânzare autentificat sub nr. x/25.02.2005 şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/25.03.2005, ambele autentificate de BNP F., obligarea în solidar a pârâţilor la plata spezelor contractuale, respectiv a sumei de 9.570 RON, precum şi restituirea către reclamantă a impozitului pe teren şi clădire plătit de aceasta, în cuantum de 21.229 RON.

În drept, a invocat prevederile art. 1336, 1337, 1341 şi 1345 C. civ. de la 1864.

Prin încheierea din data de 13 mai 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 04 iunie 2021, sub nr. x/2021.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1747 din 12 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar G., în contradictoriu cu pârâţii E., D., H. şi C., ca prescrisă, şi a obligat reclamanta la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 851A din 03 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de către reclamantă, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 851A din 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâţii D. şi E..

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt, în dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 2523 C. civ.., susţinând că reclamanta ar fi trebuit, în mod obiectiv, să cunoască naşterea dreptului la acţiune încă din 30.06.2006, dată la care a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în dosarul nr. x/2005, prin care a solicitat să se constate că este proprietara imobilului în litigiu.

Au mai susţinut recurenţii-pârâţi şi că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 7212/15.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a analizat atitudinea procesuală a reclamantei, reţinând că aceasta trebuia să cunoască încă din primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2012 consecinţele rezoluţiei din data de 07.05.2012 din dosarul penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 şi a cererii de intervenţie formulată de I., respectiv să constate că este evinsă şi în consecinţă, să solicite restituirea preţului de la pârâţi.

Au mai arătat că, prin considerentele aceleiaşi sentinţe, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a mai reţinut şi că I. are un interes vădit în formularea respectivei cereri de intervenţie şi de a obţine nulitatea ultimului contract de vânzare din şirul de acte translative de proprietate încheiate, fiind stabilită cu putere de lucru judecat existenţa unor falsuri producătoare de consecinţe juridice.

Astfel, au invocat că, faţă de arhitectura juridică a cererii de chemare în judecată din prezenta cauză, dreptul material la acţiune a început să curgă în momentul demersului judiciar în cadrul căruia s-a şi desfiinţat ulterior contractul de vânzare, iar nu la pronunţarea sentinţei civile nr. 7212/15.11.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, aşa cum a constatat instanţa de apel.

Au mai susţinut recurenţii-pârâţi şi că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea acestora la restituirea preţului vânzării, invocând drept temei evicţiunea, iar nu punerea părţilor în situaţia anterioară în cadrul unui litigiu de constatare a nulităţii vânzării, cerere care, în opinia acestora, putea fi făcută cel mai târziu în dosarul civil nr. x/2012 (renumerotat 3157/299/2019), la primul termen de judecată, pe calea unei cereri reconvenţionale.

Au menţionat aceştia şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. de la 1864 şi art. 1695 şi urm. C. civ., rezultă că momentul la care se naşte dreptul la acţiunea în răspundere pentru evicţiune este cel la care aceasta este cunoscută de către cumpărător, iar nu momentul la care se solicită restituirea preţului, respectiv cel al atragerii răspunderii generale a vânzătorului faţă de cumpărător.

Au precizat că, în opinia lor, prima instanţă a stabilit în mod corect faptul că momentul la care s-a realizat evicţiunea este reprezentat de data pronunţării sentinţei civile nr. 6603/19.05.2008 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, moment la care intimata-reclamantă a cunoscut atât persoana care exercită evicţiunea, cât şi întinderea evicţiunii, fiind formulat, de către reclamantă, un prim demers pentru recuperarea prejudiciului suferit prin evicţiune, prin formularea unei cereri de chemare în garanţie.

De asemenea, au indicat şi că răspunderea pentru evicţiune nu este condiţionată de nulitatea vânzării, dreptul la acţiune născându-se în momentul faptei de evicţiune din partea terţului, respectiv contestarea titlului de proprietate.

Au concluzionat prin aceea că dreptul de acoperire a prejudiciului evicţiunii, inclusiv dreptul de restituire a preţului, este un drept de creanţă ce se naşte la momentul faptei evicţiunii, cunoscut ca atare de către cumpărător, fiind prescriptibil de la acea dată, în cazul de faţă acesta fiind momentul pronunţării sentinţei civile nr. 6603/19.05.2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2007.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 06 octombrie 2022, în termenul legal, a formulat întâmpinare intimata-reclamantă, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Pe cale de excepţie, reclamanta a invocat nulitatea recursului, precizând că, deşi recurenţii-pârâţi au indicat în cadrul recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din lecturarea argumentării pretinsului motiv de nelegalitate, rezultă că se invocă direct în recurs aspecte de fond nesupuse analizei instanţelor de fond.

Astfel, se arată că direct în calea extraordinară de atac a recursului, pentru prima dată, recurenţii-pârâţi înţeleg să indice un alt moment de început al termenului general de prescripţie, respectiv de la data iniţierii acţiunii în evicţiune de către I., iar nu de la data sentinţei civile nr. 6603/19.05.2008.

A precizat şi că toate criticile aduse de recurenţi deciziei pronunţate de instanţa de apel reprezintă eventuale aspecte de netemeinicie ale hotărârii, fiind incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut reclamanta şi că recurenţii-pârâţi au omis să indice norma de drept material interpretată, respectiv aplicată greşit de către instanţa de prim control judiciar, susţinerile acestora neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În privinţa fondului recursului formulat, reclamanta a arătat că momentul naşterii dreptului de a solicita recuperarea prejudiciului suferit, respectiv momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este reprezentat de data producerii evicţiunii - 05.11.2020, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 7212/15.11.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

A susţinut că doar de la acel moment sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2523 C. civ.

Astfel, au indicat că în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că momentul naşterii dreptului la repararea prejudiciului este data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească privind nulitatea contractului de vânzare.

Până în acest moment obligaţia vânzătorului este condiţionată şi cumpărătorul nu poate să acţioneze, iar prescripţia nu curge împotriva celui care este împiedicat să acţioneze.

Prin urmare, au arătat că nu se poate reţine ca moment al naşterii dreptului de a cere recuperarea prejudiciului data introducerii cererii de chemare în judecată de către I., asftel cum pretind recurenţii-pârâţi, având în vedere faptul că la acel moment nu se produsese evicţiunea, reclamanta deţinând în continuare calitatea de proprietar al terenului până în data de 15.11.2019 - data pronunţării sentinţei prin care s-a dispus constatarea nulităţii contractului de vânzare.

Aşa cum arată chiar şi recurenţii-pârâţi, aceştia au avut calitatea de parte în dosarul nr. x/2019, fără a efectua niciun demers în sprijinul menţinerii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/2005 de BNP F., cu toate că aveau această posibilitate legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează.

Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu, cel puţin parţial, motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenţii-pârâţi, şi astfel, excepţia nulităţii nu poate fi primită.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine, sub aspectul împrejurărilor esenţiale din prezentul proces, că, în data de 25.02.2005, intimata-reclamantă A. S.A. a încheiat un contract de vânzare cu recurenţii-pârâţi D. şi J. şi cu intimaţii-pârâţi H. şi C., având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren, în suprafaţă de 332 mp, şi casă de locuit, imobil înscris în CF nr. x, având număr cadastral x, contract autentificat sub nr. x/25.02.2005 de către BNP F..

Intimaţii-pârâţi, respectiv recurenţii-pârâţi, în calitate de vânzători, s-au obligat să transmită intimatei-reclamante întreg dreptul de proprietate asupra imobilului în schimb preţului de 165.000 euro, care a fost achitat integral de către cumpărătoare.

Prin actul adiţional autentificat sub nr. x/25.03.2005 la contractul de vânzare nr. x/25.02.2005, părţile au stabilit defalcarea preţului pentru casă şi teren.

- Un prim demers judiciar având ca obiect imobilul în litigiu a fost declanşat în data de 16.12.2005, prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2005, prin care s-a solicitat, de către o terţă persoană (I.), constatarea nevalabilităţii statului asupra imobilului în litigiu, constatarea nulităţii absolute a HCGMB nr. 21/28.01.1999, precum şi obligarea pârâţilor din respectiva cauză să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.

În cadrul dosarului nr. x/2005, în data de 30.06.2006, a fost formulată, de către A. S.A., o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care aceasta a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta din respectiva cauză (I.) şi cu pârâţii din acea pricină (Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, S.C. K. S.A., L. şi M.), pe calea unei acţiuni în constatare cu caracter provocator, să se constate că este proprietara imobilului în litigiu, precum şi să se constate nulitatea Deciziei nr. 33/14.01.1975 emisă de CPMB-Comitetul Executiv, cerere care a fost admisă în principiu de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2077/09.02.2007, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei pentru capătul de cerere având ca obiect anularea HCGMB nr. 21/28.01.1999 şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei pentru acest capăt de cerere în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Totodată, prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus disjungerea celorlalte capete de cerere, precum şi a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de către A. S.A., formându-se un nou dosar, care a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 3346/27.02.2009, pronunţată în dosarul nr. x/2007, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti (hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1963/03.12.2009 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă), cauza fiind înregistrată sub nr. x/2009.

În data de 20.06.2011, A. S.A. a formulat, în dosarul nr. x/2009, o cerere de chemare în garanţie, în contradictoriu cu H., C., D. şi E., în motivarea căreia a arătat că a cumpărat de la aceştia imobilul în litigiu, care figurau ca proprietari în cartea funciară şi că a fost de bună-credinţă, neexistând nicio menţiune cu privire la o eventuală interdicţie de vânzare, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 C. civ. de la 1864 privind obligaţia de garanţie în caz de evicţiune, fiind solicitată restituirea preţului achitat, în cuantum de 165.000 euro, şi sporul de valoare adus imobilului.

Pârâţii (chemaţi în garanţie din respectiva cauză) H., C., D. şi E. au depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, în data de 10.10.2011, prin care au invocat că A. S.A. a intervenit din propria sa iniţiativă în proces, ceea ce înseamnă că nu a fost şi nu este evinsă, nefiind tulburată de terţ.

De asemenea, au mai arătat şi că cererea de chemare în garanţie se bazează pe culpa A. S.A., astfel că este inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2096/27.11.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea şi a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de aceeaşi reclamantă împotriva pârâtei A. S.A. şi a pârâţilor L. şi M., iar acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bucureşti a fost respinsă, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 316A/11.11.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 2096/27.11.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin decizia nr. 1639/29.05.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 316A/11.11.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a modificat, în parte, decizia, în sensul că a admis apelurile formulate de acesţia împotriva sentinţei civile nr. 2096/27.11.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a înlăturat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A respins recursul declarat de reclamanta I. împotriva aceleiaşi decizii şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.

- Secundar, un alt demers judiciar privitor la imobilul în litigiu a fost declanşat în data de 27.08.2007, moment la care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti fost învestită de către I. cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/25.02.2005 şi a actului adiţional nr. x/25.03.2005, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007

Deşi în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 6603/19.05.2008, cererea a fost admisă, iar sentinţa primei instanţei a fost menţinută de către instanţa de apel (prin decizia civilă nr. 1676A/17.12.2008 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus respingerea apelurilor formulate împotriva sentinţei), hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost modificată în tot ca efect al deciziei civile nr. 993/12.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin care a fost modificată decizia civilă nr. 1676A/17.12.2008 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii apelurilor, cu consecinţa schimbării în integralitate a sentinţei nr. 6603/19.05.2008, în sensul respingerii acţiunii ca lipsite de interes.

- Terţiar, un nou demers judiciar având ca obiect imobilul în discuţie a fost declanşat prin rezoluţia din data de 07.05.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, dată în dosarul nr. x/2010, prin care s-a dispus sesizarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în vederea desfiinţării totale a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.02.2004 având ca obiect imobilul, dosar înregistrat iniţial sub nr. x/2012 (renumerotat 3157/299/2019).

În cadrul acestui dosar, I. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii H., C., D., E., A. S.A., N., Statul Roman prin MFP, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 - DITL Sector 1 şi OCPI Sector 1, printre altele, să se constate şi nulitatea contractului de vânzare nr. x/25.02.2005 şi a actului adiţional nr. x/25.03.2005, ambele autentificate de BNP F..

După parcurgerea mai multor cicluri procesuale, litigiul a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 7212/15.11.2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admisă cererea de intervenţie principală şi a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare nr. x/25.02.2005 şi a actului adiţional nr. x/25.03.2005, ambele autentificate de BNP F., hotărâre care a rămas irevocabilă prin decizia nr. 170R/05.11.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de către A. S.A. împotriva sentinţei.

- Ulterior, ca efect al constatării nulităţii titlului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, intimata-reclamantă A. S.A. a dedus judecăţii prezentul demers judiciar, prin care a solicitat obligarea, în solidar, a recurenţilor-pârâţi şi a intimaţilor-pârâţi la restituirea preţului încasat, în cuantum de 165.000 euro, la plata spezelor contractuale, respectiv a sumei de 9.570 RON, precum şi la restituirea impozitului pe teren şi clădire, în cuantum de 21.229 RON, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1336, 1337, 1341 şi 1345 C. civ. de la 1864.

Date fiind aceste precizări, necesare în contextul analizării legalităţii soluţiei instanţei de apel, Înalta Curte va trece la examinarea criticilor formulate, prin cererea de recurs.

În esenţă, prin criticile formulate, recurenţii-pârâţi au invocat aplicarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor de drept material incidente care reglementează instituţia prescripţiei extinctive, cu referire specială la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză.

Astfel, în opoziţie cu reţinerile instanţei de apel, recurenţii-pârâţi au susţinut că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune al intimatei-reclamante nu poate fi reprezentat de data pronunţării, de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a sentinţei civile nr. 7212/15.11.2019, în dosarul nr. x/2019, prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare având ca obiect imobilul în litigiu.

Printr-o primă critică formulată, recurenţii-pârâţi au invocat drept moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune data de 30.06.2006, moment la care intimata-reclamantă a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în dosarul nr. x/2005, prin care a solicitat să se constate că este proprietara imobilului în litigiu.

Critica formulată are caracter nefondat.

Înalta Curte reţine că ipoteza conturată în prezentul proces este aceea în care, ulterior constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/25.02.2005 şi a actului adiţional nr. x/25.03.2005, prin sentinţa civilă nr. 7212/15.11.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost promovată prezenta acţiune, în scopul restituirii prestaţiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost desfiinţat.

În faţa instanţelor de fond a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material a acţiunii personale formulate, obiect al prezentei cauze, divergenţa în soluţii fiind determinată de stabilirea diferită a momentului de început al cursului prescripţiei extinctive.

Înalta Curte reţine că aspectul prescriptibilităţii acţiunii nu a fost contestat, fiind acceptat că aceasta este şi rămâne prescriptibilă, în termenul general de trei ani, conform dreptului comun, în conformitate cu prevederile art. 2501 alin. (1) C. civ.

Cât priveşte începutul prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, acesta coincide cu data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, în conformitate cu prevederile art. 2523 C. civ.

În litigiul pendinte, se observă că în mod judicios a reţinut instanţa de prim control judiciar faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a fost constatată nulitatea celor două acte juridice prin sentinţa civilă nr. 7212/15.11.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (definitivă de la pronunţare şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 170R/05.11.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), întrucât numai de la acea dată cel interesat avea posibilitatea de a acţiona în justiţie.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, până la momentul constatării nulităţii absolute a actului translativ de proprietate, partea interesată nu avea temei, de fapt şi de drept, pentru a pretinde restituirea a ceea ce s-a executat şi repararea integrală a prejudiciului cauzat, termenul legal de prescripţie neîncepând să curgă.

Pentru aceste considerente vor fi respinse, ca nefondate, criticile recurenţilor-pârâţi, în sensul că intimata-reclamantă "avea toate instrumentele necesare să determine cunoaşterea dreptului la acţiune încă din anul 2006, când a formulat cerere de intervenţie în primul dosar de pe rolul instanţelor."

Relevant în legătură cu dosarul în care, în data de 30.06.2006, intimata-reclamantă a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, este că, prin sentinţa civilă nr. 2096/27.11.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă (irevocabilă prin decizia nr. 1639/29.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de către I. împotriva A. S.A..

Drept urmare, se constată că, deşi avea cunoştinţă de existenţa unei pretenţii a unui terţ în legătură cu dreptul său de proprietate asupra terenului, prin respingerea irevocabilă a demersului judiciar promovat, dreptul la acţiune al intimatei-reclamante nu a început să curgă, aceasta continuând să deţină imobilul, sub nume de proprietar, până la invalidarea ulterioară a dreptului său, ca efect al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2019.

Este locul a se menţiona că însăşi recurenţii-pârâţi, contrar celor susţinute prin cererea de recurs din litigiul pendinte, au înţeles să invoce, prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamantă în respectiva pricină, faptul că aceasta a intervenit din propria sa iniţiativă în proces, ceea ce înseamnă că nu a fost şi nu este evinsă, nefiind tulburată de terţ.

Cât priveşte apărarea intimatei-reclamante, în sensul că această critică ar fi fost invocată omisso medio, se constată caracterul nefondat al acesteia, în condiţiile în care apărările formulate, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, tind la a demonstra împlinirea termenului de prescripţie cu mult anterior promovării acesteia, aspect reluat inclusiv prin concluziile puse la termenul de judecată din 12.11.2021, când au invocat inclusiv aspectul că "reclamanta, fiind un profesionist, condus de un alt profesionist, a avut cunoştinţă de chestiunea evicţiunii, chiar şi la momentul la care a formulat cererea de intervenţie, în cealaltă cauză ce a existat între părţi."

Totodată, nici critica recurenţilor-pârâţi în sensul că intimata-reclamantă "trebuia încă din primul ciclu procesual al dosarului civil nr. x/2012 să cunoască consecinţele rezoluţiei din data de 07.05.2012 din dosarul penal nr. x/2010 (...), respectiv să constate că este evinsă şi în consecinţă, să solicite restituirea preţului" nu este formulată omisso medio.

Astfel, se constată că, prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de apel, recurenţii-pârâţi au invocat în mod expres faptul că "dreptul la acţiune este prescris, în condiţiile în care evicţiunea era deja săvârşită, inclusiv prin raportare la momentul la care Parchetul a înaintat cererea de anulare a tuturor contractelor."

Însă, inclusiv această din urmă critică are caracter nefondat.

Similar cu ipoteza celei dintâi critici, nici în acest caz nu se poate considera că termenul de prescripţie a început să curgă anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care a fost constatată nulitatea absolută a titlului de proprietate al reclamantei, respectiv a sentinţei civile nr. 7212/15.11.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În acest context, se impune precizarea că, deşi soluţia definitivă şi irevocabilă de invalidare a dreptului reclamantei asupra imobilului în litigiu pronunţată în respectiva pricină (dosar nr. x/2012, ulterior renumerotat ca 3157/299/2019) are efect declarativ de drepturi, totuşi, în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă, prescripţia dreptului subiectiv la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul a început să curgă, în acord cu legea substanţială, doar de la data pronunţării soluţiei de constatare a nulităţii absolute (definitivă de la pronunţare şi irevocabilă prin decizia tribunalului).

Ceea ce pretinde intimata-reclamantă în litigiul pendinte este o restituire a prestaţiilor executate integral în temeiul unui act juridic nul, aspect în raport cu care dispoziţiile art. 2523 C. civ. stabilesc în mod clar şi neechivoc momentul de început al termenului de prescripţie, ca fiind cel la care titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui, iar nu "momentul iniţiativei" demersului judiciar al terţului contestator, reprezentat de "contestarea titlului de proprietate", cum în mod greşit afirmă recurenţii-pârâţi şi care este plasat temporal anterior celui dintâi.

Momentul formulării unei pretenţii de către un terţ în legătură cu dreptul de proprietate al intimatei-reclamante nu poate echivala, aşadar, cu momentul naşterii în sine a dreptului subiectiv la acţiune în restituirea prestaţiilor, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să lipsească de eficacitate juridică dreptul real dobândit de către aceasta.

Pentru aceleaşi motive, vor fi respinse şi criticile recurenţilor-pârâţi în sensul că "dreptul de restituire a preţului (...) se naşte la momentul faptei evicţiunii, cunoscută ca atare de către cumpărător, fiind prescriptibil de la acel moment", respectiv cel al "pronunţării sentinţei civile nr. 6603/2008".

Argumentul recurenţilor-pârâţi este netemeinic întrucât ignoră dezlegările date prin decizia civilă nr. 993/12.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin care a fost modificată decizia civilă nr. 1676A/17.12.2008 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii apelurilor, cu consecinţa schimbării în integralitate a sentinţei civile nr. 6603/19.05.2008, în sensul respingerii acţiunii, ca lipsită de interes.

Cum, prin schimbarea în totalitate a sentinţei, statuările din cuprinsul acesteia au încetat să mai producă efecte, unica hotărâre judecătorească având ataşată autoritate de lucru judecat este cea a instanţei de recurs.

În acest sens dispun şi prevederile art. 311 C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil respectivei pricini), potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere.

Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 851A din 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 851A din 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.